- Este englez, londonez, a lucrat în impresariatul artistic, dar a lăsat totul baltă, ca să se stabilească în România, într-un sat de pe-un vârf de deal. Îşi cultivă grădina, găteşte ardeleneşte şi zice că România e o bucăţică de rai -
Graham Robinson face parte dintr-un gen pe cale de dispariţie în Europa. Plete grizonate, barbă bogată, pare cea mai fericită îngemănare dintre un ascet şi-un haiduc, deşi este un bărbat erudit, cu care poţi vorbi despre capitalismul global sau despre ultimele studii istorice referitoare la daci. Din ochii săi albaştri şi surâzători, din gesturile voioase şi hohotele de râs, se scurge o energie şi o poftă de viaţă molipsitoare. E clar pentru oricine stă la taifas cu el, că englezul acesta, care în urmă cu câţiva ani făcea parte din lumea artistică londoneză, a descoperit un secret al existenţei şi o filosofie de viaţă care-l ajută să navigheze ca o corabie cu toate pânzele în vânt. O corabie ancorată în satul Idicel, din Ardeal.
O bucăţică din grădina Edenului
"Am crescut la marginea Londrei, unde părinţii mei aveau o casă destul de mare şi o grădină în care cultivam legume. Am crescut, literalmente, cu mâinile vârâte în pământ, şi am fost foarte fericit pentru asta. Există o replică ce îmi place, în desenele animate cu Peter Pan. Cineva întreabă copilul de ce nu se spală pe mâini, iar el răspunde: «Pământul de pe mâinile mele are mii de ani. Cine sunt eu, să-l deranjez?» În copilărie îi era imposibil mamei să mă ţină curat şi, odată, am visat că atunci când voi creşte mare, o să-mi cumpăr şi eu o bucată de pământ pe care o să-l lucrez cu mâna mea. Mica mea bucăţică din grădina Edenului a fost un vis pe care l-am avut încă din copilărie. Noi, englezii, am rămas în adâncul sufletului nostru o naţiune de ţărani. Asta am fost la începuturi. Desigur, avem nobilimea noastră, care însă nu e autohtonă, e normandă, şi care ne stăpâneşte doar de nouă sute cincizeci de ani. Pe de altă parte, e în naţiunea noastră o amestecătură nebună de invadatori adaptaţi pentru a supravieţui. Suntem saxoni, celţi, picţi, galezi, bretoni, scoţieni, irlandezi, galezi, danezi şi vikingi. Fiecare dintre ei cu barbă. Şi purtând un topor, atât bărbaţii, cât şi femeile, înglodaţi în noroaie şi spunând că e o zi frumoasă dacă astăzi nu plouă atât de tare ca ieri. Spun cu mâna pe inimă că eu duc cu mine acest fel de a fi englezesc, această mixtură de celţi, picţi, saxoni, danezi şi vikingi, care au fost crescuţi în aceste micuţe, nefericite şi umede insule din Atlantic, niciodată destul de departe de mare, niciodată destul de departe de următorul val de invadatori. Şi, în acelaşi timp, am în mine acest adânc sens ţărănesc de a avea rădăcinile undeva într-o bucată de pământ. Pentru mine nu a fost dificil să transfer toată această experienţă în România. Pe dealurile din Idicel, pe care am acum casa, se simte încă această încăpăţânare a străvechilor daci. Există, cu certitudine, o tenacitate a spiritului pe care o poţi întâlni pe dealurile Transilvaniei şi care nu este foarte diferită de tenacitatea întâlnită pe înălţimile Scoţiei, pe dealurile din Ţara Galilor, din Yorkshire, sau de pe coasta colţuroasă din Cornwall. De fapt, şi acesta este cel mai ciudat lucru, experienţa mea în România e ca o întoarcere acasă după 15.000 de ani. 15.000 de ani de migraţie a unor oameni plecaţi de aici, care s-au răspândit prin întreaga Europă, pe măsură ce gheaţa ultimei epoci glaciare se retrăgea. Iar eu m-am întors înapoi."
Iubita din România
Primăvara, în grădina lui Graham
- Cum ai descoperit, de fapt, România?
