GRAHAM ROBINSON - "Stau la mine în grădină, admir norii, frunzele înmugurind pe crenguțe și îmi muncesc pământul cu mâna mea"

- fost impresar artistic la Londra, acum țăran în Ardeal -

- Este englez, londonez, a lucrat în impresariatul artistic, dar a lăsat totul baltă, ca să se stabilească în România, într-un sat de pe-un vârf de deal. Își cultivă grădina, gătește ardelenește și zice că România e o bucățică de rai -

Graham Robinson face parte dintr-un gen pe cale de dis­pariție în Europa. Plete grizonate, bar­bă bo­gată, pare cea mai fericită înge­mănare dintre un ascet și-un haiduc, deși este un bărbat eru­dit, cu care poți vorbi despre capitalismul global sau despre ultimele studii is­torice referitoare la daci. Din ochii săi albaștri și surâzători, din gesturile voioase și hohotele de râs, se scurge o energie și o poftă de viață molipsitoare. E clar pen­tru oricine stă la taifas cu el, că englezul acesta, care în urmă cu câțiva ani făcea parte din lumea artistică londoneză, a desco­perit un secret al existenței și o filosofie de viață care-l ajută să na­vi­gheze ca o corabie cu toate pân­zele în vânt. O co­ra­bie ancorată în satul Idicel, din Ar­deal.

O bucățică din grădina Edenului

"Am crescut la mar­ginea Londrei, unde pă­rinții mei aveau o casă destul de mare și o gră­dină în care cultivam le­gu­me. Am crescut, lite­ral­mente, cu mâi­nile vârâte în pă­mânt, și am fost foar­te fericit pentru asta. Există o replică ce îmi place, în dese­nele ani­mate cu Peter Pan. Cine­va întreabă copilul de ce nu se spală pe mâini, iar el răspunde: «Pămân­tul de pe mâinile me­le are mii de ani. Cine sunt eu, să-l de­ran­jez?» În copilă­rie îi era imposibil ma­mei să mă țină curat și, odată, am visat că atunci când voi creș­te mare, o să-mi cumpăr și eu o bucată de pământ pe care o să-l lucrez cu mâna mea. Mica mea bucățică din grădina Edenului a fost un vis pe care l-am avut încă din copilărie. Noi, englezii, am rămas în adâncul su­fletului nos­tru o națiune de țărani. Asta am fost la în­­cepu­turi. Desigur, avem nobilimea noastră, care însă nu e autohtonă, e normandă, și care ne stă­pâ­nește doar de nouă sute cincizeci de ani. Pe de altă parte, e în națiunea noastră o amestecătură ne­bu­nă de invadatori adaptați pentru a supra­vie­țui. Sun­tem saxoni, celți, picți, galezi, bretoni, scoțieni, ir­lan­dezi, galezi, danezi și vikingi. Fiecare dintre ei cu barbă. Și purtând un topor, atât bărbații, cât și fe­meile, înglodați în noroaie și spunând că e o zi fru­moasă dacă astăzi nu plouă atât de tare ca ieri. Spun cu mâna pe inimă că eu duc cu mine acest fel de a fi englezesc, această mixtură de celți, picți, saxoni, danezi și vikingi, care au fost crescuți în aceste mi­cuțe, nefericite și umede insule din Atlan­tic, ni­cio­dată destul de departe de mare, niciodată destul de departe de următorul val de invadatori. Și, în același timp, am în mine acest adânc sens țără­nesc de a avea rădăcinile undeva într-o bucată de pământ. Pentru mine nu a fost dificil să transfer toa­tă această experiență în România. Pe dealurile din Idicel, pe care am acum casa, se simte încă aceas­tă în­că­pă­țâ­nare a străve­chilor daci. E­xistă, cu certi­tu­dine, o tena­citate a spi­ri­tului pe care o poți întâlni pe dea­lurile Tran­sil­va­niei și care nu este foar­te dife­rită de tena­ci­tatea în­­tâlnită pe î­năl­­­țimile Sco­­ției, pe dea­lurile din Țara Galilor, din York­shire, sau de pe coas­­­ta col­țuroasă din Cornwall. De fapt, și acesta es­te cel mai ciu­­­dat lucru, ex­pe­riența mea în Ro­mâ­nia e ca o în­toarcere a­ca­­să după 15.000 de ani. 15.000 de ani de mi­gra­ție a unor oa­meni plecați de aici, ca­re s-au răs­­pân­dit prin în­trea­­­ga Euro­pă, pe mă­sură ce ghea­ța ultimei epoci gla­cia­re se re­tră­gea. Iar eu m-am întors înapoi."

