Iţa şi Onu, şopârliţa şi tritonul

(O întâmplare din noaptea de Sânziene)

Iţa Liţa era jună. O copilă. Abia ieşise la lume, viaţă să adune. Se foia pe sub frunziş, bân­tuind spre un luminiş. Şopârliţa de pădure, se ştie, hălăduie prin umezeală, dar când vremea e cu soare, se strecoară din răcoare. Şi n-o doare. Ba-i cu­prinsă de torpoare. Se pune fix în vânt, şi-n vârf, do­borâtă de lingoare... Pe bolovani, pe-o stâncă încăl­zită, arsă tare. Mângâioasă. Se încarcă, picoteşte, aromeşte. Doar c-un ochişor priveşte. Oh, dar ce ve­de? De sub covorul pădurii, umed, jilav, din care ea tocmai a ţâşnit, se iveşte un triton. Mare, negru, uriaş. Aţintit spre ea. O clipă, două. Apoi se răsuceşte, se-ntoarce-n umbra deasă. Şi se vâră, adânc, adânc, într-un ochi de baltă întunecoasă. Cu picuri de soare pe spinarea de apă. Ca el. "Ia uite şi la ăsta! Hi, hi, hi. Se vede că se crede Berbant. Cu un piept bombat. Căpăţânoi de berbece. Infipt bine pe picioare. Dă cu botul prin răzoare. Şi ce mai culoare! Eu sunt ca un fum, ca o ceaţă delicată, ca o frunză veche, destră­mată. Sunt crepusculară în plină vară. Dumnealui face pe durul, dar se dă speriat la fund, când mă vede! Hi, hi, hi".
"Bâl, bâl, bâl", bolboroseşte de sub mâl tritonul. "Ia uite şi la asta! Ce se mai fâţâia, şerpuia, se unduia şi svâcnea. Abia, abia, m-am putut ţine după ea. Sigur, murea de frica mea. De aia a fugit şi afară a ieşit. Într-un loc făr' de apă­rare, deschis, în soare. Baie de lumină. Nu de apă răcoroasă, mocirloasă. O să vadă ea. Ha, ha, ha."
Siguri pe ei şi pe neghiobia celuilalt, un stupid şi o zevzeacă, s-au trezit, pe neştiute, că se-nserează, se-ntunericeşte şi poiana se trezeşte. Nu era rost de făcut nani, dulcele nani, bunul somnuleţ, adăstare şi visare. Nici gând. Habar n-aveau, erau proaspăt apăruţi sub bolta de crengi, învelită, copleşită acum de altă bol­tă, de stele. Habar n-aveau că tocmai coborâse peste lume Noaptea de Sânziene. Sânzienele cotropitoare. De la mic la mare, totul se răs­toarnă. Rostul se întoarnă. La o vreme de pri­mor­dii. Ce mai dans rotitor de licurici! Lăsau dâre de comete mici. Dăduse vria în tot soiul de gâze şi gângănii, altminteri tupilate după amurg. O ultimă, ultimă suflare de soare, o rază sângerie de apus, de niciunde, după ce astrul de mult s-a dus, săgeta, străpungea, înaripa crângul.
Mortal. Poate că deja erau în altă viaţă, după via­ţă, atinseseră Tărâmul Celălalt. Băteau din ari­pioare, nebune, şi-n acelaşi timp liniştite. Licăreau. Pulsau. Pâl­pâiau. De smarald până şi lăcustele păreau. Cără­buşii şi rădaştele emanau, iradiau o lucire de aramă. Stinsă, încinsă. Printre luminiţe, jigănii zburătoare, fireşte, ţopăiau pitici mici, zâne bune, elfişori uşori, spi­ri­duşi duşi. De-a valma. Pluteau, se între­pătrun­deau. Zumzăială, amarnică ameţeală. Erau înfierbân­taţi, dar, bizar, cu mintea clară, ascuţită. Ba vedeau, străvedeau, mult mai bine, mai adânc. Singurii luaţi de val, total, erau EI. Iţa şi Onu, şopârliţa şi tritonul. "Aa, iară dau de asta!". "Aaa, iară dau de ăsta!". Stânga-mprejur fiecare, un arc de cerc mare şi, din nou, ajungeau botic în botic. - "Ce faci, Iţă?", o stri­ga o şopârliţă, una, alta, încă una, toate. - "Ţi-ai pierdut capul". - "Ce faci, Onu?", ţipau iritaţi trito­nii. "O bagi în seamă pe fiţuşca asta?"