- Mai întotdeauna e o fată care aduce un străin în România. Pentru mine a fost un noroc să întâlnesc la Londra o româncă, deschisă la minte în ceea ce priveşte cunoaşterea unei culturi occidentale. Aşa că am avut o relaţie modernă, ca egali, am venit împreună în România, am trăit împreună şi apoi ne-am mutat la ţară. Ea crescuse în Târgu Mureş şi-şi petrecea verile cu bunica ei, la Ideciu de Jos, o staţiune din apropiere de Reghin. Aşa că avea amintiri minunate din acea perioadă, iar noi ne-am hotărât să ne mutăm acolo. Viaţa era liniştită şi rurală, dar nu atât de liniştită şi rurală pe cât ne-am fi dorit, aşa că ne-am mutat mai sus, pe dealuri, cumpărând o casă în Idicel. Din nefericire, iubita mea româncă nu s-a putut adapta noii mentalităţi româneşti de după 1989, care, în anumite privinţe, din punctul ei de vedere, a reprezentat o involuţie. Ea a fost un copil născut în anii şaizeci, sub dictatura ceauşistă. A făcut parte dintr-o generaţie care, la maturitate, a avut aşteptări mari de la lume şi care a sfârşit prin a fi dezamăgită de felul în care a evoluat România. Asta se întâmplă când ai aşteptări atât de mari.
- Cum s-a sfârşit povestea de dragoste?
- În cele din urmă ne-am despărţit. Ea a decis să se întoarcă la Londra, care pentru ea e un oraş suficient de mare încât să se poată pierde în el, iar eu m-am hotărât să rămân definitiv aici. A fost imposibil să rămânem împreună, pentru că priveam România din două puncte de vedere diferite. În plus, viziunea noastră de rai rural a avut câteva treziri brutale. Problema banilor a fost una din ele. Astăzi, în România, chiar dacă eşti un ţăran harnic, tot îţi va fi foarte greu să ai un venit substanţial obţinut doar din propria ogradă. Iată de ce viaţa mea este, de fapt, un compromis - ceea ce nu produc, cumpăr. Şi ar fi imposibil să-mi cumpăr cele necesare doar cu venitul pe care-l pot genera muncind în propria mea gospodărie. Dacă nu aş avea o mică pensie privată din Marea Britanie, nu aş fi capabil să trăiesc aşa cum trăiesc. Aţi putea sintetiza toată experienţa mea într-o singură frază: m-am îndrăgostit de o româncă, am venit aici şi m-am îndrăgostit de ţara asta. În final, "relaţia" mea de iubire cu România a durat şi s-a dezvoltat, în timp ce relaţia cu iubita mea româncă s-a uscat şi a murit.
Preumblare cu bufniţe
- Prin ce te-a sedus România?
- Răspunsul la întrebare e mult prea lung. O să mă rezum doar la ceva ce mă impresionează, de pildă, aici, în Idicel. Ceva ce îmi place cu-adevărat. La voi la ţară, românii încă trăiesc mai multe generaţii împreună. Întotdeauna vei găsi un colţ al gospodăriei în care se mai află o căsuţă sau chiar o altă gospodărie mai micuţă în care trăiesc bunicii. Ei sunt cei care se scoală mai devreme decât restul casei ca să dea de mâncare la animale, şi tot ei au grijă de copii, până când părinţii vin de la lucru. Şi trăiesc aşa generaţii întregi, împreună, ajutându-se. Acest fel de a trăi este mult mai natural, mai normal, mai armonios decât cel modern, pentru că datorită lui, fiecare generaţie învaţă una de la cealaltă. Copiii nu învaţă numai de la şcoală sau de la părinţi, ci şi de la bunicii şi străbunicii lor, dezvoltându-şi abilităţi practice, pe care nu au cum să le deprindă altundeva, iar îngrijirea şi educaţia lor este împărţită între toţi membrii familiei. Eu cred că acest fel de a trăi este mult mai normal decât să spargi familia în mici unităţi şi apoi să închizi fiecare unitate rezultată într-o cutiuţă, fie că această cutiuţă e reprezentată de un apartament în care vii de la serviciu şi apoi stai singur în el, zgâindu-te la ecranul unei alte cutii, sau de maşina pe care o tot conduci prin oraş, în timp ce scaunul din dreapta ta este mereu gol şi-ţi poartă doar geanta. Acesta este felul modern de a trăi - cultul individualismului.
- În Idicel ai scăpat de singurătate?
