Până mai ieri, Sibiul era asaltat de turişti veniţi să-i admire frumuseţea medievală. Mai nou, rândurile s-au îngroşat cu iubitorii de teatru, care vin la Sibiu să vadă... "Faust", spectacolul pus în scenă de Purcărete, cu un succes uriaş. Dar în ciuda ovaţiilor care au depăşit chiar şi hotarele ţării, spectacolul s-a oprit şi luminile rampei s-au stins. Motivul? O veste cât se poate de bună. Actriţa principală, magnifica interpretă a lui Mefisto, şi-a dat întâlnire cu... barza. Ofelia Popii aşteaptă un copil.
- Faima ta de mare actriţă a Teatrului din Sibiu a făcut ca vestea maternităţii tale să facă înconjurul pământului. Cum de te-ai hotărât? Cum se vor împăca în tine cele două iubiri? Actriţa nu se va împiedica în mamă?
- Decizia era luată demult. Am avut norocul că s-a întâmplat. Ne-a surprins plăcut, şi pe mine, şi pe iubitul meu, Ciprian, care îşi doreşte mult un copil. Suntem foarte bucuroşi că vom fi părinţi. În ce priveşte maternitatea şi teatrul, ambele se împacă foarte bine în mine. Sper să se împace şi în mintea celor de care depind: regizori şi directori de teatru. În momentul în care vrei să fii mamă, viaţa ta personală devine foarte vizibilă fizic, şi acest lucru poate să creeze un fel de protecţie excesivă şi să te ţină pe margine. Iar eu nu pot face asta, pentru că, atunci când stau, sunt nefericită. Mă gândesc deja cu nerăbdare la ce proiecte voi avea în viitor, sigur, asta pe lângă gândul permanent la fetiţă. Momentul ăsta, al sarcinii, mă îmbogăţeşte foarte mult. Mă simt mai puternică, mai împlinită sufleteşte, mai înţeleaptă, fiindcă îmi dă un fel de echilibru, de maturitate. Şi cred că atunci când o să vină fetiţa, o să fie şi mai clară, mai pregnantă această stare de responsabilitate. Mi-ar părea rău ca bogăţia asta pe care o simt în interiorul meu să rămână doar pentru mine. Scena e singurul loc în care o pot dărui, de aceea nu vreau să rămân după naştere foarte mult acasă. Sunt actriţe pe care le cunosc şi care au rămas mult timp "pe lângă scenă", pentru că, fie nu au găsit un moment prielnic de a se întoarce în teatru, fie nu au fost înţelese. Ştiu că există acest "pericol", el nu este însă valabil şi pentru mine.
"Cred mult în bucuriile mici"
- Acum citesc poveşti pentru copii. Am recitit Micul prinţ. Vreau să nu-mi aştept fetiţa nepregătită. Am primit de la o prietenă foarte bună cartea Mama şi copilul, pe care am început-o, trebuie să îmi fac lecţiile. O colegă mi-a adus nişte botoşei care sunt minusculi, un pic m-am speriat, sunt atât de mici... Cred că o să fie şi nostim acest nou rol, de mamă. Eu cred foarte mult în bucuriile mici, mărunte, de viaţă normală, pe care ni le facem singuri. Aşa că mă plimb, merg la Orlat, unde avem o casă de vacanţă, o grădină de legume şi o livadă de care ne ocupăm cu mult drag, revăd filmele preferate, mă întâlnesc cu prietenele. Cel mai mult îmi doresc să fim sănătoase amândouă. Cred că o să fim bine, nu dau loc niciunui alt gând. Sarcina îmi dă putere, mă inspiră. Simt energia fetiţei în mine şi asta îmi deschide, în mod surprinzător, noi dimensiuni ale imaginaţiei şi interpretării, chiar şi în teatru. Este extraordinar cum această stare de inspiraţie se manifestă ca încă un dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc şi de care mă bucur nemăsurat.
- Încă "un dar", pe lângă cel al harului cu care ai fost înzestrată. Cum se simte bucuria talentului când te afli pe scenă, în luminile orbitoare ale reflectoarelor?
