Bicicleta verde
Era pe când aveam 6 ani, iar prietena mea, Cami, despre care vreau să vă povestesc, 7. Eu - înăltuță, cu părul blond și ochii verzi, hotărâtă să îmi impun voința oricui, ea - mititică, dulce, cu proporții perfecte, dar la scară redusă - genul de păpușă chinezească, brunetă, cu ochii negri. Dar o păpușă hipoacuzică - sau, așa cum știam pe atunci, surdo-mută.
Primele mele amintiri despre această caldă prietenie dintre noi două se înscriu într-un tablou pe al cărui fundal zăresc și acum bicicleta mea verde, rolele, copiii din cartier, uriașul - așa cum mi se părea atunci - cinematograf Floreasca, cișmelele din parc, statuia revoluționarului italian Giuseppe Garibaldi, în jurul căreia ne alergam râzând până la epuizare, zilele lungi ale acelei veri, în care nici nu cred că mâncam altceva decât merele pădurețe pe care le găseam, din belșug, în "pădurea" de meri din fața Fero-Metalului, dar și cerul albastru și curat, ale cărui crâmpeie le filtram, cu ochii semi-închiși, prin verdele teilor din cealaltă "pădure", a parcului. Cea care înmiresma săptămâni de-a rândul toate blocurile de pe acea latură a sa, inclusiv blocul în care locuiam, cu acel parfum care, și astăzi, pentru mine, înseamnă "acasă"...
"Pâine, mâine..."
Eu eram sufletul grupului. Ca să începem joaca, pe mine mă aștepta toată lumea, eu hotăram ce vom juca - făceam echipele, țineam punctajul, sfârșeam un joc, pentru a începe altul...
Cami, în schimb, a fost tipul de copil-păpușă. Nu doar că era foarte dragălașă și foarte cuminte, dar avea în ea o gingășie nesfârșită, care cel puțin pe mine m-a făcut să îmi doresc să o feresc de orice rău. Retrasă - fără a fi timidă, nu avea încredere, pe atunci, decât în părinții și în sora ei. Însă, în acele zile în care îi fusese îngăduit, și ei, pentru prima oară, să stea cu copiii în parc, instinctul, cred, i-a spus că, dintre toți, eu sunt cea care nu va râde de faptul că ea nici nu aude, nici nu știe vorbi... Este drept că, la acea vârstă, de șase ani, nici eu nu puneam prea mult preț pe asta... Copii fiind, ne apropiaserăm fără cuvinte, ea de mine - din nevoia de a fi ocrotită, eu de ea - simțind că apartenența la grupul "meu" era cea mai bună garanție a liniștii ei. Și așa a fost! Nu numai că a fost scutită de ironii sau de brutalitatea verbală și chiar fizică, specifice vârstei aceleia, dar, pe nesimțite, mi-am asumat și rolul de logoped. Bineînțeles că nu aveam habar ce fac, totul era doar o joacă pornită din dorința puternică și deopotrivă confuză de-a o aduce pe Cami în lumea mea, populată de cuvinte, de muzică, de râsete...
Și-aveam doar 6 ani, iar Cami - 7!