- La mine în sat suntem cam 400 de oameni care trăim în două sute de case. Acesta este satul Idicel acum, un sat din judeţul Mureş, care prin 1930 avea 1600 de locuitori în 400 de case. Deci, de patru ori mai mulţi oameni decât acum şi de două ori mai multe case. Îmi plac vecinii mei. Majoritatea lor sunt nişte oameni minunaţi. Mulţi dintre ei oameni în vârstă, oameni simpli, ţărani care s-au născut, au crescut şi care vor muri în acel sat. Probabil că sunt printre ultimii care vor trăi în acest fel. Au rămas buni gospodari, oameni cinstiţi, care, după standardele româneşti, sunt oameni avuţi, trăind într-un sat transilvănean bogat. Dar, după standardele europene, sunt săraci. Din păcate, ţăranii din Idicel au plecat, şi ei, în mare parte, unii la oraş, alţii în străinătate. Unitatea familiilor s-a fracturat, pământul nu mai e lucrat ca înainte, iar multe terenuri arabile au devenit păşuni. Dar satul a rămas o simfonie de privelişti, mirosuri şi sunete care mă încântă, de la răsărit până la apus. Iar după apus, sunt cunoscut drept un plimbăreţ solitar, căruia îi place să se cufunde în cântecul bufniţelor. E una de o parte a văii, iar celălaltă de altă parte, şi mie îmi place să le confund de multe ori, pentru că sunt la mijloc. Şi se ceartă mereu: "Asta e partea mea de vale!". "Ba nu, asta e partea mea de vale!". "Nu-i a ta!". "Ba-i a mea!". Şi cearta continuă, până când una dintre bufniţe spune: "Ai auzit?". "Ce?". "O altă bufniţă!". "Care?". "Cum, nu ai auzit-o?!". Şi se lasă tăcerea, apoi reîncepe: "Hei, asta e partea mea de vale!". "Ba nu!". "Ba da!".
Descrierea fericirii
Raiul lui Graham: satul Idicel, din apropierea Munţilor Căliman
- Sunt fericiţi ţăranii din Idicel?
- Asta este o întrebare dificilă. Depinde cum defineşti fericirea. Aş spune că oamenii au fost foarte fericiţi, până când televiziunea de azi a început să le arate tot ceea ce le lipseşte, chiar dacă înainte nu au avut niciodată nevoie de ceea ce văd pe ecran. Din păcate, la televizor oamenii văd doar ceea ce le lipseşte, nu şi ceea ce au deja. Le televizor nu văd că au casa lor şi pământul şi grădina şi păşunile lor, chiar şi pădurea lor. Ştiu că nu asta e situaţia în întreaga ţară, dar cel puţin în partea de Ardeal în care locuiesc eu, fiecare casă trebuie să aibă propria fântână, trebuie să aibă grajd, trebuie să aibă şopron pentru fân şi trebuie neapărat să crească multe animale: găini, porci, oi, capre, vaci, cai. Pe lângă ele, trebuie să ai în gospodărie viţă-de-vie şi o livadă cu nuci, vişini, cireşi, meri şi pruni. Căci fără un nuc, cum ai putea să faci cozonac cu nucă de Paşte şi de Crăciun, fără un cireş sau vişin, cum ai putea să faci vara plăcinte, fără meri şi pruni, cum ai putea să faci jinars vara şi toamna, iar fără o vie, cum ai putea să bei un pahar de vin, în prag de iarnă? Adăugaţi la acestea câmpul pentru porumb, păşunea pentru vite, pădurea pentru lemnele de iarnă şi iazul pentru peşte, şi puteţi înţelege că, din leagăn şi până în mormânt, ţăranii mei au tot ce le trebuie pentru a trăi. Până de curând, ei produceau absolut tot ceea ce aveau nevoie şi, dacă nu produceau ceva, nu era nevoie să meargă la o depărtare mai mare de două sate pentru a cumpăra. Dar totul se făcea cu muncă multă. Muncă multă şi a naibii de grea!
- Dacă te-ai putea sui ca bufniţele, într-un copac, cum ai vedea existenţa ta românească?
După coasa dintâi
- Cum ai fi trăit dacă ţi-ai fi cumpărat o casă într-un sătuc englez?
- În Anglia, într-un sat, totul ar fi fost foarte diferit de România. În primul rând, mai puţin de 10% dintre englezi mai locuiesc la ţară. Peste 90% sunt populaţie urbană. Pe când, la voi, aproape jumătate din populaţie este rurală. În consecinţă, în Marea Britanie nu prea mai există sate micuţe, iar unde există, majoritatea oamenilor nu mai lucrează în propria gospodărie, ci într-una din marile ferme sau, pur şi simplu, fac naveta şi lucrează în marile oraşe. Mai există şi pensionari care s-au retras la ţară, ca să-şi petreacă restul vieţii în linişte, şi există multe case în care se face turism de weekend. Înţelegeţi, acum, că nu este nici pe departe la fel ca în România. Practic, noi nu mai avem ţărani deloc. Este paradoxul vieţii rurale din Anglia! Nu lucrezi pământul tău! Tu eşti acasă la tine, fie un turist, fie un muncitor la ferma
O imagine care nu mai există în Anglia: cioban cu oi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
