Asta se întâmpla în fiecare zi, necurmat, fie ploaie, fie vreme bună, fie iarnă, fie vară, ca şi cum poveştile ei ar fi fost fără capăt şi ar fi avut un izvor secret, care nu seca niciodată. De fapt, Roji spunea mereu aceleaşi vorbe ciudate, despre ochi sclipitori şi mâini calde şi, de fiecare dată, înainte să plece, agăţa în gard un mănunchi de ierburi culese de pe drum, ierburi pe care mă trimitea Buna să le iau apoi şi să le arunc în spatele casei. Nu ştiam atunci care era secretul vieţii ei, nu înţelegeam cum de avea atâta chef de viaţă Roji, nu ştiam ce-o făcea să pară tot veselă şi parcă pusă mereu pe glume, şi nu pricepeam de ce oamenii cu care vorbea pe drum, întorceau capul după ea şi râdeau apoi mânzeşte, doar cu jumătate de gură, oarecum batjocoritor, după ce ea trecea mai departe. Roji a fost cea mai râzătoare femeie din câte am cunoscut şi cea mai senină. Mult mai târziu am aflat cât de greu a trăit, în cea mai mare parte a vieţii, şi cât de multe a avut de pătimit. Mult prea târziu am înţeles că seninul ei venea de dincolo de toate durerile înăbuşite ale dragostei, niciodată împlinite.
Kişlani
Roji, pe numele din acte Rozalia, a fost fata mai mică a lui Mikloş-baci, bătrânul fierar care avea casă la marginea văii. Era fierar doar de ocazie, când avea cineva nevoie de potcoave noi la cai, ori de vreun belciug, ic sau cioflânc de cărat lemnele din pădure, căci altfel, tot din mină îşi trăgea traiul, ca toţi cei de pe Valea Albă. "Kişlani, kişlani !" (Fetiţă, fetiţă, micuţo), o striga el pe Roji, când ea se depărta de curtea casei şi se amesteca în cârdul de copii. N-o pierdea din ochi, era tot mereu în urma ei, oriunde s-ar fi aflat, căci doar ea îi mai rămăsese, după ce nevasta şi ceilalţi prunci s-au înecat, într-o primăvară în care apele i-au luat casa cu totul. Nici n-o prea lăsa să se depărteze de curtea mărginită de salcâmi, se temea pentru ea şi vedea pericole la tot pasul. Roji a crescut mai mult singură, şi-abia când a ajuns la anii măritişului, a înţeles că orice-ar face, orice-ar zice, orice-ar dori, ea va rămâne mereu tot o fetiţă neajutorată pentru tatăl ei, care nu vroia s-o dea de lângă el. "Kişlani" i-a şi rămas numele în sat, numai Buna îi zicea Roji, în amintirea mamei ei. pe care o chema tot Rozalia şi care a fost cea mai pricepută croitoreasă de pe vale. "Kişlani, Kişlani" o strigau şi copiii. care o sâcâiau şi-o speriau dacă trecea pe uliţă, mai ales în ultimii ei ani, atunci când în fiecare zi se pregătea de nuntă şi era tare mândră de asta.
Ianoş
Primul flăcău care i-a fost drag lui Roji a fost Ianoş. L-a cunoscut într-o primăvară, când el a venit la Mikloş-baci să-i potcovească un cal. Era înalt şi subţire şi-n colţul gurii îşi tot muşca mustaţa gălbioară. Tare i-a plăcut Ianoş, de cum l-a văzut. Avea nişte ochi verzi, ca iarba pălită de soare. A fost destul să se uite o dată în ochii aceia şi n-a mai avut astâmpăr, oricât a ameninţat-o tatăl ei, ce-o aţintea cu ochii holbaţi. N-a mai avut astâmpăr, până când nu s-a întâlnit într-o zi cu Ianoş pe drumul care ducea la prăvălia satului.
Dacă Roji ar mai trăi astăzi, ne-ar putea povesti cum l-a pândit zile întregi, cum l-a urmărit, cum i-a urmat drumurile şi cum s-a apropiat de el doar atunci când a fost sigură că nu este nimeni prin preajmă. Nimeni care s-o pârască ursuzului ei tată. Dar Roji doarme de multă vreme sub cruce, pe dealul cu aluni, şi în urma ei au rămas doar poveştile cu care venea zi de zi, la gard, la Buna mea. Nu putem decât să le repetăm, şi din mreaja lor să ţesem, pe cât ne pricepem, întâlnirea stingheră, dintre doi tineri care au trăit acum zeci de ani.
