Până mai ieri, Sibiul era asaltat de turiști veniți să-i admire frumusețea medievală. Mai nou, rândurile s-au îngroșat cu iubitorii de teatru, care vin la Sibiu să vadă... "Faust", spectacolul pus în scenă de Purcărete, cu un succes uriaș. Dar în ciuda ovațiilor care au depășit chiar și hotarele țării, spectacolul s-a oprit și luminile rampei s-au stins. Motivul? O veste cât se poate de bună. Actrița principală, magnifica interpretă a lui Mefisto, și-a dat întâlnire cu... barza. Ofelia Popii așteaptă un copil.
- Faima ta de mare actriță a Teatrului din Sibiu a făcut ca vestea maternității tale să facă înconjurul pământului. Cum de te-ai hotărât? Cum se vor împăca în tine cele două iubiri? Actrița nu se va împiedica în mamă?
- Decizia era luată demult. Am avut norocul că s-a întâmplat. Ne-a surprins plăcut, și pe mine, și pe iubitul meu, Ciprian, care își dorește mult un copil. Suntem foarte bucuroși că vom fi părinți. În ce privește maternitatea și teatrul, ambele se împacă foarte bine în mine. Sper să se împace și în mintea celor de care depind: regizori și directori de teatru. În momentul în care vrei să fii mamă, viața ta personală devine foarte vizibilă fizic, și acest lucru poate să creeze un fel de protecție excesivă și să te țină pe margine. Iar eu nu pot face asta, pentru că, atunci când stau, sunt nefericită. Mă gândesc deja cu nerăbdare la ce proiecte voi avea în viitor, sigur, asta pe lângă gândul permanent la fetiță. Momentul ăsta, al sarcinii, mă îmbogățește foarte mult. Mă simt mai puternică, mai împlinită sufletește, mai înțeleaptă, fiindcă îmi dă un fel de echilibru, de maturitate. Și cred că atunci când o să vină fetița, o să fie și mai clară, mai pregnantă această stare de responsabilitate. Mi-ar părea rău ca bogăția asta pe care o simt în interiorul meu să rămână doar pentru mine. Scena e singurul loc în care o pot dărui, de aceea nu vreau să rămân după naștere foarte mult acasă. Sunt actrițe pe care le cunosc și care au rămas mult timp "pe lângă scenă", pentru că, fie nu au găsit un moment prielnic de a se întoarce în teatru, fie nu au fost înțelese. Știu că există acest "pericol", el nu este însă valabil și pentru mine.
"Cred mult în bucuriile mici"
- Te pregătești, în așteptarea fetiței?
- Acum citesc povești pentru copii. Am recitit Micul prinț. Vreau să nu-mi aștept fetița nepregătită. Am primit de la o prietenă foarte bună cartea Mama și copilul, pe care am început-o, trebuie să îmi fac lecțiile. O colegă mi-a adus niște botoșei care sunt minusculi, un pic m-am speriat, sunt atât de mici... Cred că o să fie și nostim acest nou rol, de mamă. Eu cred foarte mult în bucuriile mici, mărunte, de viață normală, pe care ni le facem singuri. Așa că mă plimb, merg la Orlat, unde avem o casă de vacanță, o grădină de legume și o livadă de care ne ocupăm cu mult drag, revăd filmele preferate, mă întâlnesc cu prietenele. Cel mai mult îmi doresc să fim sănătoase amândouă. Cred că o să fim bine, nu dau loc niciunui alt gând. Sarcina îmi dă putere, mă inspiră. Simt energia fetiței în mine și asta îmi deschide, în mod surprinzător, noi dimensiuni ale imaginației și interpretării, chiar și în teatru. Este extraordinar cum această stare de inspirație se manifestă ca încă un dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc și de care mă bucur nemăsurat.
- Încă "un dar", pe lângă cel al harului cu care ai fost înzestrată. Cum se simte bucuria talentului când te afli pe scenă, în luminile orbitoare ale reflectoarelor?
- De la un capăt la altul, prezența pe scenă e plină de momente în care inima îți bate tare, când adrenalina îți provoacă o stare de fericire. Și când îți pregătești rolul există momente de febrilitate, dar cel mai frumos moment este cel de inspirație, pe care nu l-ai gândit înainte, nu l-ai pregătit. Se naște ceva ce te miră și pe tine. E un moment unic! E, probabil, tot ceea ce ai acumulat gândindu-te, visând, informându-te, toate căutările tale, totul se procesează și organismul tău, cumva, îi dă o formă neașteptată. Dar sunt doar momente, nu e tot timpul așa. Când te duce parcă personajul cu el, când pune stăpânire pe tine. Se duce mai departe, mai puternic și mai năvalnic în tine decât de obicei. Astea sunt momentele de amalgam, senzația că ești purtat. Mie îmi place să nu fiu stăpână întru totul, să mă las și surprinsă. E o lipsă de control în care te eliberezi în personaj și el îți oferă lucruri la care nu te așteptai. Se întâmplă și la repetiții, și în spectacol.
- Înțeleg că personajele tale sunt "arderi de tot", mari iubiri. Cum poți trece de la unul la altul așa de ușor?
