Fiindcă Cesare Pavese era cunoscut ca un om de stânga (frecventase mediile antifasciste din Torino și în 1947 chiar se înscrisese în Partidul Comunist Italian), a fost tradus la noi, începând din anii '60, cu întreaga operă: poezii, romane, povestiri, eseuri și extraordinarul jurnal publicat postum, în 1952, "Meseria de a trăi". Eram studentă, într-o perioadă de relativ dezgheț, când s-au publicat, în traducerea italienistului de marcă Florin Chirițescu, notațiile intime dintre 1935-1950 ale lui Pavese. "Meseria de a trăi" a fost pentru generația mea o carte electrizantă. În ciuda opțiunilor lui politice scoase apăsat în evidență, ca măsură de precauție, în prefețe, scriitorul n-avea nimic militant marxist. Dimpotrivă, întreaga lui existență și literatură stăteau sub semnul eșecului, inclusiv politic, al sfâșierilor, luptei cu sine însuși și cu tentația sinuciderii. Față de falsul triumfalism oficial din "lagărul" nostru, angoasele unui intelectual sensibil, lucid, demn, capabil de o muncă literară titanică, prin care încerca să se sustragă unui destin nefericit, erau copleșitor-empatice. Ne-am îndrăgostit de acest mare scriitor și pentru arta lui poetică originală, care mixa neorealismul, existențialismul și fervoarea romantică, transfigurând instinctivul și iraționalul în forme artistice pline de semnificații. Între dorința imprecisă de absolut și limitările mizerabile, de diverse naturi, Pavese a fost și rămâne o conștiință vie și un mare depresiv, incapabil să se îmbete cu iluzii. Drama personală - un deficit de virilitate care i-a afectat relațiile sentimentale și l-a umilit - a fost principala cauză a disperării care i-a făcut viața insuportabilă. S-a sinucis la 42 de ani, în 1950, în chiar anul când efortul lui de a se domina scriind fusese socialmente recunoscut în lumea literelor italiene: primise premiul Strega pentru volumul "La bella estate" ce conținea trei scurte romane - cel titular, "Vara de neuitat", "Diavolul pe coline" și cel reeditat azi, "Femei singure". Dar prețuirea ca scriitor nu i-a fost de-ajuns, scrisul nu i s-a mai părut o ipotetică salvare, un alibi pentru a rămâne în viață. A optat pentru gestul ireversibil. "Femei singure" e un roman în care Pavese a pus mai toate temele ce îl obsedau în ultimii săi ani: succesul și importanța în societate, rătăcirea și neantul, raporturile între artă și realitate, între iubire și sex, între libertate și constrângeri. A fixat drept cadru atmosfera în care el însuși trăia atunci, la Torino, în anii imediat postbelici și și-a ipostaziat gândurile în mai multe personaje feminine. Vocea care povestește la persoana I e a Cleliei Oitana, o creatoare de modă angajată la o mare firmă din Roma, care o trimite în orașul ei natal, Torino, pentru a supraveghea amenajarea și deschiderea unei filiale. Căutându-și prin oraș lumea copilăriei pline de năzuințe, constată că aceasta nu mai există. În schimb e atrasă în mediul înaltei societăți torineze, o lume oscilând între plictiseală și hedonism, în veșnică agitație fără scop. Femei și bărbați aparent liberi, fără griji materiale, care-și umplu timpul cu petreceri scăldate în alcool, amoruri, gratuite preocupări artistice, rivalități. O notă discordantă în această lume agitată o constituie ingenua Rosetta, roasă de un rău misterios și bântuită de gânduri sinucigașe. Clelia, singura dintre aceste femei care muncește și care a ajuns la un statut trudind din greu, se descoperă pe sine prin raport cu aceste destine vane și capătă orgoliul împlinirii sale. O împlinire în singurătate, dincolo de grotesca și banala viermuială de măști sociale, pentru care "nimic nu mai e important", fiindcă nu mai cred în nimic și în nimeni. Deși realitatea filtrată prin grila obsesiilor pavesiene (munca obositoare, sinuciderea, sexul nesatisfăcător, frumusețea vieții etc.) e datată prin urmele războiului, mărcile de mașini, ciorapii de mătase ca lux suprem sau snobismele la modă atunci, tematica rămâne pregnantă și azi, ca o colină. O colină pe care stă diavolul.
Christian Gailly, "O seară la club", traducere și note de Claudiu Constantinescu, Editura Univers (www.edituraunivers. ro), 136 p.
