"Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt ziarist"
- Editura Humanitas a lansat la începutul acestei veri prima ta carte, Baricadele. Ce ar putea găsi cititorii în paginile ei?
- Cartea Baricadele este o pledoarie pentru frumusețe, a fost forma mea de rezistență în fața asaltului de urât și de mizerie pe care ni-l oferă adeseori viața. Am gândit Baricadele ca pe o colecție de texte jurnalistice. Practic, am dat unor articole de ziar sau de revistă o șansă la o viață mai lungă. Din martie 2013 mi-am luat un an sabatic, care s-a prelungit apoi cu o perioadă de șomaj, deghizat sub numele de freelancing. Iar când ai timp liber, începi să te gândești mai mult la viața ta și la ce ai făcut cu ea, la ce rezistă peste timp din tot ce ai realizat. Așa s-a născut ideea acestei colecții care și-a propus să reunească textele scrise de mine în ultimii zece ani de zile în presa din România. Am lăsat intenționat cartea asta cu toate stângăciile ei, pentru că dă seamă de tot ce s-a întâmplat în laboratorul care a fost viața mea în gazetărie. Nu m-am revizuit. Nu cred în lucrurile terminate fără greșeală, excesiv șlefuite. Articolele din Baricadele sunt mai degrabă niște încercări ale unui om care i-a căutat pe ceilalți și s-a căutat și pe sine în toți anii ăștia.
- Tot mai mulți jurnaliști și-au publicat în ultima vreme textele de presă în cărți. E o formă de a sfida faptul că gazetăria e atât de efemeră?
- Eu nu mă număr printre cei care se plâng că jurnalismul e trecător și nici nu consider jurnalismul un fel de subspecie a scrisului. Ba chiar cred că, uneori, jurnaliștii le sunt superiori prozatorilor sau poeților. Jurnaliștii, în primul rând, nu-și ratează deadline-urile niciodată. E o rigoare cu care se obișnuiesc: scrii nu scrii, ziarul trebuie să plece la tipografie. În fiecare zi se întâmplă asta, de sute de ani, și e bine că e așa. Jurnalismul este o meserie grea, de uzură, dar îți oferă și foarte multă libertate, totul e să știi să ți-o iei. Se pot face lucruri foarte frumoase în gazetărie, atâta timp cât nu cazi din realitate în ficțiune. Or, realitatea e copleșitoare, e înnebunitor de frumoasă, are nuanțe, bogății incredibile, e, adesea, mult peste lumile închipuite din mințile noastre. Deși îmi doresc foarte mult să scriu și proză, nu mi-a fost niciodată rușine că sunt ziarist. Asta mi-am dorit dintotdeauna să fiu. Și, în general, am fost consecvent cu dorințele mele.
- Din ce s-a hrănit pasiunea ta pentru jurnalism?
- S-a hrănit pur și simplu cu ziare. Nu mi-a cultivat-o nimeni. De mic îmi plăcea să citesc ziarele, mi se părea fascinant spectacolul vieții, așa cum mi se înfățișa el în paginile gazetelor. Fascinant mi se pare și acum. N-am obosit să mă minunez. Am înțeles devreme că, indiferent unde te afli, iar eu m-am născut în Târgoviște și mi-am trăit adolescența în Ploiești, câtă vreme citești ziare, ești racordat la lumea întreagă. Uitați-vă doar la Mondialul acesta de fotbal din Brazilia: un singur gol într-un meci dat undeva într-un oraș din jungla amazoniană poate entuziasma sau dezamăgi milioane și milioane de oameni. Am și rămas un consumator avid de ziare. De mai bine de 20 de ani, le cumpăr zilnic. Când locuiești în spații austere, cum locuiesc eu, ești obligat să devii un arhivar riguros: înveți să tai, să selectezi, să alegi. Asta m-a ajutat și la scris, mai târziu. Iar faptul că am fost și sunt colecționar de presă a întreținut respectul pe care îl port față de ziarul tipărit.
Te sperie virajul pe care presa ultimilor ani l-a făcut spre online?
