Puterea rugăciunii

Cititor Formula AS
O întrebare grea

Vă citesc aproape de la începuturi, dar până acum n-am îndrăznit să vă scriu. Sunt mult mai mulți alți oameni care au lucruri înțelepte de spus, învățături de viață și de cre­dință de transmis. Eu nu sunt de­cât un om modest, nici prea deș­tept, nici prea înțelept, nu am a spune celorlalți atât de multe lu­cruri interesante. Doar un lucru țin neapărat să spun și acesta este motivul pentru care v-am scris:
Pe lumea aceasta nu există nimic fără Dumnezeu și nu se poate face nimic bun fără încu­viințarea Lui. Rândurile mele se vor o scrisoare de mulțumire: Doamne, din tot sufletul și cu toată puterea mea, câte zile voi mai avea, vreau să-ți mulțumesc pentru că mi-ai deschis ochii mie, netreb­nica, să Te caut pe Tine, pentru că mi-ai trimis gândul cel bun, când aveam nevoie de sprijin și alinare și am înțeles că Tu ești în toate și în tot și că fără Tine nu suntem nimic!
Obișnuiam, până acum ceva timp, să merg din când în când la Sfânta biserică doar ca să dau acatist, dar rareori stăteam până la final. Mă rugam din când în când, doar când aveam vreun necaz sau o nemul­țumire. Întâmplarea a făcut să ajung la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca. Nu știu dacă de aici a pornit totul, dar eu așa cred, că bunul părinte mi-a ascultat rugăciunile, și împreună cu Mai­ca Sfântă, mi-au luminat mintea ca să caut ajutor acolo unde trebuie: la bunul Dum­nezeu și la iubitul său fiu, Mân­tuitorul nostru. Nu se cade să mă împău­nez cu mari merite, că sunt plină de multe păcate, vreau doar să spun că de la mo­mentul acela, s-a produs o mare schim­bare în viața mea. Nu mai pot lipsi de la Sfânta Liturghie de duminică. Încerc în fiecare zi, când mă trezesc și când mă culc, să-I mulțumesc Domnului pentru fiecare clipă pe care mi-o dăruiește și-L rog să mă lumineze pe viitor pentru o viață bună în care El să fie centrul, "inima".
Mai am și acum zile proaste, mai am și acum multe dureri trupești și sufletești, dar când mă gândesc câte a îndurat Mân­tuitorul pentru ca nouă să ne fie iertate păcatele, parcă toate problemele mele devin fleacuri.
Deci, asta vreau să spun tuturor: Doar Dumnezeu și toate cele ce țin de El con­tează, restul e deșertăciune. La El găsim cu toții alinare și răspuns la cererile și la întrebările noastre. Maica Dom­nului, Mântuitorul Iisus și Sfân­ta Treime, îm­preună cu toți sfin­ții ce se roagă pentru noi - aces­­tea ar trebui să fie reperele noas­tre după care să ne ghidăm via­ța. Consider că această scrisoare este ca o mărturisire publică a cre­dinței mele: Da! Cred cu tărie că există Dumnezeu! Fără El noi nu suntem nimic, nu putem face nimic fără voia Lui!
În altă ordine de idei, aș mai avea un fel de în­tre­bare de pus: Poate știe vreun cititor, poate există cineva care să-mi ofere un sfat des­pre ce ar fi de făcut într-un cuplu în care celălalt se uită cam ciu­dat la tine când vede că citești cărți de rugăciuni, că te rogi și te duci la Sfânta biserică, el neputând înțe­lege nevoia asta. Soțul meu, de exem­plu, se închină și el scurt când iese pe ușă, dimineața, sau seara, când se culcă, dar în rest, nu prea se gândește la mântuirea sufletului sau la a-i fi pe plac lui Dumnezeu. Știu că trebuie să mă rog eu și pentru el, știu că trebuie eu să-l sprijin pe calea asta și pe el, teoretic vorbind, pare simplu, numai că în prac­tică, e mult mai greu. Participarea lui este zero, uneori când mai e și băut, mă ia și peste picior. Nu vreau să vă par o victimă, vreau doar să mă ajutați cu niște idei sau sfaturi legate de cum ar trebui să abordez această problemă. Cum ar trebui să se poarte un creștin cu dragoste și nevoință pentru Dumnezeu cu jumătatea lui, care este total opusul său. Uneori mă com­par cu meș­terul Ma­nole: ce zidesc ziua, se prăbușește noap­tea! Poate printre cititori este cineva care știe să-mi răspun­dă? Cu mult drag pentru voi toți,
GEORGETA BABA - București

