Un semn pentru iertare

- Ecourile pe care le are câte un articol din revista dumneavoastră în sufletul meu sunt, de cele mai multe ori, atât de puternice, încât simt că trebuie să aduc la lumină, în scris, acea emoţie şi, după caz, bucuriile ori tristeţile ce o însoţesc. Aşa s-a-ntâmplat şi cu articolul "Biserica tăcerii din inima Bucureştiului", semnat de Sorin Preda, care, de la primele rânduri, m-a aruncat cu foarte mulţi ani în urmă, pe când eram doar o copilă neastâmpărată...-

Bicicleta verde

Era pe când aveam 6 ani, iar prietena mea, Cami, despre care vreau să vă povestesc, 7. Eu - înăltuţă, cu părul blond şi ochii verzi, hotărâtă să îmi impun vo­inţa oricui, ea - mititică, dulce, cu proporţii perfecte, dar la scară redusă - genul de păpuşă chinezească, brunetă, cu ochii negri. Dar o păpuşă hipoacuzică - sau, aşa cum ştiam pe atunci, surdo-mută.
Primele mele amintiri despre această caldă prie­tenie dintre noi două se înscriu într-un tablou pe al că­rui fundal zăresc şi acum bicicleta mea verde, ro­le­le, copiii din cartier, uriaşul - aşa cum mi se părea atunci - cinematograf Floreasca, cişmelele din parc, statuia revoluţionarului italian Giuseppe Garibaldi, în jurul căreia ne alergam râzând până la epuizare, zilele lungi ale acelei veri, în care nici nu cred că mân­cam altceva decât merele pădureţe pe care le gă­seam, din belşug, în "pădurea" de meri din faţa Fero-Me­talului, dar şi cerul albastru şi curat, ale cărui crâm­peie le filtram, cu ochii semi-închişi, prin ver­dele teilor din cealaltă "pădure", a parcului. Cea care înmiresma săptămâni de-a rândul toate blocurile de pe acea latură a sa, inclusiv blocul în care locuiam, cu acel parfum care, şi astăzi, pentru mine, înseamnă "acasă"...

"Pâine, mâine..."