Nu mă mai sperie nimic de mulți ani, ăsta e mersul lucrurilor. Dar nici trecerea asta nu-mi place foarte tare, cum nu-i place niciunui om care s-a obișnuit să răsfoiască zilnic ziare. Din păcate, mediul dictează, iar cititorii în online se comportă diferit, au mai puțin respect pentru munca ziariștilor și mai multă îndrăzneală decât ar trebui să aibă un consumator. Chiar și genurile jurnalistice tind să se amestece în online și să capete nota comună a scriiturii de blog. Dincolo de asta însă, există niște esențe, niște piloni care rămân, indiferent de schimbări. Informația de calitate, documentarea bună, scrisul frumos și nevoia de poveste vor rămâne întotdeauna valabile.
"Nu cred în fericire. Cred însă în frumusețe, ca valoare absolută"
- Scrisul frumos e tot mai greu de găsit în presă, mai ales în cea cotidiană. Tu ai făcut excepție, ai declanșat, după propria ta formulare, "revoluția bunului scris".
- A fost o luptă permanentă cu superiorii mei să fac să supraviețuiască scrisul frumos în paginile unui cotidian - în care primează totdeauna informația și viteza. Voiam să-mi scriu textele dincolo de orice șablon și inevitabil deveneam un perturbator al liniștii oficiale, ajungeam des la conflicte. Nu-i judec pe acei oameni, fiindcă țin la ei și am înțeles și punctul lor de vedere. Privind înapoi, îmi dau totuși seama cât de marginale, de mici, au fost victoriile mele. Mai câștigați decât mine au fost poate cititorii, care au văzut că se poate și altfel. "Revoluția bunului scris" e o sintagmă pe care am găsit-o în anul meu sabatic și pe care am folosit-o ca motto la site-ul pe care l-am construit, www.andreicraciun.eu. Eu nu cred în fericire, am o structură interioară predispusă la scepticism. Cred însă în frumusețe, în frumusețea ca valoare absolută. Iar realitatea e oricum, îndeobște, grotescă, nu are sens să mai adaugi și tu, ziarist, urât la ea. Fără un scris frumos, pentru mine nicio poveste nu se justifică. De ce s-o mai scrii, dacă tot n-o scrii bine?
Te-ai exersat în mai multe specii jurnalistice - reportaj, cronici culturale, editorial - și pentru toate ai fost premiat de instituțiile de presă. Care din ele e însă mai apropiată felului tău de a scrie?
Eu structural am fost un premiant. Părinții mei sunt profesori de matematici, am trăit într-o anumită disciplină și într-un respect pentru școală. Și mi-am văzut de școală. Am treizeci și unu de ani de școală în trezeci și unu de ani de viață. Deci eu n-am nevoie de confirmările premiilor, ele au venit că așa a fost să fie. Cât despre restul, sunt un om destul de expansiv. Am lucrat în multe departamente în redacții de-a lungul timpului, și la sport, și la investigații, și la ceva ce semăna cu "reporteri speciali". Numai la economic n-am fost, căci nu-mi place, nu mă pricep. Mă tot schimbau, fiindcă nu mă potriveam nicăieri, până când, tot pendulând așa, am ajuns să fiu eu însumi un departament. A fost un privilegiu, de care însă nu mi-am bătut joc. Cel mai bine cred că m-am simțit scriind editorial, opinie, fiindcă acolo și poezia, cum spunem noi, ziariștii, e îngăduită. Iar eu mi-am propus, la fel ca idolul meu, Radu Cosașu, ca în ceea ce scriu să nu existe granițe între genuri.
- O bună parte din cartea ta e dedicată notelor de călătorie. E și reportajul pe lista favoritelor tale?
În toți anii mei de jurnalism, am ajuns la concluzia că, dacă nu te ridici de pe scaun, niciodată nimic bun nu ți se întâmplă. E o artă și să stai toată viața și să descrii peretele alb din fața ta, dar asta nu te face reporter. Culmea, deși eu am un caracter felin - sunt foarte leneș și aș putea sta cu lunile în același loc -, după o vreme, exact ca o boală, erupe în mine nevoia de a pleca și a cuceri spații. E o dorință de nestăvilit. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât să călătorești și să scrii? Reportajul e o binecuvântare. E visul oricărui jurnalist.