Mirosul de mir

Bună ziua și bine v-am găsit!
Mă numesc Oana Epure, sunt din Craiova, și aș vrea să împărtășesc prin intermediul revistei "Formula AS", minunea ce a avut loc în familia mea, în luna octombrie 2013, o minune săvârșită de Sfântul Mare Mucenic Efrem Cel Nou, sfânt ale cărui moaște se află în Grecia, la Mânăstirea "Nea Makri", și a cărui icoană Izvorâtoare de Mir a făcut în România multe minuni, prin bunăvoința Părintelui Onufrie Căruntu, de la Mânăstirea "Sihăstria Rarăului".

*

Nu am apreciat niciodată sănătatea pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu, până când am aflat despre copilașul nostru nenăscut, pe care îl purtam cu multă bucurie în pântec, că suferea de o boală ce se mani­festa prin bătăi ale inimii cu mult peste limita normală (limita maximă este de 180 bătăi pe minut, iar el avea până la 245). Din săptămâna 24 de sarcină și până în săptămâna 33, zi de zi, am bătut drumul Spitalului Județean Craiova, pentru monitorizare, existând riscul dezvoltării unei insuficiențe cardiace la făt, care s-ar fi putut finaliza chiar cu un deces.
În săptămâna 33-34, inevitabilul s-a produs și bebelușul a făcut insuficiență cardiacă. Corpul medi­cal din Craiova (în frunte cu d-l dr. Iliescu Dominic, d-na dr. Drăgușin Roxana, d-na dr. Tudorache, cărora le mulțumesc foarte mult pentru toată perioada în care mi-au monitorizat sarcina) a decis să mă trimită la Spitalul din Târgu Mureș, unde există o secție spe­cializată de cardiologie pediatrică.
Bebelușul a venit pe lume în prima zi din săptă­mâna 37 de sarcină, în greutate de 2900 grame și 52 cm lungime. Pulsul lui, din nefericire, era la fel de mare. A fost dus la terapie intensivă. Mi se părea că era trist, parcă plângea în somn, era conectat la tot felul de aparate și fire; tratamentul i se administra prin perfuzie, oriunde se găsea câte o venă. Avea mânuțele negre, o flexură în cap, mânca printr-un furtun care-i ajungea până-n stomăcel. Și eu, și Silviu (soțul meu) eram terminați. De joi până duminică, nu l-am putut atinge, el era la incubator, iar regulile cu privire la protecția copiilor aici sunt foarte stricte.
Înainte de naștere, stând în spital la Târgu-Mureș pentru trei săptămâni, am cunoscut, grație unei colege de salon, minunile Sfântului Efrem cel Nou, urmașul Sfântului Efrem Sirul și al Sfântului Stelian. M-am rugat lor, dar și Sfântului Nectarie, Sfintei Parascheva, am citit Acatistele lor și minunile Sfântului Nicolae și ale Sfântului Luca. Ne-am hotărât, în urma rugăciu­nilor, să-l botezăm pe copilașul nostru cât era încă în spital, în speranța că asta îl va ajuta ca pulsul să revină la normal. Vineri seara, la o zi după naștere, șefa secției de neonatologie ne-a comunicat că în cazul în care copilul nu va reacționa la singurul tratament adminis­trat prin flexură, mai era posibilitatea unei intervenții chirurgicale, însă nu se știa dacă va rezista, fiind prea mic. M-am întors în salon, rugându-mă ca indiferent cât ar mai dura suferința noastră, Sfântul Efrem să-mi dea un semn că totul va fi bine. În toiul nopții, la ora 2,57, toate cele cinci colege de salon, împreună cu copilașii lor, dormeau. M-a trezit un miros plăcut, puternic. Nu avea ce să fie, decât semnul cerut de la Sfântul Efrem, sub forma mirosului de mir. Duminică, pe la ora 17.30, preotul a săvârșit Slujba Sfântului Botez și copilașul nostru a primit numele Efrem. În rezerva lui ne aflam eu, soțul meu, preotul și asistenta de gardă. Eram cu ochii pe aparatul care înregistra bătăile inimioarei lui Efrem. Pe când preotul săvârșea Taina Bote­zului, pulsul a scăzut, brusc, la 156. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Următoarele dăți când am venit cu lăptic la el bătăile se mențineau la limite normale. Era pentru prima dată când mă întorceam în salon plângând de bucurie! Nu ne venea să credem. Acela a fost momentul din care tratamentul a început să dea roade.
Băiețelul mi-a fost dat în salon. Suge la piept, crește, zâmbește în somn și, în câteva zile, vom pleca acasă. În toată perioada suferinței noastre, dar mai ales a copilașului, ne-am dat seama cât de importantă este sănătatea primită de la Dumnezeu și cât de nevrednici suntem să o avem, întrucât nu apreciem decât ceea ce este pământesc. În primăvară, ne-am hotărât să mergem în Grecia, la mânăstirea Nea Ma­kri, unde se află Moaștele Sfântului Mare Mu­cenic Efrem cel Nou, pentru a-i mulțumi și a ne ruga lui ca Efrem și Andrei (celălalt copil al nostru) să fie sănătoși. Fie ca această încercare a noastră cu final fericit să vă întărească și dvs. credința.
Cu recunoștință,
OANA și SILVIU EPURE - Craiova