Copacii parcă prăbuşiţi, aplecaţi spre ei, peste ei, tufele împletite, răsucite, şuiere de glăscioare, re­petate, amânate, şi iar reluate. Bezmetic, frenetic. Ei bine, da, şopârliţa şi tritonul au căpiat. De atâtea cercuri, rotiri şi învârtejiri. Îi dirija vântul, pe care nimeni altul din pădure nu-l simţea. O pală anume de vânt. Nu mai aveau scăpare. S-au prăvălit cu bur­ţile-n sus, au zăcut ca morţi, s-au agăţat, s-au răstur­nat şi şi-au revenit. Dar ochii lor erau absenţi. Aburiţi şi aiuriţi. Se vedeau acum frumoşi. Ea-l vedea ca pe un soare, el ca pe-o boare de răcoare. Şi aveau nevoie, negreşit, de ceva căldură. A celuilalt. Pentru re-energizare. Deşi erau fiinţişoare cu sânge rece, simţeau bine că celălalt îi va da temperatură şi tem­perament. Ca să se pună fiecare pe picioare. Şi-o să-şi vadă apoi de drumul lui.
Numai că drumul, drumurile toate dispă­ru­seră. Toţi şi toate. Totul. De ce oare erau doar ei doi pe lume? Numai ei? Degeaba zbiera, răguşea corul tritonilor. - "Nu vezi că se preface că e stilată, rafinată? E doar o leşinată. Pare de familie mare, are ceva siluetă, se dă servită de subretă. Nu e de ti­ne. Nu e bine, nu vă potriviţi. Nu e în legea firii, e o eroare, o să plătiţi. Vor fi urmări şi frustrări. E altă specie decât noi, nu adoră să stea în noroi. N-are forţă, n-are vână, nu e harnică şi muncitoare. Nu te poţi baza pe ea. Preferă să stea, să stea, să stea la soare. Cu capul în nori. Las-o. Fugi. Scutură-te. Eşti vrăjit de Sânziene, nu de ea. A fost un vârtej. Nu-i de fel vioaie, neastâmpărată, zăbăucă. E doar o nalu­că!" Onu n-asculta, nu credea. Dar nici Iţa nu pri­cepea ce şopârlea, şuiera corul alor ei.
- "E un necioplit, un bădăran, ţopârlan. Un ghiogar. Fară maniere. Cum de-l laşi în apropiere? Ce-oţi putea vorbi şi-mpărţi? Sigur n-are cunoştinţe, nici referinţe. Pare acu' ieşit la lume. Îi trebuie cineva să-l îndrume. Vrei să fii dădacă? Ţie-ţi trebuie ceva distins, de neatins, un şopârlel, fie şi bleguţ, dar cu comportament drăguţ. Dintr-un neam străvechi, cu pretenţii şi oarece subvenţii. Va fi rău. Noi te vom exclude, n-o să mai ai rude. O să ai urmaşi hibrizi. Nu-i omologăm, nu-i revendicăm. Îi ostracizăm. Aşa să ştii, domnişoară fantezistă, cu ochii ba-n nori, ba-n stele, şi cu mintea printre iele."
