Ița și Onu, șopârlița și tritonul

(O întâmplare din noaptea de Sânziene)

Ița Lița era jună. O copilă. Abia ieșise la lume, viață să adune. Se foia pe sub frunziș, bân­tuind spre un luminiș. Șopârlița de pădure, se știe, hălăduie prin umezeală, dar când vremea e cu soare, se strecoară din răcoare. Și n-o doare. Ba-i cu­prinsă de torpoare. Se pune fix în vânt, și-n vârf, do­borâtă de lingoare... Pe bolovani, pe-o stâncă încăl­zită, arsă tare. Mângâioasă. Se încarcă, picotește, aromește. Doar c-un ochișor privește. Oh, dar ce ve­de? De sub covorul pădurii, umed, jilav, din care ea tocmai a țâșnit, se ivește un triton. Mare, negru, uriaș. Ațintit spre ea. O clipă, două. Apoi se răsucește, se-ntoarce-n umbra deasă. Și se vâră, adânc, adânc, într-un ochi de baltă întunecoasă. Cu picuri de soare pe spinarea de apă. Ca el. "Ia uite și la ăsta! Hi, hi, hi. Se vede că se crede Berbant. Cu un piept bombat. Căpățânoi de berbece. Infipt bine pe picioare. Dă cu botul prin răzoare. Și ce mai culoare! Eu sunt ca un fum, ca o ceață delicată, ca o frunză veche, destră­mată. Sunt crepusculară în plină vară. Dumnealui face pe durul, dar se dă speriat la fund, când mă vede! Hi, hi, hi".
"Bâl, bâl, bâl", bolborosește de sub mâl tritonul. "Ia uite și la asta! Ce se mai fâțâia, șerpuia, se unduia și svâcnea. Abia, abia, m-am putut ține după ea. Sigur, murea de frica mea. De aia a fugit și afară a ieșit. Într-un loc făr' de apă­rare, deschis, în soare. Baie de lumină. Nu de apă răcoroasă, mocirloasă. O să vadă ea. Ha, ha, ha."
Siguri pe ei și pe neghiobia celuilalt, un stupid și o zevzeacă, s-au trezit, pe neștiute, că se-nserează, se-ntunericește și poiana se trezește. Nu era rost de făcut nani, dulcele nani, bunul somnuleț, adăstare și visare. Nici gând. Habar n-aveau, erau proaspăt apăruți sub bolta de crengi, învelită, copleșită acum de altă bol­tă, de stele. Habar n-aveau că tocmai coborâse peste lume Noaptea de Sânziene. Sânzienele cotropitoare. De la mic la mare, totul se răs­toarnă. Rostul se întoarnă. La o vreme de pri­mor­dii. Ce mai dans rotitor de licurici! Lăsau dâre de comete mici. Dăduse vria în tot soiul de gâze și gângănii, altminteri tupilate după amurg. O ultimă, ultimă suflare de soare, o rază sângerie de apus, de niciunde, după ce astrul de mult s-a dus, săgeta, străpungea, înaripa crângul.
Mortal. Poate că deja erau în altă viață, după via­ță, atinseseră Tărâmul Celălalt. Băteau din ari­pioare, nebune, și-n același timp liniștite. Licăreau. Pulsau. Pâl­pâiau. De smarald până și lăcustele păreau. Cără­bușii și rădaștele emanau, iradiau o lucire de aramă. Stinsă, încinsă. Printre luminițe, jigănii zburătoare, firește, țopăiau pitici mici, zâne bune, elfișori ușori, spi­ri­duși duși. De-a valma. Pluteau, se între­pătrun­deau. Zumzăială, amarnică amețeală. Erau înfierbân­tați, dar, bizar, cu mintea clară, ascuțită. Ba vedeau, străvedeau, mult mai bine, mai adânc. Singurii luați de val, total, erau EI. Ița și Onu, șopârlița și tritonul. "Aa, iară dau de asta!". "Aaa, iară dau de ăsta!". Stânga-mprejur fiecare, un arc de cerc mare și, din nou, ajungeau botic în botic. - "Ce faci, Iță?", o stri­ga o șopârliță, una, alta, încă una, toate. - "Ți-ai pierdut capul". - "Ce faci, Onu?", țipau iritați trito­nii. "O bagi în seamă pe fițușca asta?"