Iubita din România

- Cum ai descoperit, de fapt, România?

- Mai întotdeauna e o fată care aduce un străin în România. Pentru mine a fost un noroc să în­tâlnesc la Londra o româncă, deschisă la min­te în ceea ce privește cunoașterea unei culturi occi­den­tale. Așa că am avut o relație modernă, ca egali, am venit împreună în România, am trăit îm­preună și apoi ne-am mutat la țară. Ea crescuse în Târgu Mureș și-și petrecea verile cu bunica ei, la Ideciu de Jos, o stațiune din apropiere de Reghin. Așa că avea amintiri minunate din acea perioadă, iar noi ne-am hotărât să ne mutăm acolo. Viața era liniștită și rurală, dar nu atât de liniștită și rurală pe cât ne-am fi dorit, așa că ne-am mutat mai sus, pe dealuri, cumpărând o casă în Idicel. Din nefericire, iubita mea româncă nu s-a putut adapta noii menta­lități românești de după 1989, care, în anumite pri­vințe, din punctul ei de vedere, a reprezentat o invo­luție. Ea a fost un copil născut în anii șaizeci, sub dictatura ceaușistă. A făcut parte dintr-o generație care, la maturitate, a avut așteptări mari de la lume și care a sfârșit prin a fi dezamăgită de felul în care a evoluat România. Asta se întâmplă când ai aș­teptări atât de mari.

- Cum s-a sfârșit povestea de dragoste?

- În cele din urmă ne-am despărțit. Ea a decis să se întoarcă la Londra, care pentru ea e un oraș su­ficient de mare încât să se poată pierde în el, iar eu m-am hotărât să rămân definitiv aici. A fost impo­sibil să rămânem împreună, pentru că priveam România din două puncte de vedere diferite. În plus, viziunea noastră de rai rural a avut câteva treziri brutale. Problema banilor a fost una din ele. Astăzi, în România, chiar dacă ești un țăran harnic, tot îți va fi foarte greu să ai un venit substanțial obținut doar din propria ogradă. Iată de ce viața mea este, de fapt, un compromis - ceea ce nu produc, cumpăr. Și ar fi imposibil să-mi cumpăr cele necesare doar cu ve­nitul pe care-l pot genera muncind în propria mea gospodărie. Dacă nu aș avea o mică pensie pri­vată din Marea Britanie, nu aș fi capabil să trăiesc așa cum trăiesc. Ați putea sintetiza toată experiența mea într-o singură frază: m-am îndră­gostit de o româncă, am venit aici și m-am îndră­gostit de țara asta. În final, "relația" mea de iubire cu România a durat și s-a dezvoltat, în timp ce re­lația cu iu­bita mea româncă s-a uscat și a murit.

Preumblare cu bufnițe

- Prin ce te-a sedus România?

- Răspunsul la întrebare e mult prea lung. O să mă rezum doar la ceva ce mă impresionează, de pildă, aici, în Idicel. Ceva ce îmi place cu-ade­vărat. La voi la țară, românii încă trăiesc mai multe gene­rații împreună. Întotdeauna vei găsi un colț al gos­podăriei în care se mai află o căsuță sau chiar o altă gospodărie mai micuță în care trăiesc bunicii. Ei sunt cei care se scoală mai devreme decât restul ca­sei ca să dea de mâncare la animale, și tot ei au grijă de copii, până când părinții vin de la lucru. Și trăiesc așa generații întregi, împreună, ajutându-se. Acest fel de a trăi este mult mai natural, mai normal, mai armonios decât cel modern, pentru că datorită lui, fiecare generație învață una de la cealaltă. Copiii nu învață numai de la școală sau de la părinți, ci și de la bunicii și străbunicii lor, dezvoltându-și abilități practice, pe care nu au cum să le deprindă altun­deva, iar îngrijirea și educația lor este împărțită între toți membrii familiei. Eu cred că acest fel de a trăi este mult mai normal decât să spargi familia în mici unități și apoi să închizi fiecare unitate rezultată într-o cutiuță, fie că această cutiuță e reprezentată de un apartament în care vii de la serviciu și apoi stai singur în el, zgâindu-te la ecranul unei alte cutii, sau de mașina pe care o tot conduci prin oraș, în timp ce scaunul din dreapta ta este mereu gol și-ți poartă doar geanta. Acesta este felul modern de a trăi - cultul individualismului.