Ei n-auzeau nimic şi-au plecat de acolo un pic. El credea că e de tot, dar s-a dovedit netot. C-au rămas de fapt pe loc. Ea nu-şi făcea probleme, de felul ei, şi de ceva vreme. Visa în continuare. Visa că nu va mai avea nevoie de picioare. Că o să zboare. Numai că nu. N-a fost aşa. A urmat o vieţişoară obişnuită. Ce­nu­şie. Mai mult în umbră, cu ceva trudă, niţel de-a surda, mai fără nori, nici soare, şi nici n-a prea mers la mare. Onu, în schimb, da, era mai toată ziua la mare, că avea o lucrare, cu toate că nu-i plăcea, precum se ştia. Tritonei şi tritoniţe, colegi fără fiţe, i-au vârât în cap, binişor, că viaţa lui nu prea avea spor. Lucrurile băteau pasul pe loc, nu erau nici îm­preună, nici despărţiţi. Nici supăraţi, nici înfrăţiţi. Ea, de fapt, nici nu observa. Fiindcă s-a dovedit că au avut nişte pui nemaipomeniţi. Pricepuţi să zboare. S-au crucit toţi din pădure. Primul rând a fost de libelule. Întâi, puişorii s-au bălăcit într-un iaz pâclişit. Întocmai ca tritonii. Erau larve cam hămesite. Se hăpleau între ele. Până au ieşit deasupra, agăţate de ierburi şi nu­iele. S-au ghemuit, au tremurat încet, mai tare, s-au tensionat şi au zvâcnit. Şi-au întins în aer nişte ari­pioa­re. Pergamente. Transparente. Străvezii, cu iri­zaţii. Minunăţii. S-au desprins uşor, uşor, cu un mic zbârnâit, zumzăit, un vibrato nemai­auzit. Şopârliţa s-a uluit. Deşi, undeva, ştia. Presimţea. Cu sfială a îngăimat, a aprobat. "Poa­te asta a tot aşteptat. Aşa trebuia să fie". Şi, când colo, vine rândul doi de pui. Şi ăştia legănau ari­pioare, nu erau târâtoare. Din floa­re-n floare, cu mişcări zăpăcitoare. Ritmate şi muzicale. Deşi, aparent, leneveau, pe loc stă­teau. Atât de iute vibrau. Păsăruici nemaiîn­tâlnite aici. Colibri. Colibri? Pădurea vuia de stupoare. Şopârliţa şi-a aplecat mutriţa. Şi asta trebuia, poate, să fie. Fără s-o ştie. Fie. Dar, când a venit rândul trei de puişori, a rămas trăs­nită. Erau ouşori. Sau ou­şoare, cum vrei să le spui. Nu zburau, dar se că­ţărau. Repede şi bine. Ouşoare vâjâite, zăpăcite, veşnic de ceva ne­mul­ţumite. În copaci, pe zid, pe stânci, pe munţi. Aşa că, toţi puii ei o îndem­nau, o mânau, o mo­tivau să privească-n sus şi ea. Spre cer. Spre văzduh. Doar îl văzuse, ades, răsfrânt în apă, pe când umbla cu capu-n jos. Credea cu tărie că uitase visul ei de odinioară. Che­marea spre tării. Obosise, oste­nise, se copleşise, ca proasta, de-o soartă banală, fără scofală. Onu nu mai era. De mult. De fapt, fusese mai mereu plecat. Ea-l înde­păr­tase, valea de şi-o luase? Cum lucrurile pe lume nu sunt în zadar, întâlnirea lor avusese har. Lucru do­vedit, pecetluit. N-au decât să crea­dă ce vor tritonii şi şopârlele, guşterii şi sala­mandrele. Iţa rămăsese fan­tezistă. Nu-i trecuse. Iar ea nu credea, acum chiar ştia. Ştia că rostul, miezul, e un fel de poezie. Şi e-n văzduh. Poezia e, aşa, un nu­me pentru ceva fără nu­me. Când cauţi un cuvânt să-l poată spune. Din nori, din stele, din soare, din iele. Duh, văz duh. Ce dacă eşti târâtoare? Fiindcă bine îşi amin­­teşte cum pornise ea pe lume. Târâş, gră­piş. Pe sub frunziş, căutând un luminiş. Nu ochise, nu ţintise chiar lumina. Nu-ndrăz­nise. Dar, uite, acum o în­tre­zărise. Fie şi dacă n-ai prea mare stea călău­zi­toare, trebuie doar să ai răb­dare. Să vieţuieşti în aş­tep­tare. Ce aştepţi? Ceva ce e în tine, precum în ori­cine, vrând, nevrând. Şi, sigur, habar n-având. Se poa­te să primeşti în dar mult mai mult decât ai apu­cat să-ţi doreşti. Totu-i să te citeşti. Şi s-atingi uitarea, uitarea de sine, atunci când în nori priveşti. Să te laşi as­pirat, inspirat, absorbit de res­pi­raţia văzduhului. Locuit de abur, de ceaţă, de cer. Drumul ei fusese mai ocolit, stingher, dar, în sfârşit, l-a nimerit.
Ăsta nu-i final patetic. Nici triumfal. Pur şi sim­plu, e final. Cât se poate de real. Pentru o poveste pornită cu scandal.