"Rugăciune multă!"

Mă numesc Mihaela, sunt născută pe plaiuri bu­covinene și locuiesc de peste 20 de ani în muni­cipiul Cluj-Napoca. Vă rog să mă ajutați ca prin intermediul revistei dvs. să respect un angajament pe care l-am făcut celui care m-a ajutat, în urmă cu trei ani și jumă­tate, să scap de un viciu, cu care m-am pricopsit în anii studenției, cu puțin timp înainte de a mă muta în Cluj. Prin mărturisirea mea doresc să afle cititorii dum­neavoastră cât de mare este puterea unei rugă­ciuni simple, dar făcută din toată inima, cu disperarea celui care realizează cât este de slab în credința sa.
Poate nu toți oamenii înțeleg că persistarea în de­pendența de ceva (țigară, băutură alcoolică, drog sau orice alt comportament nesănătos) exprimă, în primul rând, faptul că trupul și sufletul tău sunt bol­nave. Bol­nave de neputința de a te ruga, bolnave de lipsa unei vieți spirituale adevărate. Una e să constați că păcă­tuiești fumând și alta e să înțelegi cât de inutilă și lip­sită de justificare este persistarea în aces­t obicei atât de nesănătos.
Eram în vara anului 2009, când o intoxicație ali­mentară s-a complicat și m-a imobilizat la pat pentru mai bine de o săptămână, cu toate simptomele aso­ciate acestei afecțiuni. Din cauza febrei mari, nu m-am putut ridica din pat 4-5 zile. Eram fumătoare și mi se părea grav faptul că sunt "atât de bolnavă, încât nici să fumez nu pot!". Când mi s-a părut că încep să-mi revină puterile, m-am gândit că nu ar fi rău să ies pe balcon și să fumez. Zis și făcut, am ieșit afară și mi-am aprins o țigară. Am amețit imediat, m-am clăti­nat și am fost la un pas să mă prăbușesc. Am stins țigara și m-am grăbit să ajung în pat. Eram foarte supărată pe mine pentru neputința de a mă lăsa de fu­mat, măcar în perioadele în care eram bolnavă. M-am certat singură pentru halul de dependență în care rea­lizam că ajunsesem. Și pentru că, în urmă cu o zi, toc­mai începusem să citesc o carte împrumutată de la preotul din paro­hia unde locuiesc, am luat cartea în mână și m-am rugat cu deznă­dejde: "Sfinte Nec­tarie, te rog din tot sufletul, ajută-mă să mă las de fumat... dar fă așa încât să nu mai simt nevoia să fumez niciodată. Ajută-mă să nu-mi fie greu, că am mai încercat și n-am reușit". Cam asta a fost toată rugăciunea mea și am continuat să citesc cartea respectivă, care conținea viața și minunile Sfântului Nectarie Tau­maturgul. Chiar începând cu zilele urmă­toare, nu am mai fumat, gân­dindu-mă la cât de rău mi-a fost când am încercat. După două săptămâni în care nu mai fumasem deloc, am realizat că nici nu-mi doream să mai fumez și, culmea, mer­gând să cumpăr ceva de la o alimen­tară de bloc, din apropiere, am auzit cum clientul din fața mea comanda un pachet de țigări. Mi-a părut atât de îndepărtat și cumva străin momentul în care eu însămi ceream să cumpăr țigări, încât am avut impresia că au trecut ani de când nu mai fumez. Nu înțelegeam cum nu mă mai fascinează ți­gara... Într-o zi, mi-am adus aminte de rugăciunea mea disperată, făcută ținând strâns la piept cartea cu viața Sfântului Nectarie, și atunci am înțeles ce minu­ne mare a săvârșit el cu viața mea. Atunci mi-am ex­pli­cat de ce nu mi-a fost greu și de ce nu simt nimic din ceea ce înseamnă sevraj, în situația de adicție, într-un comportament viciat.
Nu am cuvinte să-i mulțumesc Sfântului Nectarie pentru sprijinul oferit. Am dorit doar să-i fac cunos­cu­tă puterea vindecătoare și celor care nu s-au gândit că ar putea primi sprijin de la sfinți și în astfel de ne­pu­tințe. De unde știu că m-a ajutat? Pentru că eu n-am mai simțit nevoia să fumez niciodată, exact ceea ce cerusem în rugăciunea mea. De atunci, povestesc tutu­ror celor care mă întreabă cum de nu mai fumez minu­nea pe care a făcut-o Sfântul Nectarie în viața mea. Sunt oameni care zâmbesc discret auzind ce le spun. Mă rog să le deschidă Bunul Dumnezeu inima să sim­tă că nu fabulez. Celorlalți le fac un îndemn (pe care ni-l face preotul la biserică): "Rugăciune multă!".
MIHAELA - Cluj-Napoca