- Personajele pe care le joc trăiesc permanent în interiorul meu, la nivel de interpretare și de studiu. Orice text îți ridică noi întrebări și-ți aduce răspunsuri pe care un alt text poate să ți le dărâme. Variantele astea te îmbogățesc: faptul că nu e într-un fel, sau în alt fel, sau numai în atâtea feluri, și găsești atâtea posibilități! Dar personajul definitiv, conturat cu specificul lui, îl preiau cu câteva zile înainte să intru pe scenă și îl părăsesc câteva zile după interpretare. Mă gândesc la el, dar din afara lui. E un fel de igienă care mă ajută în a-l păstra intact și de a nu-l duce într-un alt personaj, de a nu le face asemănătoare între ele. Atunci când am personaje grele, unul după altul, pentru mine e foarte obositor, fiindcă îmi place să mă arunc total în ele, să trăiesc personajul până la capăt. De aceea, despărțirea este chinuitoare. Uneori, la început, mă gândesc în mod forțat la următorul personaj. Citesc foarte mult textul, reiau pe rapid traseul interior al personajului. E bună comparația cu iubirea. Despărțirile sunt grele, chiar dacă e vorba de personaje jucate pe scena teatrului. Dar, când am timp, îmi văd de lucrurile mele, îmi ocup mintea cu alt gen de preocupări, care nu au legătură cu personajul, și atunci el, încet, se duce...
- Ai jucat și joci foarte multe roluri, dar Mefisto din Faust-ul pus în scenă de Purcărete ți-a adus cel mai mare succes. Probabil că a fost una din cele mai grele iubiri...
- Mefisto e diferit de celelalte personaje, pentru că e complex, greu, și are multe fețe, lucru care mie îmi place la nebunie. Mi s-au pus tot felul de întrebări: dacă nu intru prea mult în el, dacă nu e periculos din cauza trăirilor emoționale foarte puternice. Îmi place acest personaj, fiindcă mereu îmi mai arată câte ceva. În festival, anul acesta, la penultimul spectacol, pentru că n-am putut să fac fizic niște lucruri, am rămas surprinsă să descopăr nuanțe noi în interiorul personajului pe care nu le știam. Și e minunat că, după atâția ani de când îl joc, încă descopăr. Asta se întâmplă cu personajele mari, puternice. Asta înseamnă un rol bine scris, un rol mare: mulțimea de nuanțe și faptul că nu te poți opri să-l descoperi.
"Îmi place să fac, nu să stau"
- Tot un fel de "iubire", profesională, desigur, te leagă și de marele regizor Silviu Purcărete, care te-a transformat într-un fel de "pupilă" a lui. E o relație ușoară sau grea?
- Eu cred că cele mai bune și cele mai reușite roluri ale mele s-au construit ușor, fără chin. Cele care s-au construit forțat, greu, urât, nici nu mi-au ieșit. Cu Purcărete, în general, lucrul e ușor, totul se leagă, curge. E bine să te surprindă regizorul, să crezi că ideea e bună, să-ți placă. Și simt că și eu îi provoc lui această surpriză. Comunicarea e bună, fiindcă nu prea teoretizăm, nu stă să-mi explice, să-mi dea lecții de teorie teatrală, și nici mie nu mi-ar plăcea să facă asta. Îl admir foarte mult. Din fericire, în momentul în care lucrez, trec admirația în plan secund, altfel m-ar inhiba prezența lui. Ăsta e avantajul meu, dacă mă focalizez pe ceva, nu mai contează nimic din ce e în jur și atunci mă simt liberă.
- Joci în câte zece spectacole deodată. Nu te-ai oprit nici acum, însărcinată fiind. De unde-ți alimentezi patima asta mistuitoare, focul, arderea?
- Nu mi-o alimentez, dimpotrivă, mi-o temperez. Mă străduiesc, duc o muncă foarte acerbă cu mine ca să fiu liniștită și echilibrată, măcar în perioada asta a sarcinii. Însă eu mă simt bine atunci când am multe de făcut, nu când stau. Am învățat, în timp, că e bine să-ți asculți pornirile și firea și să nu încerci să fii altcineva. Pe mine mă face nefericită orice îmi este impus din afară, fără ca eu să simt. Nu demult, am trecut printr-o perioadă de stres, am făcut o mică depresie, chiar din pricina asta. Mi s-a spus că în perioada sarcinii trebuie să fiu mai liniștită, că trebuie să mă odihnesc, să am grijă de mine. Dar eu am grijă de mine făcând, existând! Mi-e foarte greu să tot explic și să duc muncă de convingere cu oamenii că sunt într-un fel, și că felul meu de a fi mă face fericită! N-ar trebui să-și facă alții probleme pentru mine. Nu cred că știe nimeni ce e mai bine pentru tine. Inclusiv în sarcină, ce e valabil pentru o femeie nu e valabil pentru alta. Am auzit tot felul de variante care se bat cap în cap, ceea ce îmi confirmă încă o dată că suntem unice. Atunci când ne cunoaștem bine sufletul și trupul, simțim ce e mai bine pentru noi. Eu sunt o ființă activă, asta mă face cu adevărat fericită! Așa a fost și maică-mea, așa este și taică-meu. Oameni fericiți când sunt utili, când fac ceea ce le place. Și mai e o față a monedei: artistul e curios, dornic să asimileze lucruri noi, să cunoască, să înțeleagă. Și toate astea trebuie împărtășite. Tot ceea ce aprofundează el să ajungă la ceilalți. E o altă formă pe care o îmbracă bucuria.