Asta se întâmpla în fiecare zi, necurmat, fie ploaie, fie vreme bună, fie iarnă, fie vară, ca și cum poveștile ei ar fi fost fără capăt și ar fi avut un izvor secret, care nu seca niciodată. De fapt, Roji spunea mereu aceleași vorbe ciudate, despre ochi sclipitori și mâini calde și, de fiecare dată, înainte să plece, agăța în gard un mănunchi de ierburi culese de pe drum, ierburi pe care mă trimitea Buna să le iau apoi și să le arunc în spatele casei. Nu știam atunci care era secretul vieții ei, nu înțelegeam cum de avea atâta chef de viață Roji, nu știam ce-o făcea să pară tot veselă și parcă pusă mereu pe glume, și nu pricepeam de ce oamenii cu care vorbea pe drum, întorceau capul după ea și râdeau apoi mânzește, doar cu jumătate de gură, oarecum batjocoritor, după ce ea trecea mai departe. Roji a fost cea mai râzătoare femeie din câte am cunoscut și cea mai senină. Mult mai târziu am aflat cât de greu a trăit, în cea mai mare parte a vieții, și cât de multe a avut de pătimit. Mult prea târziu am înțeles că seninul ei venea de dincolo de toate durerile înăbușite ale dragostei, niciodată împlinite.
Kișlani
Roji, pe numele din acte Rozalia, a fost fata mai mică a lui Mikloș-baci, bătrânul fierar care avea casă la marginea văii. Era fierar doar de ocazie, când avea cineva nevoie de potcoave noi la cai, ori de vreun belciug, ic sau cioflânc de cărat lemnele din pădure, căci altfel, tot din mină își trăgea traiul, ca toți cei de pe Valea Albă. "Kișlani, kișlani !" (Fetiță, fetiță, micuțo), o striga el pe Roji, când ea se depărta de curtea casei și se amesteca în cârdul de copii. N-o pierdea din ochi, era tot mereu în urma ei, oriunde s-ar fi aflat, căci doar ea îi mai rămăsese, după ce nevasta și ceilalți prunci s-au înecat, într-o primăvară în care apele i-au luat casa cu totul. Nici n-o prea lăsa să se depărteze de curtea mărginită de salcâmi, se temea pentru ea și vedea pericole la tot pasul. Roji a crescut mai mult singură, și-abia când a ajuns la anii măritișului, a înțeles că orice-ar face, orice-ar zice, orice-ar dori, ea va rămâne mereu tot o fetiță neajutorată pentru tatăl ei, care nu vroia s-o dea de lângă el. "Kișlani" i-a și rămas numele în sat, numai Buna îi zicea Roji, în amintirea mamei ei. pe care o chema tot Rozalia și care a fost cea mai pricepută croitoreasă de pe vale. "Kișlani, Kișlani" o strigau și copiii. care o sâcâiau și-o speriau dacă trecea pe uliță, mai ales în ultimii ei ani, atunci când în fiecare zi se pregătea de nuntă și era tare mândră de asta.
Ianoș
Primul flăcău care i-a fost drag lui Roji a fost Ianoș. L-a cunoscut într-o primăvară, când el a venit la Mikloș-baci să-i potcovească un cal. Era înalt și subțire și-n colțul gurii își tot mușca mustața gălbioară. Tare i-a plăcut Ianoș, de cum l-a văzut. Avea niște ochi verzi, ca iarba pălită de soare. A fost destul să se uite o dată în ochii aceia și n-a mai avut astâmpăr, oricât a amenințat-o tatăl ei, ce-o ațintea cu ochii holbați. N-a mai avut astâmpăr, până când nu s-a întâlnit într-o zi cu Ianoș pe drumul care ducea la prăvălia satului.
Dacă Roji ar mai trăi astăzi, ne-ar putea povesti cum l-a pândit zile întregi, cum l-a urmărit, cum i-a urmat drumurile și cum s-a apropiat de el doar atunci când a fost sigură că nu este nimeni prin preajmă. Nimeni care s-o pârască ursuzului ei tată. Dar Roji doarme de multă vreme sub cruce, pe dealul cu aluni, și în urma ei au rămas doar poveștile cu care venea zi de zi, la gard, la Buna mea. Nu putem decât să le repetăm, și din mreaja lor să țesem, pe cât ne pricepem, întâlnirea stingheră, dintre doi tineri care au trăit acum zeci de ani.
Când s-a văzut în fața lui, ea n-a mai avut curaj să vorbească și lui i-a venit să râdă, așa, fără vreun motiv anume. Când ea și-a scăpat floarea pe care o ținea în mână, s-au repezit amândoi s-o ridice, s-au lovit cap în cap, de-au văzut stele verzi. Când el a vrut să-i aranjeze gulerul bluzei, ea s-a retras speriată. N-a ieșit nimic din prima întâlnire a lor. Poate doar niște zvonuri, pe care o vecină le-a adus într-o dimineață la fierărie, făcându-l pe tatăl ei să urle, ieșit din minți. A doua oară, s-au întâlnit în târg și s-au urmărit cu ochii unul pe altul, fără să îndrăznească să se apropie. Erau între prea mulți oameni. Nu și-au vorbit, dar privirile lor au spus mai multe decât toate vorbele de pe lume. Cât a mai stat în sat, Ianoș s-a ținut departe de ea, căci bătrânul Mikloș a avut grijă să-l amenințe că nu i-o va da niciodată pe Roji de nevastă, oricâte averi și pământuri ar avea. Apoi a venit războiul, Ianoș a plecat pe front și nu s-a mai întors. Când a aflat de moartea lui, Roji a cules un braț de ierburi și le-a legat de stâlpul porții. Câteva zile la rând, frunzele stinse de soare i-au amintit de ochii lui. Apoi, când s-au veștejit de tot, a cules altele, pe care le-a agățat în gard, și-apoi altele, pe care le-a prins de clanța unei uși. Și tot așa, la două, trei zile, apăreau în cine știe ce loc din sat, ierburi proaspete, care oboseau în lumina de vară, înviind în mintea ei lumina unor ochi îndrăgiți.