- În Idicel ai scăpat de singurătate?

- La mine în sat suntem cam 400 de oameni care trăim în două sute de case. Acesta este satul Idicel acum, un sat din județul Mureș, care prin 1930 avea 1600 de locuitori în 400 de case. Deci, de patru ori mai mulți oameni decât acum și de două ori mai multe case. Îmi plac vecinii mei. Majoritatea lor sunt niște oameni minunați. Mulți dintre ei oameni în vârstă, oameni simpli, țărani care s-au născut, au crescut și care vor muri în acel sat. Probabil că sunt printre ultimii care vor trăi în acest fel. Au rămas buni gospodari, oameni cinstiți, care, după stan­dar­dele românești, sunt oameni avuți, trăind într-un sat transilvănean bogat. Dar, după standardele euro­pene, sunt săraci. Din păcate, țăranii din Idicel au plecat, și ei, în mare parte, unii la oraș, alții în străi­nătate. Unitatea familiilor s-a fracturat, pământul nu mai e lucrat ca înainte, iar multe terenuri arabile au devenit pășuni. Dar satul a rămas o simfonie de priveliști, mirosuri și sunete care mă încântă, de la răsărit până la apus. Iar după apus, sunt cunoscut drept un plimbăreț solitar, căruia îi place să se cufun­de în cântecul bufnițelor. E una de o parte a văii, iar celălaltă de altă parte, și mie îmi place să le confund de multe ori, pentru că sunt la mijloc. Și se ceartă mereu: "Asta e partea mea de vale!". "Ba nu, asta e partea mea de vale!". "Nu-i a ta!". "Ba-i a mea!". Și cearta continuă, până când una dintre buf­nițe spune: "Ai auzit?". "Ce?". "O altă buf­ni­ță!". "Care?". "Cum, nu ai auzit-o?!". Și se lasă tă­­­cerea, apoi reîncepe: "Hei, asta e partea mea de va­le!". "Ba nu!". "Ba da!".

Descrierea fericirii

- Sunt fericiți țăranii din Idicel?

- Asta este o întrebare dificilă. Depinde cum de­finești fericirea. Aș spune că oamenii au fost foarte fericiți, până când televiziunea de azi a început să le arate tot ceea ce le lipsește, chiar dacă înainte nu au avut niciodată nevoie de ceea ce văd pe ecran. Din păcate, la televizor oamenii văd doar ceea ce le lipsește, nu și ceea ce au deja. Le televizor nu văd că au casa lor și pământul și grădina și pășunile lor, chiar și pădurea lor. Știu că nu asta e situația în întreaga țară, dar cel puțin în partea de Ardeal în care locuiesc eu, fiecare casă trebuie să aibă propria fântână, trebuie să aibă grajd, trebuie să aibă șopron pentru fân și trebuie neapărat să crească multe animale: găini, porci, oi, capre, vaci, cai. Pe lângă ele, trebuie să ai în gospodărie viță-de-vie și o liva­dă cu nuci, vișini, cireși, meri și pruni. Căci fără un nuc, cum ai putea să faci cozonac cu nucă de Paște și de Crăciun, fără un cireș sau vișin, cum ai putea să faci vara plăcinte, fără meri și pruni, cum ai putea să faci jinars vara și toamna, iar fără o vie, cum ai putea să bei un pahar de vin, în prag de iarnă? Adău­gați la acestea câmpul pentru porumb, pășunea pentru vite, pădurea pentru lemnele de iarnă și iazul pentru pește, și puteți înțelege că, din leagăn și până în mormânt, țăranii mei au tot ce le trebuie pentru a trăi. Până de curând, ei produceau absolut tot ceea ce aveau nevoie și, dacă nu pro­duceau ceva, nu era nevoie să meargă la o depărtare mai mare de două sate pentru a cumpăra. Dar totul se făcea cu muncă multă. Muncă multă și a naibii de grea!

