O poveste din deşertul Kalahari
Laurens van der Post, scriitor sud-african de origine olandeză, cunoscut pentru jurnalele sale de călătorie şi pentru dragostea pe care o nutrea pentru populaţiile băştinaşe ale Africii, povesteşte în cartea Venture to the Interior (1952) o întâmplare trăită pe când se afla într-un trib de culegători-vânători din Kalahari, unde întreprindea o expediţie de cercetare pentru guvern:
"I-am întâlnit pe vânători imediat după ce doborâseră o antilopă, la multe mile de sat. Erau bucuroşi că aveau carne pentru tribul lor, aliment greu de obţinut. I-am luat cu mine şi, în timp ce ne îndreptam către tabără, cu Land Rover-ul încărcat, i-am întrebat, văzându-i atât de fericiţi, cum vor reacţiona cei de acasă la aflarea succesului lor. «Dar ştiu deja», a răspuns interpretul, «noi, oamenii din deşert, avem o sârmă (de telegraf ) aici», şi a arătat către piept. Într-adevăr, când am ajuns, i-am găsit pe cei din sat cântând şi dansând în cinstea victoriei vânătorilor...".
Aceasta este relatarea care l-a făcut pe biologul Rupert Sheldrake, la acea vreme student la Cambridge, să se gândească serios la existenţa telepatiei, şi nu cu dispreţ, aşa cum făcuse până atunci. Povestea lui Laurens van der Post i-a creat, neaşteptat, încredere, i-a focalizat atenţia, şi nu peste mult timp, a fost foarte interesat când unul dintre profesorii lui i-a vorbit despre un pacient ciudat al unui prieten oftalmolog. Acesta avea în tratament mai mulţi copii cu dizabilităţi şi diverse forme de retard mintal. Între ei, unul i-a atras atenţia în mod special. Aproape orb, copilul putea citi perfect literele de pe planşă, dar numai dacă mama lui se uita în acelaşi timp la ele. Era clar vorba de telepatie, aşa cum au indicat şi testele făcute ulterior. Sheldrake a realizat că această abilitate este naturală şi înnăscută, că se află printre moştenirile evoluţiei noastre, şi că se poate dezvolta la un individ mai ales în condiţiile în care are nevoie de ea pentru a supravieţui, cum este cazul copiilor cu dizabilităţi sau al populaţiilor considerate primitive. Şi animalele comunică telepatic. Oamenii şi-au atrofiat acest al şaselea simţ, pentru că au găsit alte metode care să le asigure supravieţuirea, mijloacele materiale, asigurate de tehnologie. Au pierdut sau au câştigat?
Se naşte azi un nou tip de telepatie?
E clar că telepatia de tipul "tocmai mă gândeam la tine şi ai sunat", sau "ce coincidenţă că te văd aici, ieri am povestit cuiva de tine" pare banală şi este atât de răspândită, încât nici nu o mai luăm în seamă, confundându-se cu simpla tendinţă a minţii umane de a crea legături între lucruri şi întâmplări. În ultima vreme, însă (oare de ce?), apar tot mai des cazuri de telepatie totală (numită "hard"), atât printre oamenii perfect sănătoşi mintal, cât şi în zone civilizate hiper-urbanizate. Pe unii dintre ei îi întâlnim în viaţa noastră de zi cu zi. Cei conştienţi de abilităţile lor "paranormale" fac tot posibilul să rămână anonimi, şi nu este greu de înţeles de ce. În pofida valului de întâmplări miraculoase, trâmbiţate în mass-media, şi în ciuda mediumurilor care-şi promovează talentele în cadrul celor mai de succes afaceri posibile, ei sunt o realitate. Însă nu au spaţiul şi înţelegerea necesară pentru a-şi face cunoscut "secretul". Din când în când, un caz de copil autist savant, ca cel pe care îl prezentăm în continuare, face furori în presă, după care se scufundă în anonimat sau devine doar un personaj exploatat de circul internautic. "Cazul Nandana" a fost popularizat anul trecut de cel mai citit ziar de limba engleză din Dubai, şi cercetătorii îl plasează "dincolo de orice îndoială posibilă".
Cazul Nandana
Nandana Unnikrishnan este o fetiţă indiană de 10 ani, care suferă de autism, diagnosticat pe când avea un an şi jumătate. În ciuda tuturor dificultăţilor de comunicare, această dereglare psihică (autismul) aduce de multe ori cu sine capacităţi mintale extraordinare (de calcul sau memorizare), dar niciodată manifestate atât de "miraculos" ca în cazul Nandanei, care este o telepată desăvârşită a minţii mamei ei. La un moment dat, părinţii Nandanei au observat "coincidenţe prea mari" între reacţiile fetei şi gândurile mamei.