Atât părinții mei, cât și părinții ei priveau cu ușor umor rolurile pe care ni le asumaserăm: eu mă transformasem într-o profesoară destul de exigentă, hotărâtă să o învăț să vorbească la fel de bine ca mine, iar Cami - un învățăcel plăpând, prea plăpând pentru o misiune atât de grea, aproape imposibilă. Am pornit - cum altfel? - de la cuvintele cele mai simple: apă, sete, foame, cană, mama, tata, pâine/ mâine, hârtie... Eram atât de convinsă că poate ajunge să pronunțe corect, încât, uneori, aproape că o chinuiam, insistând să spună un anumit cuvânt de câte zece-cincisprezece ori, până când mi se părea mie că sună mai aproape de ce știu eu... Ba chiar îi arătam - prin exagerarea mișcărilor buzelor/limbii, cum se formează un sunet sau altul - p/m, s, h, u, o etc. Mă urmărea atentă și, chiar dacă uneori îi dădeau lacrimile de neputință sau de oboseală, se străduia din răsputeri să scoată sunetul respectiv corect, să spună corect acel cuvânt, numai pentru a vedea cât de tare mă bucur... Atunci când reușeam, o luam în brațe și o învârteam tare-tare, iar râsul acela al ei - și numai al ei, era pentru mine cea mai mare bucurie din lume! Îmi spuneam, pe atunci, că dacă voi reuși să îi fac pe cei din jurul nostru să o înțeleagă pe Cami așa cum o înțelegeam eu, nimic mai important nu am cum să mai fac! Această "joacă" a durat mai mulți ani și, pe nesimțite, Cami era de-a noastră, de-a grupului, cu nimic diferită... Toți copiii o înțelegeau, ba chiar și cu "oamenii mari" vorbea fără vreo reținere...; chiar mergeam împreună la cumpărături și o lăsam pe ea să-i ceară vânzătoarei produsele respective, iar fiecare reușită îi dădea tot mai multă încredere în ea, iar mie îmi dădea sentimentul că sunt stăpâna lumii...!!! Faptul că nu auzea absolut nimic, dar și că vorbea... diferit, trecuse într-un plan secund.
Tot în joacă, încercând să văd cum e și în lumea ei, învățasem să citesc pe buze, așa ca ea, ba chiar exersam - luând sonorul televizorului și încercând să înțeleg cât mai mult din ceea ce vedeam... Și înțelegeam! Mai rămăsese să învăț limbajul semnelor, numai că... voi povesti puțin mai încolo cum a fost...
După acea vară a împrietenirii noastre, a venit vremea să mergem în clasa întâi. Cami a mers la o școală specială, fiind una dintre cele mai bune eleve! Avea note foarte mari, scria extraordinar de îngrijit, îi plăceau toate materiile... Dar cel mai mult mă bucura atunci când îmi povestea că nu prea are nevoie de limbajul semnelor, pe care ea îl deprinsese, atunci când vorbește cu învățătoarea și, mai apoi, cu profesorii, pentru că ei o înțeleg când le vorbește! Deși neexprimat, era, pentru mine, cel mai frumos mulțumesc!
Balul surdo-muților
Următoarea amintire puternică o reprezintă participarea mea la o serată - singura la care m-am dus! - de la clubul din București al hipoacuzicilor... Cred că aveam vreo 14-15 ani, iar Cami a insistat să mergem, numai ca să văd cum se distrează ei în acea singură zi din săptămână când se întâlneau acolo... Nu știu cum s-a-ntâmplat, dar, de cum am intrat, sub privirile lor întrebătoare, mi-am pierdut tot curajul de care eram atât de mândră... Simțeam că, din primul moment în care am pășit în acel loc, toți au știut că nu sunt "de-a lor", deși, evident, nu scosesem niciun sunet, nu vorbisem nici măcar cu Cami. Am stat acolo vreo două, poate trei ore, Cami m-a prezentat - mândră-foc! - tuturor colegelor ei de liceu (băieții dispăreau imediat ce intram în vreo încăpere!), iar ușor-ușor, am avut sentimentul că prăpastia pe care o simțisem la venire a dispărut, iar data viitoare, dacă ar mai fi existat una, aș fi fost bine-venită, chiar și neînsoțită de Cami! Simțiseră, cumva, că sunt genul care nu i-ar putea răni în niciun fel!
A fost acel moment unul de revelație pentru mine, întrucât înțelesesem, pur și simplu, că ei, hipoacuzicii, sunt oameni cu totul deosebiți, calzi, generoși, sinceri, a căror sensibilitate este chiar poarta dintre lumea cu și cea fără sunete! Dacă nu rezonezi cu acea sensibilitate, ai ratat intrarea!
Nu îmi amintesc exact de ce nu am mai mers la alte serate, dar, prin perdeaua atâtor ani trecuți de-atunci, văd numai faptul că, probabil, am vrut să păstrez clipa, să rămân măcar cu ceea ce aveam - și care mi se părea atât de pur - acceptarea lor!, ori poate că îmi era teamă ca nu cumva să greșesc, să scap vreun gest sau vreo vorbă din "lumea mea", a cuvintelor, dar și atât de lipsită de menajamente!
