Vara e sezonul în care oamenii merg cel mai des în pădure, alungaţi de praful, de căldura insuportabilă şi de gălăgia oraşelor. Cu toate acestea, puţini privesc mai departe de locul în care-şi fac grătarul sau de cel în care-şi pun pătura. Nu e doar vina lor că nu văd mai mult. În acest anotimp, pădurea e mai bucuroasă să-şi împartă umbra şi parfumurile, decât secretele locuitorilor ei. Parcă dinadins, respectându-le intimitatea, trage cortine de frunze peste arbori şi tufişuri, şi paravane de ierburi înalte prin poieni. Pădurea pare mai tăcută vara, în comparaţie cu explozia de cântece din primăvară. E ca un părinte, prea îngrijorat de soarta copiilor săi, ca să-i mai ardă de cântec şi voie bună. Dar e numai o aparenţă. Pădurea pare tăcută, în comparaţie cu gălăgia oraşelor, sau tace când instrumentele de făcut gălăgie ale turiştilor urlă muzică de proastă calitate din difuzoare. Ce să mai spun de fumul lăsat de motoarele ATV-urilor, o prezenţă din ce în ce mai supărătoare în pădurile româneşti?...
Asta e casa mea!
Dar hai să vorbim despre pădure şi locuitorii ei. Vara, concertele se ţin dimineaţa, devreme. Prea e cald mai târziu, prea multă treabă au păsările cu adunatul hranei pentru cei mici, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e aşa de mare nevoie de cântece puternice, ca în primăvară. Teritoriile sunt bine ştiute şi perechile sunt formate. Bineînţeles, asta nu înseamnă să nu-ţi proclami proprietatea dimineaţa, devreme, şi seara, prin cântece puternice, dar mai scurte decât cele din primăvară. Trebuie să se ştie că teritoriul tău este ocupat, să nu le vină vreo idee de extindere vecinilor cu tendinţe latifundiare. Privighetorile continuă să cânte şi în timpul nopţii. Ştiu, probabil, că un asemenea glas nu ţi l-a dat Dumnezeu doar pentru tine, ci ca să-i încânte şi pe locuitorii nocturni ai pădurilor.
Doctorii copacilor
Mult huliţii grauri, cunoscuţi în special ca unii care strică cireşele şi strugurii, sunt de fapt printre cele mai folositoare specii de pe la noi. În special cititorii preocupaţi de grădinărie vor fi încântaţi să afle că graurii le duc puilor, aproape 60 de coropişniţe pe zi, iar puii trebuie hrăniţi la cuib aproape 20 de zile! Ce să mai vorbim de piţigoi! Nişte cercetători germani, în urma unor observaţii îndelungate, au constatat, de pildă, că o singură pereche de piţigoi a adus puilor, în cele 18 zile cât i-au hrănit în cuib, 27.648 de omizi! Şi vă amintesc că e vorba de o singură pereche, din cele peste două milioane ce cuibăresc în România. Faceţi un calcul simplu: cam câte tone de insecticid ar fi fost necesare, pentru distrugerea a peste cincizeci şi cinci de miliarde de omizi, şi cât din aceste insecticide nu s-ar fi aflat mai apoi în aerul respirat şi în apa băută de copiii noştri? Şi alte specii, cum sunt silviile, pitulicile, măcăleandrii, codroşii, auşeii şi chiar vrăbiile, ajută pădurea să-şi menţină echilibrul.
Parcă Dumnezeu a creat câte o pasăre, care să aibă grijă de fiecare particică a unui copac. Astfel, ramurile groase sunt analizate atent de ciocănitoarea de stejar, cele mai subţiri sunt cercetate atent de piţigoi, silvii şi auşei, cojoaica şi ţicleanul au grijă de scoarţă, căutând atent în crăpături după insecte adulte, larve, nimfe şi ouă. La baza arborelui, frunzarul mort este curăţat de pănţăruş şi măcăleandri, iar larvele gândacilor care se hrănesc cu lemn sunt scoase din trunchi, de ciocurile puternice ale ciocănitorilor mai mari.
Alături de lilieci, păsările creează scuturi de apărare în jurul arborilor. Muscarii, în timpul zilei, stau pe crengile exterioare ale câte unui arbore atacând insectele care zboară în apropiere şi sunt înlocuiţi mai târziu de mulţimea de lilieci, care patrulează noaptea.
Gândiţi-vă cum ar putea pădurile să reziste fără ajutorul păsărilor, ba, şi mai mult, cum ar putea să reziste grădinile şi livezile oamenilor, fără ajutorul minunaţilor prieteni înaripaţi. Ne sunt prieteni cu adevărat, mai ales că nu ne cer nimic în schimb, decât poate puţină linişte, scorburi în arbori, grămezi de crengi şi lemn mort.
Când moartea naşte viaţă
Dar pentru ca pădurea să poată fi atât de bine apărată, să fie sănătoasă şi plină de viaţă, trebuie nu doar să aibă arbori de calitate, ci, paradoxal, şi arbori muribunzi sau morţi. Lemnul mort este unul dintre cele mai vii componente ale unei păduri. Obsesia unor silvicultori de a scoate tot lemnul mort precum şi arborii scorburoşi din păduri este foarte periculoasă. Departe de a feri pădurea de insectele considerate dăunătoare, care întotdeauna vor găsi suficient lemn mort, sub formă de cioate sau crengi uscate, pentru a se hrăni, prin scoaterea arborilor scorburoşi, ei nu fac decât să scadă numărul păsărilor insectivore şi al liliecilor. Astfel, insectele, nemaiavând arbori slăbiţi, vor începe să atace arbori sănătoşi şi, în lipsa speciilor insectivore, vor dezvolta populaţii mari, cu caracter invaziv, ce vor crea mari pagube pădurilor.