- De la un capăt la altul, prezenţa pe scenă e plină de momente în care inima îţi bate tare, când adrenalina îţi provoacă o stare de fericire. Şi când îţi pregăteşti rolul există momente de febrilitate, dar cel mai frumos moment este cel de inspiraţie, pe care nu l-ai gândit înainte, nu l-ai pregătit. Se naşte ceva ce te miră şi pe tine. E un moment unic! E, probabil, tot ceea ce ai acumulat gândindu-te, visând, informându-te, toate căutările tale, totul se procesează şi organismul tău, cumva, îi dă o formă neaşteptată. Dar sunt doar momente, nu e tot timpul aşa. Când te duce parcă personajul cu el, când pune stăpânire pe tine. Se duce mai departe, mai puternic şi mai năvalnic în tine decât de obicei. Astea sunt momentele de amalgam, senzaţia că eşti purtat. Mie îmi place să nu fiu stăpână întru totul, să mă las şi surprinsă. E o lipsă de control în care te eliberezi în personaj şi el îţi oferă lucruri la care nu te aşteptai. Se întâmplă şi la repetiţii, şi în spectacol.
- Înţeleg că personajele tale sunt "arderi de tot", mari iubiri. Cum poţi trece de la unul la altul aşa de uşor?
- Ai jucat şi joci foarte multe roluri, dar Mefisto din Faust-ul pus în scenă de Purcărete ţi-a adus cel mai mare succes. Probabil că a fost una din cele mai grele iubiri...
- Mefisto e diferit de celelalte personaje, pentru că e complex, greu, şi are multe feţe, lucru care mie îmi place la nebunie. Mi s-au pus tot felul de întrebări: dacă nu intru prea mult în el, dacă nu e periculos din cauza trăirilor emoţionale foarte puternice. Îmi place acest personaj, fiindcă mereu îmi mai arată câte ceva. În festival, anul acesta, la penultimul spectacol, pentru că n-am putut să fac fizic nişte lucruri, am rămas surprinsă să descopăr nuanţe noi în interiorul personajului pe care nu le ştiam. Şi e minunat că, după atâţia ani de când îl joc, încă descopăr. Asta se întâmplă cu personajele mari, puternice. Asta înseamnă un rol bine scris, un rol mare: mulţimea de nuanţe şi faptul că nu te poţi opri să-l descoperi.
"Îmi place să fac, nu să stau"
- Eu cred că cele mai bune şi cele mai reuşite roluri ale mele s-au construit uşor, fără chin. Cele care s-au construit forţat, greu, urât, nici nu mi-au ieşit. Cu Purcărete, în general, lucrul e uşor, totul se leagă, curge. E bine să te surprindă regizorul, să crezi că ideea e bună, să-ţi placă. Şi simt că şi eu îi provoc lui această surpriză. Comunicarea e bună, fiindcă nu prea teoretizăm, nu stă să-mi explice, să-mi dea lecţii de teorie teatrală, şi nici mie nu mi-ar plăcea să facă asta. Îl admir foarte mult. Din fericire, în momentul în care lucrez, trec admiraţia în plan secund, altfel m-ar inhiba prezenţa lui. Ăsta e avantajul meu, dacă mă focalizez pe ceva, nu mai contează nimic din ce e în jur şi atunci mă simt liberă.
- Joci în câte zece spectacole deodată. Nu te-ai oprit nici acum, însărcinată fiind. De unde-ţi alimentezi patima asta mistuitoare, focul, arderea?
- Nu mi-o alimentez, dimpotrivă, mi-o temperez. Mă străduiesc, duc o muncă foarte acerbă cu mine ca să fiu liniştită şi echilibrată, măcar în perioada asta a sarcinii. Însă eu mă simt bine atunci când am multe de făcut, nu când stau. Am învăţat, în timp, că e bine să-ţi asculţi pornirile şi firea şi să nu încerci să fii altcineva. Pe mine mă face nefericită orice îmi este impus din afară, fără ca eu să simt. Nu demult, am trecut printr-o perioadă de stres, am făcut o mică depresie, chiar din pricina asta. Mi s-a spus că în perioada sarcinii trebuie să fiu mai liniştită, că trebuie să mă odihnesc, să am grijă de mine. Dar eu am grijă de mine
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