Înfățișare la Dumnezeu

Pe Dumnezeu îl cunosc de când lumea, datorită bunicii din partea mamei, care a crescut cinci nepoți, printre care și pe mine, în smerenie și bunătate, dar mai ales în dragoste pentru Cel de Sus. Într-o vreme în care creștinii erau prigoniți, bunica mea ținea cu sfințenie tradițiile, sărbătorile, dar mai ales posturile. Ne îndemna ca și noi, familia ei, alcătuită din unsprezece suflete, să ținem post miercurea și vinerea și, mai ales, posturile Sfintelor Sărbători de Paști și de Crăciun. Bunica a murit, eu am crescut, m-am căsătorit, dar pe Dumnezeu nu l-am uitat. Îi mulțumeam în fiecare zi pentru fa­milia pe care mi-o dăruise, pentru sănătate și pentru prosperitate... Apoi a venit anul 2009, când, pe neașteptate, a trebuit să mă internez de urgență la Spi­talul Universitar, cu dureri insuportabile de abdomen. Diag­nostic rapid: chisturi ova­riene mari, ovar contor­sionat, operație de urgență. Dar inter­venția chirurgicală a confirmat cu totul alt­ceva, un diagnostic sumbru care m-a lovit ca un trăsnet: tu­moră stromală gastro-intes­tinală, de intestin subțire, posibil malignă. Starea de groază care a pus stăpânire pe mine la aflarea unei astfel de vești este greu de descris. Și încotro își îndreaptă omul inima și gândul, în astfel de momente? La Dumnezeu, de care își amintește, din pă­cate, numai la suferință, și la sfinții lui, care mijlocesc neîncetat pentru noi. Rugă­ciunea mă liniștise cumva. Așteptând confirmarea diagnosticului, în urma analizei anatomo­patologice a tumorii, am zis: "Doamne, facă-se voia ta!", dar când îmi vedeam fe­tița, de doar 5 anișori, că venea la spital și mă întreba, plângând, când vin odată acasă, mă rugam fierbinte ca Dumnezeu să mă mai îngăduie pe pământ, măcar să apuc să o văd măricică, ieșită de sub tutela mea. Între timp, o prietenă mi-a spus despre Sfântul Nectarie. Mi-a dat cartea cu acatistul și cu viața sfântului și am început să o citesc cu mare durere, dar și cu o speranță întărită, rugându-mă fier­binte sfântului să mă vindece. Odată cu mine se rugau mama mea și mai mulți preoți pe care ea îi cunoștea. Am mers la mânăstirea "Radu Vodă" și m-am închi­nat la moaștele sfântului, participând și la maslu. Mă ungeam cu ulei sfințit de la raclă și eram încre­zătoare că mă voi vindeca. Toată familia mea trăia o tragedie, dar eu simțeam că Dumnezeu și Sfântul Nec­tarie nu mă vor lăsa. A venit și confir­marea: tu­mora era malig­nă! Nu-i doresc nimănui să afle un ase­menea adevăr. De piatră să fii, și spaima tot intră în tine și te îngheață până la os. A urmat prima vizită la oncolog. Citeam tăblița de pe ușa Oncologiei și aveam impresia că sunt acolo cu altcineva, că nu eu sunt pacientul. Doctorul a fost rezervat, s-a declarat mulțumit de felul în care se efectuase operația, dar urmau alte investigații, care să confirme că nu există metastaze. După această vizită, am căzut într-o stare de depresie. Îmi era frică să stau singură într-o încă­pere, simțeam tensiunea, greu de mascat, din familie, iar când îmi vedeam copiii, parcă totul se