Eu eram sufletul grupului. Ca să începem joaca, pe mine mă aştepta toată lumea, eu hotăram ce vom juca - făceam echipele, ţineam punctajul, sfârşeam un joc, pentru a începe altul...
Cami, în schimb, a fost tipul de copil-păpuşă. Nu doar că era foarte dragălaşă şi foarte cuminte, dar avea în ea o gingăşie nesfârşită, care cel puţin pe mine m-a făcut să îmi doresc să o feresc de orice rău. Retrasă - fără a fi timidă, nu avea încredere, pe atunci, decât în părinţii şi în sora ei. Însă, în acele zile în care îi fusese îngăduit, şi ei, pentru prima oară, să stea cu copiii în parc, instinctul, cred, i-a spus că, dintre toţi, eu sunt cea care nu va râde de faptul că ea nici nu aude, nici nu ştie vorbi... Este drept că, la acea vârstă, de şase ani, nici eu nu puneam prea mult preţ pe asta... Copii fiind, ne apropiaserăm fără cu­vinte, ea de mine - din nevoia de a fi ocrotită, eu de ea - simţind că apartenenţa la grupul "meu" era cea mai bună garanţie a liniştii ei. Şi aşa a fost! Nu numai că a fost scutită de ironii sau de brutalitatea verbală şi chiar fizică, specifice vârstei aceleia, dar, pe ne­sim­ţite, mi-am asumat şi rolul de logoped. Bineîn­ţeles că nu aveam habar ce fac, totul era doar o joacă pornită din dorinţa puternică şi deopotrivă confuză de-a o aduce pe Cami în lumea mea, populată de cuvinte, de muzică, de râsete...
Şi-aveam doar 6 ani, iar Cami - 7!
Atât părinţii mei, cât şi părinţii ei priveau cu uşor umor rolurile pe care ni le asumaserăm: eu mă transformasem într-o profesoară destul de exigentă, hotărâtă să o învăţ să vorbească la fel de bine ca mine, iar Cami - un învăţăcel plăpând, prea plăpând pen­tru o misiune atât de grea, aproape imposibilă. Am pornit - cum altfel? - de la cuvintele cele mai simple: apă, sete, foame, cană, mama, tata, pâi­ne/ mâine, hârtie... Eram atât de convinsă că poate ajun­ge să pronunţe corect, încât, uneori, aproa­pe că o chi­nuiam, insistând să spună un anumit cuvânt de câte zece-cincisprezece ori, până când mi se părea mie că sună mai aproape de ce ştiu eu... Ba chiar îi arătam - prin exagerarea mişcărilor buzelor/limbii, cum se formează un sunet sau altul - p/m, s, h, u, o etc. Mă urmărea atentă şi, chiar dacă uneori îi dădeau lacrimile de neputinţă sau de oboseală, se străduia din răsputeri să scoată sunetul respectiv corect, să spună corect acel cuvânt, numai pentru a vedea cât de tare mă bucur... Atunci când reu­şeam, o luam în braţe şi o învârteam tare-tare, iar râsul acela al ei - şi numai al ei, era pentru mine cea mai mare bucurie din lume! Îmi spuneam, pe atunci, că dacă voi reuşi să îi fac pe cei din jurul nostru să o înţeleagă pe Cami aşa cum o înţelegeam eu, nimic mai important nu am cum să mai fac! A­ceas­tă "joacă" a durat mai mulţi ani şi, pe ne­sim­ţite, Cami era de-a noastră, de-a grupului, cu ni­mic dife­rită... Toţi copiii o înţelegeau, ba chiar şi cu "oamenii mari" vorbea fără vreo reţinere...; chiar mer­geam împreună la cumpărături şi o lăsam pe ea să-i ceară vânzătoarei produsele respective, iar fie­care reuşită îi dădea tot mai multă încredere în ea, iar mie îmi dădea sentimentul că sunt stăpâna lu­mii...!!! Faptul că nu auzea absolut nimic, dar şi că vorbea... diferit, tre­cuse într-un plan secund.
Tot în joacă, încercând să văd cum e şi în lumea ei, învăţasem să citesc pe buze, aşa ca ea, ba chiar exersam - luând sonorul televizorului şi încercând să înţeleg cât mai mult din ceea ce vedeam... Şi înţe­legeam! Mai rămăsese să învăţ limbajul sem­nelor, numai că... voi povesti puţin mai încolo cum a fost...
După acea vară a împrietenirii noastre, a venit vremea să mergem în clasa întâi. Cami a mers la o şcoa­lă specială, fiind una dintre cele mai bune eleve! Avea note foarte mari, scria extraordinar de îngrijit, îi plăceau toate materiile... Dar cel mai mult mă bucura atunci când îmi povestea că nu prea are ne­vo­ie de limbajul semnelor, pe care ea îl deprinsese, atunci când vorbeşte cu învăţătoarea şi, mai apoi, cu profesorii, pentru că ei o înţeleg când le vorbeşte! Deşi neexprimat, era, pentru mine, cel mai frumos mulţumesc!

Balul surdo-muţilor

Următoarea amintire puternică o reprezintă par­tici­parea mea la o serată - singura la care m-am dus! - de la clubul din Bucureşti al hipoacuzicilor... Cred că aveam vreo 14-15 ani, iar Cami a insistat să mer­gem, numai ca să văd cum se distrează ei în acea singură zi din săptămână când se întâlneau acolo... Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, dar, de cum am intrat, sub privirile lor întrebătoare, mi-am pierdut tot curajul de care eram atât de mândră... Simţeam că, din primul moment în care am păşit în acel loc, toţi au ştiut că nu sunt "de-a lor", deşi, evident, nu scosesem niciun sunet, nu vorbisem nici măcar cu Cami. Am stat aco­lo vreo două, poate trei ore, Cami m-a prezentat - mândră-foc! - tuturor colegelor ei de liceu (băieţii dispăreau imediat ce intram în vreo încăpere!), iar uşor-uşor, am avut sentimentul că prăpastia pe care o simţisem la venire a dispărut, iar data viitoare, dacă ar mai fi existat una, aş fi fost bine-venită, chiar şi neîn­soţită de Cami! Simţiseră, cumva, că sunt genul care nu i-ar putea răni în niciun fel!
A fost acel moment unul de revelaţie pentru mi­ne, întrucât înţelesesem, pur şi simplu, că ei, hipoacu­zicii, sunt oameni cu totul deosebiţi, calzi, generoşi, sinceri, a căror sensibilitate este chiar poarta dintre lumea cu şi cea fără sunete! Dacă nu rezonezi cu acea sensibilitate, ai ratat intrarea!
Nu îmi amintesc exact de ce nu am mai mers la alte serate, dar, prin perdeaua atâtor ani trecuţi de-atunci, văd numai faptul că, probabil, am vrut să păstrez clipa, să rămân măcar cu ceea ce aveam - şi care mi se părea atât de pur - acceptarea lor!, ori poa­te că îmi era teamă ca nu cumva să greşesc, să scap vreun gest sau vreo vorbă din "lumea mea", a cu­vin­telor, dar şi atât de lipsită de menajamente!
Atunci, în perioada adolescenţei, mi-am dorit să învăţ de la Cami limbajul semnelor! Mi se părea că accesul simultan în ambele lumi îmi poate deschide noi perspective de înţelegere a deosebirilor...
Ea, însă, nici nu a vrut să audă! În felul ei direct, mi-a spus că nu am nevoie de semne, pentru că eu pot auzi, pot vorbi şi, mai mult, eu sunt cea care am învăţat-o pe ea să vorbească! Limbajul semnelor era, după părerea ei, numai şi numai pentru cei care nu puteau să se exprime altfel! Am înţeles-o, cred că se temea ca nu cumva, odată cu semnele, să renunţ la jocul nostru - ce ne devenise atât de drag - de a o în­văţa pronunţia corectă, apelând, poate mai comod, la mâini, pentru a-i vorbi. Ca să nu o întristez, nu am învăţat semnele, continuând lecţiile noastre obişnuite, până în perioada terminării liceului. Prietenia ră­mă­sese în sufletele noastre, nu era nevoie nici de cuvin­te, nici de semne...