Când s-a văzut în faţa lui, ea n-a mai avut curaj să vorbească şi lui i-a venit să râdă, aşa, fără vreun motiv anume. Când ea şi-a scăpat floarea pe care o ţinea în mână, s-au repezit amândoi s-o ridice, s-au lovit cap în cap, de-au văzut stele verzi. Când el a vrut să-i aranjeze gulerul bluzei, ea s-a retras speriată. N-a ieşit nimic din prima întâlnire a lor. Poate doar nişte zvonuri, pe care o vecină le-a adus într-o dimineaţă la fierărie, făcându-l pe tatăl ei să urle, ieşit din minţi. A doua oară, s-au întâlnit în târg şi s-au urmărit cu ochii unul pe altul, fără să îndrăznească să se apropie. Erau între prea mulţi oameni. Nu şi-au vorbit, dar privirile lor au spus mai multe decât toate vorbele de pe lume. Cât a mai stat în sat, Ianoş s-a ţinut departe de ea, căci bătrânul Mikloş a avut grijă să-l ameninţe că nu i-o va da niciodată pe Roji de nevastă, oricâte averi şi pământuri ar avea. Apoi a venit războiul, Ianoş a plecat pe front şi nu s-a mai întors. Când a aflat de moartea lui, Roji a cules un braţ de ierburi şi le-a legat de stâlpul porţii. Câteva zile la rând, frunzele stinse de soare i-au amintit de ochii lui. Apoi, când s-au veştejit de tot, a cules altele, pe care le-a agăţat în gard, şi-apoi altele, pe care le-a prins de clanţa unei uşi. Şi tot aşa, la două, trei zile, apăreau în cine ştie ce loc din sat, ierburi proaspete, care oboseau în lumina de vară, înviind în mintea ei lumina unor ochi îndrăgiţi.
Feri
Îl chema Francisc, dar lumea îi zicea, mai pe scurt, Feri. Nu semăna deloc cu Ianoş, dar avea ceva în felul în care se purta, care-a făcut-o pe Roji să-l urmărească, zile în şir, pe toate drumurile şi uliţele din sat. Ascunsă pe după garduri, în spatele tufelor înalte de liliac, strecurându-se prin holdele dese, pe după case şi coteţe, Roji era, fără odihnă, umbra lui Feri. Când acesta şi-a dat seama de ceea ce se întâmplă, era deja mijlocul verii, fâneţele cosite şi umbrele serii tot mai lungi.
În vara aceea, Roji a dormit mai mult în pivniţă, şi nu ştiu cum se făcea, dar ori de câte ori reuşea să scape de sub ochii tulburi ai fierarului, parcă ghicea în care parte de sat să fugă, pentru a-l vedea pe Feri. Parcă o trăgea aţa tocmai în locurile în care el era angajat cu ziua, la tot felul de munci. Câteodată, se aşeza pe-o piatră ori pe-un butuc şi aştepta ca el să-şi termine lucrul. Îl urmărea cum lucrează, cum se mişcă fără să-i spună nimic. Se uita minute în şir la mâinile lui pricepute, mâini bune de lucru, o prindea vraja lor ca-ntr-un dans care o ameţea, dar de multe ori tresărea speriată, atunci când Feri se uita cu jale la ea şi-o trimitea acasă. Flăcăul s-a temut de ameninţările fierarului, n-a îndrăznit să facă ceea ce Roji, iarba, frunzele, umbrele serii ori vântul mereu neobosit i-au cerut pe toate vocile şi glasurile, de la cele doar şuierate subţirel, până la cele susurate viclean, fără încetare şi obraznic.
Petre, Ghiţă, Maxân şi alte umbre
Feri a dispărut din sat, nimeni n-a ştiut unde şi de ce, şi Roji l-a căutat peste tot până când frigul toamnei a încremenit lumea sub straturi groase de brumă. Sclipeau frunzele strânse de ger, sclipeau pietrele albite, sclipeau ierburile nemişcate, şi toate îi aminteau de ochii întunecaţi, pătrunzători, scăpărători, cu care Feri o privea câteodată. Parcă-l vedea peste tot şi drumurile nu i se mai terminau, decât atunci când fierarul o încuia în pivniţă zile în şir.
În sat, i se dusese vestea că şi-a pierdut minţile, şi lumea o privea cu îngăduinţă şi spaimă amestecate. Fierarul nu se socotea vinovat cu nimica, nu făcuse decât să o păzească de rău şi să-i caute un bărbat potrivit. Nicidecum nu i-a trecut prin cap gândul că nu s-a priceput să-şi crească singur fata. Când a venit iar primăvara, Roji a ieşit din casă mai slăbită, dar cu o sclipire şi mai ascuţită a ochilor, care căutau în orice bărbat întâlnit pe uliţă, un posibil mire pentru ea. O vreme l-a urmărit pe Petre, flăcăul morarului, apoi, când acesta s-a însurat, a urmat ca o umbră drumurile lui Ghiţă, băiatul mai mic al unei văduve. N-a scăpat de urmăririle ei nici Maxân, feciorul voinic al lui Stancu, şi i-a simţit paşii furişaţi de multe ori în spatele lui şi Mitru, care s-a însurat târziu, cu o nevastă ce i-a făcut şapte fete.
Abia când fierarul a murit, a simţit Roji că e liberă, în sfârşit, să se mărite şi ea după placul inimii. Aşa că în fiecare zi se pregătea de nuntă, îşi punea coroniţe de flori în păr şi trecea pe uliţă ca să-şi întâlnească mirele. Câteodată i se părea că-l vede în spatele unei tufe de bujori, alteori îi vedea urma între prunii din livadă, când ajungea la poarta noastră i se părea că umbra unui stâlp are culoarea ierburilor pălite de soare. Atunci era fericită şi-i povestea bunicii mele, zâmbind luminos, despre mâinile unui bărbat care-a ţinut-o demult de mână şi s-a uitat la ea cu ochi sclipitori.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