prăbușea. Începuse să-mi fie frică de moarte și visam foarte urât. Îmi era frică de întuneric, și numai rugăciunile mă linișteau. Citeam necontenit, zi și noapte, aca­tistele fiecărui sfânt al cărui nume îl auzeam pomenit undeva, oriunde: Sfân­tul Andrei, Sfântul Nicolae, Preacuvioasa Parascheva, Dimitrie cel Nou, Dimitrie Basarabov, Sfântul Spi­ridon, Sfântul Ioan Rusul, Paraclisul Maicii Dom­nului etc., dar, cu regularitate, în fiecare zi, citeam Acatistul Sfântului Nectarie și mer­geam săptămânal la moaște și la maslu. Mă liniș­team, dar frica de moar­te nu mă părăsea. Până într-o noapte, când Sfântul Nectarie s-a îndurat de mine. A venit în vis, m-a luat de mână și m-a dus în fața tro­nului lui Dumnezeu, spunându-mi să nu îmi fie frică. Simțeam prezența lui Dumnezeu, dar nu am îndrăznit să ridic ochii. Fericirea pe care am trăit-o a­tunci era imensă. M-a cuprins, m-a învăluit, și nu do­ream decât să rămân acolo, în starea aceea, pentru totdea­una. M-am trezit cu o bucurie ne­măr­ginită în suflet și, cu lacrimi în ochi, am mulțumit, zicând: "Iartă-mă, Doam­ne, pentru lipsa mea de încre­dere". Eram pregătită să merg la el în orice clipă. Nu mă mai temeam de ni­mic.
A urmat ultima analiză, un PET-CT complicat, care urma să determine dacă în corp mai sunt celule maligne. Programarea s-a făcut greu, după o lună, fiindcă atunci exista un singur aparat în București. N-am contenit să mă rog, dar pe măsură ce se apropia termenul, îndoiala și frica reveneau. În noaptea de dinaintea analizei, nu am putut să dorm deloc. Vedeam iarăși în­tuneric, cimitire, sicrie, într-un cuvânt, necuratul lucra pentru îndepărtarea binecu­vântării dumnezeiești. Am cerut ajutorul Sfântului Nectarie, exact cu cuvintele din carte: "Sfinte Nectarie, ai vindecat atâția bolnavi, vindecă-mă și pe mine. Fă ca analiza să iasă bine". Am adormit. Am visat că mă aflam într-un spital, iar Sfântul Nectarie era acolo și îngrijea bolnavii. Era îmbrăcat în negru, în hainele lui monahale. M-am îndreptat spre el și mi-am ridicat bluza, arătându-i operația și spunând: "Sfântule, am venit să mă vindeci!". M-a luat de mână și mi-a spus "Fata mea, du-te acasă, că ai treabă!". M-am trezit cu o bucurie de nedescris, m-am închinat și i-am mul­țumit Sfântului și lui Dumnezeu. I-am spus mamei că va fi bine și așa a fost. Analiza a ieșit perfect. N-a fost nevoie de citostatice, nici de radioterapie, infernul bolnavilor canceroși. Am urmat doar un tratament pentru împiedicarea recidivei. Iar în prezent, iunie 2014, boala nu a recidivat. Bunul Dumnezeu, Dom­nul Nostru Iisus Hristos și Sfântul Nectarie, îm­preună cu Maica Domnului, mi-au ascultat rugăciu­nile.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot binele pe care mi l-ai făcut și pentru că te-am cunoscut în adevărata ta putere. Mulțumesc, Sfinte Nectarie, că m-ai ocrotit și mă protejezi în continuare, fiind mereu în inima mea!
CAMELIA, mamă a doi copii, David, 14 ani, și Maria, 10 ani, profesoară de limba română la o școală din București

(Pagini ilustrate cu icoane basarabene pe lemn)