"Mă simţeam de-a dreptul ciudat când venea la mine şi-mi cerea exact mâncarea pe care mă gândeam să o prepar", relatează mama ei. "La fel, dacă eu şi soţul meu decideam să o luăm undeva în oraş, începea să se pregătească fără să-i fi spus încă. Şi tot aşa."
Sandhya Unnikrishnan nu este o mamă obişnuită a unui copil cu nevoi speciale. După ce s-a obişnuit cu ideea că Nandana are o problemă pe viaţă, a făcut nişte cursuri de susţinere şi dezvoltare a persoanelor cu autism, la Universitatea din Bangalore, şi a devenit însoţitorul calificat al fiicei ei.
Totuşi, părinţii Nandanei nu ştiau cum ar putea dovedi lumii capacităţile fetiţei lor. Deşi făcuse terapie cu un logoped, Nandana avea mari dificultăţi de pronunţie, de conceptualizare, de a-şi focaliza atenţia. Orice observator străin ar fi fost în imposibilitatea să conchidă dacă fata captează ori nu gândurile mamei ei. Pentru a depăşi această dificultate, Sandhya i-a oferit fetei sale o tastatură pe care să bată răspunsurile, aşa cum le vedea pe ecranul comun al minţilor lor, şi s-a oferit să facă publică dovada abilităţilor copilului ei, prezentând cazul redacţiei ziarului Khaleej Times.
Articolul a atras la scurt timp atenţia echipei dr. Darold A. Treffert, psihiatru specializat în studierea copiilor cu capacităţi speciale, care şi-a şi câştigat reputaţia de "naş al autiştilor savanţi" (el a consiliat scenariştii cunoscutului film "Rain Man", cu Dustin Hoffman în rolul unui autist de geniu). Treffert este un adept al metodei ştiinţifice, un "sceptic", şi de aceea concluzia lui a fost de-a dreptul şocantă - cazul este "foarte convingător". Ce teste a întreprins Treffert pentru a ajunge la o asemenea concluzie?
În unul dintre ele, Nandana şi mama ei au fost plasate în încăperi diferite, şi Sandhyei i s-au dat şase cifre pe care să le privească atent. Nandana a fost rugată să tasteze numerele la care se gândeşte mama ei. Când aceasta a început să le bată pe rând, fără greşeală, până la ultimul, asistenţii dr. Treffert au fost peste măsură de uimiţi. După ce s-au sfătuit, şocaţi, despre ce ar trebui să întreprindă mai departe, au rugat-o pe Sandhya să citească în gând şi câteva versuri... La semnal, fata a tastat fără probleme şi versurile! Treffert a fost cu totul bulversat şi a cerut părinţilor Nandanei să accepte ca fata lor să suporte şi alte teste, mărturisindu-i, în particular, că este primul caz de telepatie "dincolo de dubii" pe care l-a întâlnit, în 40 de ani de cercetări.
Apare, obligatoriu, o întrebare: e posibil ca astfel de abilităţi să fie mult mai răspândite, sau însuşirile telepatice ale Nandanei se explică prin faptul că este autistă? Transcriem mai jos două dintre comentariile uluitoare, făcute pe marginea fenomenului telepatic, pe un site canadian specializat în prezentarea şi discutarea fenomenelor paranormale. Vă invităm să trageţi singuri concluziile!
Cazul Frederica Bimble
"Îmi amintesc cum în copilărie «citeam» minţile celorlalţi şi cum eram luată peste picior de adulţi. Nici copiii nu mă luau în serios. Îmi amintesc mai ales de o împrejurare foarte ciudată. Eram la biblioteca şcolii şi nu mă puteam concentra la citit, pentru că auzeam în mintea mea gândurile băiatului care stătea faţă în faţă cu mine la masă. La vremea aia, credeam că toată lumea aude ce gândesc ceilalţi. Când i-am spus bibliotecarei că nu pot citi şi care este motivul, a râs de n-a mai putut. Ştiu că există o explicaţie raţională pentru tot ceea ce există, şi e bine să o căutăm, dar nu-i înţeleg nici pe scepticii care au nevoie de dovezi concrete pentru chestiuni de genul ăsta, pentru că ele nu ar avea nicio relevanţă pentru cei «normali». Să mă explic. Doar pentru că majoritatea oamenilor se încred în simţurile lor şi numai în acestea nu înseamnă că unii dintre noi nu au şi alte modalităţi, ieşite din comun, de a primi şi descifra informaţii, pe care majoritatea le eludează. Acceptăm, de regulă, că cineva poate fi orb, dar niciodată că noi înşine ne-am putea afla într-o stare asemănătoare orbirii. Ăsta este motivul principal pentru care majoritatea celor ca mine învaţă să nu se manifeste şi să fie discreţi. Eu mi-am pierdut acest simţ, sau în orice caz, nu mai sunt conştientă de el. Mai văd culori în jurul materiilor organice, am o vedere de 20/10 (de la 20 de metri, văd ca o persoană cu vedere perfectă, de la 10 m, adică văd mai mult decât perfect), aud într-un spectru mai larg de sunete, comparabil cu cel al câinilor. Dacă n-aş fi fost înconjurată de oameni ignoranţi, suficienţi lor înşişi, cu inteligenţe comune şi superstiţioşi, cine ştie cum mi-aş fi dezvoltat aceste abilităţi... Pentru că toată viaţa mi-am dorit să fiu o persoană cât se poate de comună, pe placul celorlalţi, am ajuns să fiu aşa... Şi credeţi-mă, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să aduc dovezi palpabile în sprijinul capacităţilor mele."