Sunt ani buni de când curenții literari nu mai bat dinspre Paris ci dinspre anglo-americani, drept care se traduc la noi mai puțini romancieri contemporani francezi. Cu câteva excepții, aceștia par a-și fi istovit pofta de a plimba oglinda de-a lungul drumului; o țin deasupra unor obiective statice. Și nici nu mai e chiar oglindă, ci o lupă, fixată predilect pe dormitoare, triunghiuri amoroase, relații deviante, traume psihanalizabile. Doar străinii francofoni mai aduc un aer proaspăt, cu poveștile lor din țările de origine. Christian Gailly - de care nu citisem nimic până acum - a fost o frumoasă descoperire. Nu că ar face gaură în cer, tematic vorbind, dar stilistic aduce o energie particulară care face să circule viață, să răsune muzical lumea lui fictivă. Despre romancierul parizian dispărut anul trecut la 70 de ani ni se spune în prezentare că a fost saxofonist de jazz și psihanalist înainte de a debuta ca prozator cuadragenar, în 1987. De atunci și până la sfârșit a publicat însă 15 cărți, bucurându-se și de aprecierea unor mari cineaști: Alain Resnais i-a ecranizat romanul "Incidentul", iar Jean Achache - chiar pe acesta pe care vi-l recomand azi, în buna traducere a lui Claudiu Constantinescu. O echivalare nu ușoară, care respectă ritmul sincopat al frazelor scurte, stilul jazzistic, de swing: "un swing decalat, plin de întârzieri și accelerări, de măsuri inegale, cu sincope lungite, suspendate". Veșmântul stilistic original e croit pe măsura personajului principal, Simon Nardis, pianist inovator în tehnici jazzistice, cu o tușă proprie imitată de emuli, dar care, după căsătorie, se rupsese total de un mod de viață distructiv: nopți nedormite, excese alcoolice, droguri, femei. Soția lui, Suzanne - manager la o firmă, ființă energică și rezonabilă - fusese cea care îl "salvase" din mediul boem al cluburilor de jazz, îl întorsese la profesia lui inițială de inginer și îi impusese o viață ordonată și monotonă, cu vizite duminicale la soacră, muzică clasică și abstinență de la viciu. Cuplul Nardis are un fiu, Jamie, doctorand în genetică, rocker nihilist cu țeasta rasă, care părăsește casa părintească din "incompatibilitate de stil", deși își iubește părinții. Dar existența conformistă și searbădă a lui Simon basculează brusc într-o seară când, plecat cu treburi inginerești într-un orășel de la mare, ajunge într-un club de jazz și nu-și poate stăpâni dorința de a se așeza la pian, lăsându-se în voia plăcerii de a improviza. I se alătură cu vocea patroana localului, americana Debbie, iar muzica naște între ei o comunicare pasională care-i reconfigurează brusc inginerului toate așteptările de la viață. Simon amână întoarcerea în cuibul familial, ezită între rutina obligațiilor față de iubitoarea Suzanne cea rațională și libertatea trăirilor intense, pasionale, hazardate alături de Debbie. Moartea într-un accident de mașină a Suzannei, pornită încă o dată să-l smulgă din mrejele jazzului, rezolvă dilema și deschide drum conviețuirii cu Debbie și întoarcerii la pian. Povestit așa, romanul își pierde tot chichirezul, ca atunci când te apuci să traduci în cuvinte muzica. Fiindcă farmecul neobișnuit al "Serii la club" e dat în primul rând de compoziție și stil. Naratorul e un prieten al lui Simon, un pictor care se vrea scriitor omniscient dar care, diletant fiind, pierde uneori șirul poveștii, alternând sincopat cotidianul concret cu "ușurătatea ființei", ponderea relațiilor sociale și conjugale consfințite cu plăcerea de a improviza la inspirație, hazardul circumstanțelor cu tragicul și umorul de situație cu năzuințele obscure. "O seară la club" e un roman scurt, de vacanță, care se citește ușor, dar a cărui muzică o auzi și după terminarea lecturii, cu pasaje de virtuozitate entuziasmante.
Heinz Linge, "Cu Hitler până la sfârșit. Memoriile ordonanței lui Hitler", traducere de Roland Schenn, cuvânt înainte de Petre Otu, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 288 p.