De fapt, lemnul mort din păduri este folosit de mii, poate de sute de mii de specii, de la bacterii şi ciuperci unicelulare, până la ursul care-şi face adăpost sub trunchiurile arborilor căzuţi.
Neamul gâzelor
Dar doctorii copacilor nu pot stârpi toate insectele dintr-o pădure. Nici pe departe! Ca să vă convingeţi, mergeţi într-o pădure vara, opriţi orice fel de zgomot artificial şi veţi auzi un zumzet continuu. Acesta este produs de miliardele de insecte care trăiesc în păduri. Fiţi doar puţin atenţi la frunzarul de la picioarele voastre şi veţi fi uimiţi de ce veţi vedea: furnici, gândaci, cosaşi, păianjeni şi miriapozi, care merg grăbiţi spre treburile lor.
Uitaţi-vă într-o tufă de soc sau de lemn câinesc înflorit şi vă veţi minuna de numărul mare de albine, nu doar cele cunoscute de noi ca producătoare de miere, dar şi alte specii care vieţuiesc prin păduri, viespi, unele colorate metalic, cu toracele verde închis şi abdomenul roşu-violaceu, gândaci a căror varietate de culori este depăşită doar de varietatea dimensiunilor, de la mărimea unei gămălii, la cei de câţiva centimetri.
Fluturii de zi şi de noapte sunt foarte numeroşi în pădurile regenerate natural, bogate în tufărişuri şi strat ierbos.
Pădurile de stejar sunt gazda celor mai mari reprezentanţi ai gândacilor, între care rădaşca, cu coarnele ei uriaşe, e foarte activă, mai ales sexual. Masculii zboară greoi de la un stejar la altul, în căutarea femelelor. În cazul în care se întâlnesc doi "bărbaţi", încep bătaia, cu nimic mai puţin spectaculoasă decât cea dintre doi cerbi. Amândoi încearcă să-şi prindă cât mai bine adversarul în coarne, să-l desprindă de pe ramură şi să-l arunce la pământ, în speranţa că doar unul se va putea bucura de atenţia fiinţei iubite.
Din păcate, rădaşca şi alte specii de gândaci mari au devenit atât de rare în pădurile Europei, încât au fost incluse în anexele legilor speciale de protecţia naturii, iar în unele ţări, s-au desemnat arii speciale pentru conservarea populaţiilor lor.
"Tigrii" frunzarelor
Bineînţeles, maeştrii capturării fiinţelor mici rămân păianjenii. Modul în care aceştia prind insecte este remarcabil. Nimic nu e mai captivant decât să priveşti frumosul păianjen cu cruce cum îşi ţese plasa, capcana mortală pentru muşte şi celelalte insecte zburătoare ale pădurii. Tehnica prinderii corzilor groase de ancorare, înnădirea lor cu fire fine, în spirală, renunţarea mai apoi la unele fire groase de sprijin pentru a face plasa cât mai puţin vizibilă, te face să zâmbeşti când vezi podurile suspendate, cu care oamenii se laudă. Cu toată tehnologia noastră, va mai trece mult timp până să inventăm un material atât de rezistent şi, în acelaşi timp, fiabil cum este firul de păianjen.
Dricarii pădurilor
De multe ori mă întrebam cum se face că nu întâlnesc animale moarte, din atâtea care-şi găsesc sfârşitul într-o pădure, în fiecare zi. Şi când spun asta, mă gândesc la păsări şi mamifere mici, care mor de pe urma bolilor sau chiar de "moarte bună". Misterul mi s-a desluşit când am citit despre gândacii gropari. Frumos coloraţi, simt imediat cadavrul unei păsări sau al unui mamifer mic, şi după ce-l găsesc, se apucă şi sapă grabnic sub el, scoţând pământ de sub cadavru, până ce acesta este îngropat cu totul. Dar partea captivantă apare abia după îngropare. Femela depune ouăle pe cadavrul îngropat, iar în câteva zile, ies larvele. Puişorii însă nu se pot hrăni singuri, astfel că mama rămâne cu ei, hrănindu-i cu carnea animalului îngropat, mestecată de ea şi regurgitată, până ce pot să se hrănească singuri.
Dar nu numai mâncătorii de insecte ajută pădurea să supravieţuiască. Păsările de pradă de zi, ulii, viesparii, şoimii, acvilele ţipătoare mici, dar şi cele de noapte, ciufii de pădure, huhurezii mici şi cei cu coadă lungă, bufniţele - toate atacă şoarecii şi păsările, în special indivizii bătrâni, bolnavi sau degeneraţi. Chiar dacă moartea în sine este o suferinţă, populaţia este "curăţată" de indivizii slabi, având de câştigat prin faptul că doar cei puternici, bine adaptaţi, îşi vor transmite genele urmaşilor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