Cazul Ryan Scott McFaden
"Ceea ce experimentezi tu este cât se poate de real! Noi şi ceilalţi ca noi (crede-mă, nu suntem puţini) suntem cumva, inexplicabil pentru nivelul de azi al cunoaşterii, capabili să "auzim" ceea ce gândesc cei din jurul nostru. Nu suntem schizoizi, deşi, este adevărat, auzim «voci» care nu-şi au originea în mintea noastră. (...) Asta îi poate speria pe oameni de moarte, dar nu funcţionează chiar aşa de invaziv. Dacă cineva trece pe lângă mine şi se gândeşte ce să mănânce la cină, nu îl "aud", dar dacă se gândeşte la mine, îi percep gândul cu claritate. Acolo unde se concentrează energia, acolo este şi recepţionată. Nu dispare la jumătate de drum. Sunt conştient de circa un an de ceea ce mi se întâmplă, dar privind înapoi la viaţa mea, consider că am avut dintotdeauna acest dar. Sau, poate, mai mult un blestem decât un dar, pentru că ştii ce gânduri grozave ascund cei de lângă tine sau pentru că oamenii se simt agresaţi, dacă ştii ce le trece prin cap. Vă rog să înţelegeţi că nu avem probleme psihice şi că nu suntem nici persoane rele sau periculoase. Aş putea, totuşi, să pun în mintea cuiva un gând şi să-l fac să creadă că-i aparţine. Pot fi, de exemplu, în autobuz, în spatele unei fete. Dacă mă concentrez, pot să o fac să se întoarcă într-o parte sau alta, să privească pe fereastră sau să se întoarcă spre mine. Când oamenii sunt relaxaţi şi se mişcă în voie, este uşor de pătruns în mintea lor. Coincidenţe? Ar putea fi, dar dacă ţi se întâmplă mereu şi mereu, este greu să negi că minţile noastre pot comunica una cu alta. În general, se întâmplă între oamenii legaţi sufleteşte sau care-şi petrec mult timp împreună, dar poţi să «iei legătura» şi cu un străin, a cărui energie nu-ţi este familiară. Nu suntem duşmanii nimănui, nu suntem nici îngeri sau demoni. Suntem, de cele mai multe ori, doar speriaţi de ce ni se întâmplă, suntem fiinţe vulnerabile, care încearcă să trăiască normal, în ciuda faptului că ura şi duşmănia oamenilor unul pentru altul este, pentru noi, mediul concret în care respirăm, un iad, aş putea spune. Nu suntem periculoşi, ba, mai mult, pricepem mai bine ca oricare alţii cât de importantă este înţelegerea şi compasiunea".
O ipoteză care concediază, pentru o vreme, ştiinţa
Mulţi dintre adepţii de azi ai fenomenelor telepatice fac parte dintre cei obişnuiţi să abordeze critic fenomenele subiective, şi nu dintre susţinătorii convinşi ai unor fenomene nedovedite sau pur fictive. Cu atât mai interesantă este "rebeliunea" lor. Rupert Sheldrake se întreabă dacă nu cumva stadiul cunoaşterii de azi, de care suntem atât de mândri, este de fapt unul mai degrabă precar şi incipient, care ar fi trebuit depăşit de mult. "Aş vrea să amintesc argumentul filosofului David Hume împotriva miracolelor, care spune că pretenţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare. Cu el ne biciuiesc scepticii de azi. Foarte bine! Dar miracolele se întâmplă rar, că de aceea le numim «miracole», atât de rar, încât cineva mai degrabă ar minţi vorbind despre ele, decât ar spune adevărul. Ele sfidează orice experienţă comună a umanităţii. Fenomene precum telepatia nu sunt nici pe departe atât de rare! Aşadar, nu cred că avem nevoie de dovezi extraordinare pentru fenomene care au loc zi de zi, în vieţile unui număr imens de oameni. Ar trebui să luăm şi noi, oamenii de ştiinţă, fenomenul în seamă. Iar în ce priveşte modalitatea exactă în care operează aceste fenomene, cred că mai avem mulţi, foarte mulţi ani înainte până să o înţelegem, şi primul pas trebuie să-l facă oamenii de ştiinţă, să accepte că ele pot exista şi că minţile noastre sunt interconectate într-un mod de neînţeles şi de nedetectat încă."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