- Dacă te-ai putea sui ca bufnițele, într-un copac, cum ai vedea existența ta românească?

- Cumva, am o existență schizofrenică. Jumătate din ea este urbană, educată, căci îmi petrec destul timp citind cărți sau uitându-mă la filme sau călă­torind în marile orașe pentru cultură, concerte sau pentru a-mi cum­păra cărți de la anticari sau doar pentru a mă întâlni cu oameni cu care pot să port și alte discuții, în afară de cele legate de vre­me și agri­cul­tură. Apoi, mă pot în­toarce în casa și grădina mea, unde pot să stau să admir conturul norilor pe cer sau frunzele în­mugurind pe cren­guțe, să ascult ci­ripitul păsărelelor sau să merg să lucrez la mine în grădină, unde cul­tiv legume și fruc­te cu care pot găti la sfârșitul zilei o mâncare minunată. Prefer să cultiv sin­gur ceea ce mă­nânc, în loc să cum­păr. Totuși, iau de la o mică bru­tărie pâine, pentru că sunt prea leneș să frământ și să coc, deși aș putea. Carne nu prea mă­nânc. Am legu­me proaspete, mare par­te din an, și mănânc foarte, foarte sănătos. Cam așa mănâncă toți oamenii de la mine din sat. Aș putea să gătesc mâncare thailan­deză, englezească sau spaniolă, cu produse luate din supermaket, dar aleg întotdeauna rețete din bucă­tăria românească, pentru că tot ceea ce crește foarte bine în grădina mea se potrivește perfect cu rețetele voastre autoh­tone. Așa că pe masă am aceeași zacuscă, ciorbă, tocană, plăcintă și compot cu care erau obișnuiți și stră-străbunicii dumneavoastră. Și aș spune că mă simt foarte fericit și sănătos cu ele. Aș putea să gătesc toate acestea ducându-mă o dată pe lună la supermarket. Ar fi foarte ușor, dar nu ar fi la fel de satisfăcător. Nu atât pentru sănătatea mea trupească, cât pentru cea interioară, spirituală. Simt că am încheiat un cerc complet, care începe cu însămân­țatul și se termină cu recolta și, uneori, cu conser­varea legumelor și fructelor. Pot să deschid un borcan sau o sticlă și pot să gust din munca mea de anul trecut. Și totul are un gust mai bun, pentru că am muncit pentru el.

- Cum ai fi trăit dacă ți-ai fi cumpărat o casă într-un sătuc englez?

- În Anglia, într-un sat, totul ar fi fost foarte diferit de România. În primul rând, mai puțin de 10% dintre englezi mai locuiesc la ța­ră. Peste 90% sunt populație urbană. Pe când, la voi, aproape jumătate din populație este rurală. În con­secință, în Marea Britanie nu prea mai există sate mi­cuțe, iar unde e­xistă, majoritatea oamenilor nu mai lucrează în propria gospodărie, ci în­tr-una din marile fer­me sau, pur și sim­plu, fac naveta și lucrează în ma­rile orașe. Mai e­xistă și pensionari care s-au retras la țară, ca să-și pe­trea­că res­tul vieții în liniște, și există multe ca­se în care se face turism de weekend. Înțele­geți, acum, că nu este nici pe departe la fel ca în Ro­mâ­nia. Practic, noi nu mai avem țărani deloc. Este paradoxul vieții rurale din Anglia! Nu lucrezi pământul tău! Tu ești acasă la tine, fie un turist, fie un muncitor la ferma altuia. La noi au supraviețuit doar marile ferme și doar datorită unor subvenții masive din partea statului, pentru că s-a pus problema competiției Uniunii Europene cu restul lumii. Asta este globalizarea, și eu cred că va afecta și România, dacă nu veți ține cu religiozitate de bucățica voastră de pământ, pe care să o păstrați doar pentru voi și să produceți ceva pe ea, ceva ce să aducă și un venit. Eu cred că duș­ma­nul cel mai mare al capitalismului global ar fi omul indepen­dent. Țăranul care rămâne pe loc sau crește mâncare sau face haine cu mâna lui. Cum e și ță­ra­nul român.