Copacii parcă prăbușiți, aplecați spre ei, peste ei, tufele împletite, răsucite, șuiere de glăscioare, re­petate, amânate, și iar reluate. Bezmetic, frenetic. Ei bine, da, șopârlița și tritonul au căpiat. De atâtea cercuri, rotiri și învârtejiri. Îi dirija vântul, pe care nimeni altul din pădure nu-l simțea. O pală anume de vânt. Nu mai aveau scăpare. S-au prăvălit cu bur­țile-n sus, au zăcut ca morți, s-au agățat, s-au răstur­nat și și-au revenit. Dar ochii lor erau absenți. Aburiți și aiuriți. Se vedeau acum frumoși. Ea-l vedea ca pe un soare, el ca pe-o boare de răcoare. Și aveau nevoie, negreșit, de ceva căldură. A celuilalt. Pentru re-energizare. Deși erau ființișoare cu sânge rece, simțeau bine că celălalt îi va da temperatură și tem­perament. Ca să se pună fiecare pe picioare. Și-o să-și vadă apoi de drumul lui.
Numai că drumul, drumurile toate dispă­ru­seră. Toți și toate. Totul. De ce oare erau doar ei doi pe lume? Numai ei? Degeaba zbiera, răgușea corul tritonilor. - "Nu vezi că se preface că e stilată, rafinată? E doar o leșinată. Pare de familie mare, are ceva siluetă, se dă servită de subretă. Nu e de ti­ne. Nu e bine, nu vă potriviți. Nu e în legea firii, e o eroare, o să plătiți. Vor fi urmări și frustrări. E altă specie decât noi, nu adoră să stea în noroi. N-are forță, n-are vână, nu e harnică și muncitoare. Nu te poți baza pe ea. Preferă să stea, să stea, să stea la soare. Cu capul în nori. Las-o. Fugi. Scutură-te. Ești vrăjit de Sânziene, nu de ea. A fost un vârtej. Nu-i de fel vioaie, neastâmpărată, zăbăucă. E doar o nalu­că!" Onu n-asculta, nu credea. Dar nici Ița nu pri­cepea ce șopârlea, șuiera corul alor ei.
- "E un necioplit, un bădăran, țopârlan. Un ghiogar. Fară maniere. Cum de-l lași în apropiere? Ce-oți putea vorbi și-mpărți? Sigur n-are cunoștințe, nici referințe. Pare acu' ieșit la lume. Îi trebuie cineva să-l îndrume. Vrei să fii dădacă? Ție-ți trebuie ceva distins, de neatins, un șopârlel, fie și bleguț, dar cu comportament drăguț. Dintr-un neam străvechi, cu pretenții și oarece subvenții. Va fi rău. Noi te vom exclude, n-o să mai ai rude. O să ai urmași hibrizi. Nu-i omologăm, nu-i revendicăm. Îi ostracizăm. Așa să știi, domnișoară fantezistă, cu ochii ba-n nori, ba-n stele, și cu mintea printre iele."