Feri
Îl chema Francisc, dar lumea îi zicea, mai pe scurt, Feri. Nu semăna deloc cu Ianoș, dar avea ceva în felul în care se purta, care-a făcut-o pe Roji să-l urmărească, zile în șir, pe toate drumurile și ulițele din sat. Ascunsă pe după garduri, în spatele tufelor înalte de liliac, strecurându-se prin holdele dese, pe după case și cotețe, Roji era, fără odihnă, umbra lui Feri. Când acesta și-a dat seama de ceea ce se întâmplă, era deja mijlocul verii, fânețele cosite și umbrele serii tot mai lungi.
"Nu-i de tine!", îi striga fierarul Mikloș, după ce-o bătea și-i smulgea din păr coronițele de flori, cu care se împodobea ca o mireasă, încă de dimineață. "Nu-i de tine!, e-un amărât, care n-are nici după ce bea apă!", spunea înainte de a o încuia pe Roji în pivniță, "ca să-i vie mințile la cap."
În vara aceea, Roji a dormit mai mult în pivniță, și nu știu cum se făcea, dar ori de câte ori reușea să scape de sub ochii tulburi ai fierarului, parcă ghicea în care parte de sat să fugă, pentru a-l vedea pe Feri. Parcă o trăgea ața tocmai în locurile în care el era angajat cu ziua, la tot felul de munci. Câteodată, se așeza pe-o piatră ori pe-un butuc și aștepta ca el să-și termine lucrul. Îl urmărea cum lucrează, cum se mișcă fără să-i spună nimic. Se uita minute în șir la mâinile lui pricepute, mâini bune de lucru, o prindea vraja lor ca-ntr-un dans care o amețea, dar de multe ori tresărea speriată, atunci când Feri se uita cu jale la ea și-o trimitea acasă. Flăcăul s-a temut de amenințările fierarului, n-a îndrăznit să facă ceea ce Roji, iarba, frunzele, umbrele serii ori vântul mereu neobosit i-au cerut pe toate vocile și glasurile, de la cele doar șuierate subțirel, până la cele susurate viclean, fără încetare și obraznic.
Petre, Ghiță, Maxân și alte umbre
Feri a dispărut din sat, nimeni n-a știut unde și de ce, și Roji l-a căutat peste tot până când frigul toamnei a încremenit lumea sub straturi groase de brumă. Sclipeau frunzele strânse de ger, sclipeau pietrele albite, sclipeau ierburile nemișcate, și toate îi aminteau de ochii întunecați, pătrunzători, scăpărători, cu care Feri o privea câteodată. Parcă-l vedea peste tot și drumurile nu i se mai terminau, decât atunci când fierarul o încuia în pivniță zile în șir.
În sat, i se dusese vestea că și-a pierdut mințile, și lumea o privea cu îngăduință și spaimă amestecate. Fierarul nu se socotea vinovat cu nimica, nu făcuse decât să o păzească de rău și să-i caute un bărbat potrivit. Nicidecum nu i-a trecut prin cap gândul că nu s-a priceput să-și crească singur fata. Când a venit iar primăvara, Roji a ieșit din casă mai slăbită, dar cu o sclipire și mai ascuțită a ochilor, care căutau în orice bărbat întâlnit pe uliță, un posibil mire pentru ea. O vreme l-a urmărit pe Petre, flăcăul morarului, apoi, când acesta s-a însurat, a urmat ca o umbră drumurile lui Ghiță, băiatul mai mic al unei văduve. N-a scăpat de urmăririle ei nici Maxân, feciorul voinic al lui Stancu, și i-a simțit pașii furișați de multe ori în spatele lui și Mitru, care s-a însurat târziu, cu o nevastă ce i-a făcut șapte fete.
Abia când fierarul a murit, a simțit Roji că e liberă, în sfârșit, să se mărite și ea după placul inimii. Așa că în fiecare zi se pregătea de nuntă, își punea coronițe de flori în păr și trecea pe uliță ca să-și întâlnească mirele. Câteodată i se părea că-l vede în spatele unei tufe de bujori, alteori îi vedea urma între prunii din livadă, când ajungea la poarta noastră i se părea că umbra unui stâlp are culoarea ierburilor pălite de soare. Atunci era fericită și-i povestea bunicii mele, zâmbind luminos, despre mâinile unui bărbat care-a ținut-o demult de mână și s-a uitat la ea cu ochi sclipitori.