Poarta închisă

Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, drumurile ni s-au despărţit atunci când eu mi-am continuat stu­diile, iar ea s-a angajat într-un institut de proiec­tări, ca desenator tehnic. Mai apoi, eu m-am căsătorit, a venit şi copilul, iar în viaţa ei au intervenit mai multe evenimente nefericite, pe care aş prefera să le trec sub tăcere, şi care au marcat-o profund. De parcă nu ar fi fost suficientă hipoacuzia, pe acest fond de tris­teţe şi, poate, de neîmplinire, au apărut şi nişte tulbu­rări care, în cele din urmă, au condus la despărţirea ei de familie, pentru a-i putea fi acordat ajutor de spe­cia­litate...
Abia când s-a-ntâmplat, am realizat cât îmi e de dor de Cami, de noi două alergând prin parc, jucân­du-ne, învăţând cum să suprapunem cât mai bine cele două lumi - cea cu, şi cea fără sunete... Ştiu că am de­zamăgit-o, nu am fost lângă ea când s-a îmbol­nă­vit, când i-a fost greu, nu mi-au folosit la nimic nici cuvintele, nu am ştiut cum să fiu iar, ca în copilărie, cea puternică. Acum aş vrea doar să îi spun că am greşit şi să îi arăt că o iubesc la fel ca întotdeauna. Şi să o rog, dacă poate, să mă ierte pentru că am ratat, de mulţi ani, poarta către lumea ei, să o rog să mă ierte şi pentru faptul că nu ştiu cum altfel, decât prin cuvinte, să îmi cer iertare. Cuvintele acelea - pe care eu o obligam să le pronunţe corect, toate îmi vin, acum, în minte, ca nişte pietre cu care eu arunc în mine, ca o neiertare a neputinţei şi a neştiinţei mele de a mai ocroti cel mai curat suflet din copilăria mea!
"Din lumea celor care nu cuvântă" eu am aflat primele noţiuni de mână cu Cami. Abia mai târziu, în clasele primare, am păşit, prin lectură, şi în lumea care se numea la fel, dar era, totuşi, alta, surprinsă de minunatul şi sensibilul scriitor al micilor vietăţi, al naturii - Emil Gârleanu. Le-am îndrăgit şi pe ele deopotrivă, pentru că, deşi atât de diferite de noi, oa­menii, erau legate prin forţa sentimentelor, a emo­ţiilor, prin dăruire şi generozitate, prin căldură şi sin­ceritate. Cu timpul, am înţeles că puterea noastră auten­ti­că, valoroasă, sin­gu­ra care contează cu adevărat este cea care ocro­teşte, nu cea care lo­veş­te, cea care uneş­te, nu cea care dez­bină, cea care ridică, nu cea care co­boară, cea care iartă, nu cea care acuză!
Aşa cum în copilărie reuşeam, îm­pre­ună cu Cami, să suprapun cele două lumi - cea a su­netelor şi cea a tăcerii depline, acum îmi doresc să cred că, prin înţelegerea lor profun­­dă, fiecare dintre noi poate să în­cerce să su­prapună aceste două lumi - a celor care nu cu­vântă, peste cea a noastră, a celor ce vorbim, auzim, păşim, vedem - pentru a descoperi cât suntem de bine­cu­vântaţi!
TATIANA MIRICĂ - Bucureşti

(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)