Ei n-auzeau nimic și-au plecat de acolo un pic. El credea că e de tot, dar s-a dovedit netot. C-au rămas de fapt pe loc. Ea nu-și făcea probleme, de felul ei, și de ceva vreme. Visa în continuare. Visa că nu va mai avea nevoie de picioare. Că o să zboare. Numai că nu. N-a fost așa. A urmat o viețișoară obișnuită. Ce­nu­șie. Mai mult în umbră, cu ceva trudă, nițel de-a surda, mai fără nori, nici soare, și nici n-a prea mers la mare. Onu, în schimb, da, era mai toată ziua la mare, că avea o lucrare, cu toate că nu-i plăcea, precum se știa. Tritonei și tritonițe, colegi fără fițe, i-au vârât în cap, binișor, că viața lui nu prea avea spor. Lucrurile băteau pasul pe loc, nu erau nici îm­preună, nici despărțiți. Nici supărați, nici înfrățiți. Ea, de fapt, nici nu observa. Fiindcă s-a dovedit că au avut niște pui nemaipomeniți. Pricepuți să zboare. S-au crucit toți din pădure. Primul rând a fost de libelule. Întâi, puișorii s-au bălăcit într-un iaz pâclișit. Întocmai ca tritonii. Erau larve cam hămesite. Se hăpleau între ele. Până au ieșit deasupra, agățate de ierburi și nu­iele. S-au ghemuit, au tremurat încet, mai tare, s-au tensionat și au zvâcnit. Și-au întins în aer niște ari­pioa­re. Pergamente. Transparente. Străvezii, cu iri­zații. Minunății. S-au desprins ușor, ușor, cu un mic zbârnâit, zumzăit, un vibrato nemai­auzit. Șopârlița s-a uluit. Deși, undeva, știa. Presimțea. Cu sfială a îngăimat, a aprobat. "Poa­te asta a tot așteptat. Așa trebuia să fie". Și, când colo, vine rândul doi de pui. Și ăștia legănau ari­pioare, nu erau târâtoare. Din floa­re-n floare, cu mișcări zăpăcitoare. Ritmate și muzicale. Deși, aparent, leneveau, pe loc stă­teau. Atât de iute vibrau. Păsăruici nemaiîn­tâlnite aici. Colibri. Colibri? Pădurea vuia de stupoare. Șopârlița și-a aplecat mutrița. Și asta trebuia, poate, să fie. Fără s-o știe. Fie. Dar, când a venit rândul trei de puișori, a rămas trăs­nită. Erau oușori. Sau ou­șoare, cum vrei să le spui. Nu zburau, dar se că­țărau. Repede și bine. Oușoare vâjâite, zăpăcite, veșnic de ceva ne­mul­țumite. În copaci, pe zid, pe stânci, pe munți. Așa că, toți puii ei o îndem­nau, o mânau, o mo­tivau să privească-n sus și ea. Spre cer. Spre văzduh. Doar îl văzuse, ades, răsfrânt în apă, pe când umbla cu capu-n jos. Credea cu tărie că uitase visul ei de odinioară. Che­marea spre tării. Obosise, oste­nise, se copleșise, ca proasta, de-o soartă banală, fără scofală. Onu nu mai era. De mult. De fapt, fusese mai mereu plecat. Ea-l înde­păr­tase, valea de și-o luase? Cum lucrurile pe lume nu sunt în zadar, întâlnirea lor avusese har. Lucru do­vedit, pecetluit. N-au decât să crea­dă ce vor tritonii și șopârlele, gușterii și sala­mandrele. Ița rămăsese fan­tezistă. Nu-i trecuse. Iar ea nu credea, acum chiar știa. Știa că rostul, miezul, e un fel de poezie. Și e-n văzduh. Poezia e, așa, un nu­me pentru ceva fără nu­me. Când cauți un cuvânt să-l poată spune. Din nori, din stele, din soare, din iele. Duh, văz duh. Ce dacă ești târâtoare? Fiindcă bine își amin­­tește cum pornise ea pe lume. Târâș, gră­piș. Pe sub frunziș, căutând un luminiș. Nu ochise, nu țintise chiar lumina. Nu-ndrăz­nise. Dar, uite, acum o în­tre­zărise. Fie și dacă n-ai prea mare stea călău­zi­toare, trebuie doar să ai răb­dare. Să viețuiești în aș­tep­tare. Ce aștepți? Ceva ce e în tine, precum în ori­cine, vrând, nevrând. Și, sigur, habar n-având. Se poa­te să primești în dar mult mai mult decât ai apu­cat să-ți dorești. Totu-i să te citești. Și s-atingi uitarea, uitarea de sine, atunci când în nori privești. Să te lași as­pirat, inspirat, absorbit de res­pi­rația văzduhului. Locuit de abur, de ceață, de cer. Drumul ei fusese mai ocolit, stingher, dar, în sfârșit, l-a nimerit.
Ăsta nu-i final patetic. Nici triumfal. Pur și sim­plu, e final. Cât se poate de real. Pentru o poveste pornită cu scandal.