Lumea are încă o vie curiozitate față de cele două personalități malefice, Hitler și Stalin, care și-au lăsat amprenta sângeroasă pe secolul XX. Cazul lui Hitler este mai halucinant pentru că într-o perioadă scurtă, de 12 ani la putere, a reușit să transforme una dintre cele mai civilizate țări ale Europei și ale lumii, Germania, într-o închisoare sinistră în care nicio valoare umanistă nu mai era respectată. Să înlocuiască legea morală, gândită de Kant ca definitorie pentru ființa umană, cu legea celui mai puternic, a selecției naturale forțate. Barbaria lagărelor sovietice a fost explicată în parte și prin primivitismul societății rusești, dominate de-a lungul secolelor de absolutismul puterii, prin "gena asiatică" a slavilor răsăriteni peste care s-a suprapus utopia comunistă. Pentru Germania, decăderea în sălbăticia nazistă a fost și este încă greu de înțeles. O mulțime de cercetări, studii, eseuri identifică sursa răului în acțiunile celui ce a devenit Führer, conducătorul țării și al partidului pe care l-a proiectat și dirijat, NSDAP, în influența pe care acesta a știut să și-o insinueze în toate structurile statului și societății germane. De la o teribilă viclenie la nebunie, de la un simț strategic, o memorie și o intuiție ieșite din comun la un comportament marcat nevrotic, toate aptitudinile, motivațiile și manifestările personajului au fost analizate, judecate, plasate în contextele epocii. Ideile fixe, inflexibilitatea lui în situații-limită au fost explicate și prin maladiile ce au evoluat pe măsura apropierii de sfârșit a Germaniei naziste. Dezvăluirea grozăviilor inimaginabile comise în numele superiorității rasiale i-a împins pe complicii și colaboratorii dictatorului să-și caute scuze tocmai în accentuarea progresivă, paranoică a "capacităților" lui și în respectul germanic al ierarhiei în aplicarea ordinelor. Unor asemenea deformări interesate dar și unor speculații senzaționale le răspunde oarecum cartea pe care vi-o recomand azi, scrisă de ofițerul de ordonanță aflat în serviciul lui Hitler din 1935 și până la sfârșitul lui din 1945. Heinz Linge a fost cel care a împlinit și ultimul ordin al stăpânului său, acela de a-i arde trupul după ce s-a sinucis împreună cu Eva Braun. A reușit să-i incinereze, astfel încât, după ocuparea Cancelariei Reich-ului, rușii n-au mai găsit decât puține urme. Paranoia celuilalt dictator, Stalin, a fost astfel alimentată cu ideea că Führerul a evadat pentru a-și pregăti revanșa. Arestat, Linge, ca și alți apropiați ai lui Hitler, a stat zece ani în închisorile sovietice, torturat pentru a recunoaște că Führerul a scăpat, că nazismul avea în el o șansă de resuscitare. În deceniul de detenție, literatura despre Germania nazistă, despre ascensiunea și prăbușirea lui Hitler, alimentată și de suspiciunile interesate ale sovieticilor, a cunoscut o creștere explozivă. La întoarcerea din captivitate, valetul meticulos până la manie află lucruri incredibile despre fostul său "patron" și chiar despre sine. Cartea lui se vrea o replică la aceste invenții și aberații, o descriere susceptibilă de verificare a situațiilor reale. Totuși, Linge nu poate fi chiar obiectiv în descrierea vieții intime a dictatorului. Omnipotența acestuia, capacitatea de a-și manipula și domina adversarii și partenerii, obediența totală a conaționalilor îl împing pe memorialist spre o apreciere exagerată a "eroului" său, cu care inconștient se identifică. Admirația nu exclude însă sesizarea unor nuanțe caracteriale explicate deformat de analiști și corectarea unor situații pe care "istoria oficială" le-a înregistrat greșit. De pildă fuga lui Rudolph Hess, adjunctul Führerului, în Marea Britanie, după declanșarea războiului, considerată de unii istorici o enigmă și taxată de mediile naziste ca "o nebunie", este descrisă ca rezultat al unui plan făcut de Hess cu șeful lui, cu scopul de a se ajunge la o înțelegere între Berlin și Londra. De asemenea, ordonanța, din locul ei privilegiat, poate privi obiectiv manifestările "bonzilor" regimului - o galerie de portrete în care se regăsesc Göring, Goebbels, Himmler, Borman ș.a., cu toții slugarnici față de conducător, aroganți față de inferiori, obtuzi și agresivi în probleme majore, făcând exces de zel. În deceniul în care i-a stat în preajmă, Linge a observat și declinul, inclusiv fiziologic, al lui Hitler, dar îi contrazice pe cei care puneau deciziile lui aberante pe seama demenței. Deși decăzut fizic, Linge susține că șeful lui și-a păstrat judecata până la sfârșit. Cu atât mai rău. Carte de observație a graficului unui destin istoric hidos, mărturia ordonanței lui Hitler, coroborată cu bibliografia vastă a temei, e instructivă.