Atunci, în perioada adolescenței, mi-am dorit să învăț de la Cami limbajul semnelor! Mi se părea că accesul simultan în ambele lumi îmi poate deschide noi perspective de înțelegere a deosebirilor...
Ea, însă, nici nu a vrut să audă! În felul ei direct, mi-a spus că nu am nevoie de semne, pentru că eu pot auzi, pot vorbi și, mai mult, eu sunt cea care am învățat-o pe ea să vorbească! Limbajul semnelor era, după părerea ei, numai și numai pentru cei care nu puteau să se exprime altfel! Am înțeles-o, cred că se temea ca nu cumva, odată cu semnele, să renunț la jocul nostru - ce ne devenise atât de drag - de a o învăța pronunția corectă, apelând, poate mai comod, la mâini, pentru a-i vorbi. Ca să nu o întristez, nu am învățat semnele, continuând lecțiile noastre obișnuite, până în perioada terminării liceului. Prietenia rămăsese în sufletele noastre, nu era nevoie nici de cuvinte, nici de semne...
Poarta închisă
Însă, așa cum se întâmplă de obicei, drumurile ni s-au despărțit atunci când eu mi-am continuat studiile, iar ea s-a angajat într-un institut de proiectări, ca desenator tehnic. Mai apoi, eu m-am căsătorit, a venit și copilul, iar în viața ei au intervenit mai multe evenimente nefericite, pe care aș prefera să le trec sub tăcere, și care au marcat-o profund. De parcă nu ar fi fost suficientă hipoacuzia, pe acest fond de tristețe și, poate, de neîmplinire, au apărut și niște tulburări care, în cele din urmă, au condus la despărțirea ei de familie, pentru a-i putea fi acordat ajutor de specialitate...
Abia când s-a-ntâmplat, am realizat cât îmi e de dor de Cami, de noi două alergând prin parc, jucându-ne, învățând cum să suprapunem cât mai bine cele două lumi - cea cu, și cea fără sunete... Știu că am dezamăgit-o, nu am fost lângă ea când s-a îmbolnăvit, când i-a fost greu, nu mi-au folosit la nimic nici cuvintele, nu am știut cum să fiu iar, ca în copilărie, cea puternică. Acum aș vrea doar să îi spun că am greșit și să îi arăt că o iubesc la fel ca întotdeauna. Și să o rog, dacă poate, să mă ierte pentru că am ratat, de mulți ani, poarta către lumea ei, să o rog să mă ierte și pentru faptul că nu știu cum altfel, decât prin cuvinte, să îmi cer iertare. Cuvintele acelea - pe care eu o obligam să le pronunțe corect, toate îmi vin, acum, în minte, ca niște pietre cu care eu arunc în mine, ca o neiertare a neputinței și a neștiinței mele de a mai ocroti cel mai curat suflet din copilăria mea!
"Din lumea celor care nu cuvântă" eu am aflat primele noțiuni de mână cu Cami. Abia mai târziu, în clasele primare, am pășit, prin lectură, și în lumea care se numea la fel, dar era, totuși, alta, surprinsă de minunatul și sensibilul scriitor al micilor vietăți, al naturii - Emil Gârleanu. Le-am îndrăgit și pe ele deopotrivă, pentru că, deși atât de diferite de noi, oamenii, erau legate prin forța sentimentelor, a emoțiilor, prin dăruire și generozitate, prin căldură și sinceritate. Cu timpul, am înțeles că puterea noastră autentică, valoroasă, singura care contează cu adevărat este cea care ocrotește, nu cea care lovește, cea care unește, nu cea care dezbină, cea care ridică, nu cea care coboară, cea care iartă, nu cea care acuză!
Așa cum în copilărie reușeam, împreună cu Cami, să suprapun cele două lumi - cea a sunetelor și cea a tăcerii depline, acum îmi doresc să cred că, prin înțelegerea lor profundă, fiecare dintre noi poate să încerce să suprapună aceste două lumi - a celor care nu cuvântă, peste cea a noastră, a celor ce vorbim, auzim, pășim, vedem - pentru a descoperi cât suntem de binecuvântați!
TATIANA MIRICĂ - București
(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)