Care e cea mai frumoasă călătorie jurnalistică pe care ai făcut-o?
Toate călătoriile mele sunt și jurnalistice, oriunde ajung sunt tentat să mă uit în jurul meu și să scriu. Unele îmi generează pagini de ficțiune, îmi dau personaje de proză scurtă. Altele îmi conferă material pentru considerații sociologice, simple note de călătorie sau reportaje mai elaborate. Cea mai frumoasă călătorie de până acum rămâne însă cea din Cuba. Pentru că în Havana am fost cel mai aproape de copilăria mea, întâmplată la sfârșitul comunismului, într-un loc magic de la capătul lumii, pe o alee care se numea, atât de frumos, Aleea Zorilor.
"Foarte puțini jurnaliști buni și-au întemeiat familii"
- Nu toată lumea s-ar simți bine să trăiască mereu pe drumuri. E nevoie de vocație pentru a fi un bun reporter?
- Unul din șoferii pe care i-am avut la Evenimentul zilei, supranumit "Pompierul", căci chiar a fost pompier, era convins că pe un reporter bun îl recunoști după cum se dă jos din mașină. Înclin să-i dau dreptate. Fiecare meserie sapă în oamenii care o practică anumite trăsături, pe care le vezi imediat. Da, îi recunoști după cum fac pasul, după cum vorbesc, după privire, după haine. Așa cum, la fel de adevărat, fiecare meserie își alege oamenii. Iar jurnalismul a cerut întotdeauna oameni liberi. Foarte puțini jurnaliști buni și-au întemeiat familii, rostul lor a fost mereu împiedicat sau împlinit de continua lor mișcare. Borges, care a iubit ziarele și care a practicat și el jurnalismul, a spus că în tinerețea lui nu-și putea imagina meserie mai romantică decât asta. Ești nomad, ai iluzia că poți schimba lumea, nu ești o scârbă în costum care escrochează oamenii, ce să vrei altceva? E drept, ieși sărac din meseria asta, dar iubit de cei care te-au cunoscut, iar când dai în vileag adevărul ești venerat, cumva la fel ca actorii. În fine, jurnaliștii sunt printre puținii oameni care înțeleg care e treaba cu lumea în care trăim.
- Se spune despre jurnaliști că se pricep la toate, dar la nimic în mod special.
- Îți spun eu la ce se pricep. Chiar împărțindu-se în zeci de mii de direcții, chiar alergând, așa cum o fac, în toate părțile, jurnaliștii înțeleg, ca nimeni alții, natura umană, fiindcă au acces la culisele lumii ăsteia, în timp ce tot ceea ce văd ceilalți e doar un spectacol. Sigur, faptul că știi că niște oameni pe care alții îi iubesc sunt în realitate niște canalii sau niște imbecili nu te ajută să vezi viața prea optimist. Dar există și reversul medaliei: întâlnești oameni extraordinari, pe care lumea nu-i cunoaște și pe care îi faci subiect de ziar. E o bucurie care se aseamănă cu nașterea unui personaj într-o nuvelă, e un drog foarte puternic. Îți dă o adicție teribilă, îți dă satisfacție și te face orgolios, mai orgolios decât ar trebui, de fapt, să fii.
- Te de ce ai ales să faci jurnalism?
Pur și simplu pentru că iubesc meseria asta. Am intâlnit jurnaliști excepționali, foarte talentați, dar care nu-și iubeau meseria. Eu sunt întrucâtva atipic, îmi iubesc meseria, cu sinceritate, și chiar cred că jurnalismul poate schimba lumea. Pentru bucuria de a avea această meserie am făcut destule sacrificii. Au fost luni de zile în care n-am avut nici măcar o zi liberă de la cotidian, nu m-am însurat, n-am făcut copii, locuiesc în aceeași garsonieră imundă din mahalaua Teilor, ca acum zece ani, am exact aceeași mașină ca și atunci - un Seat Ibiza cu motor foarte mic. Am ieșit din presa centrală la fel cum am intrat, cu toate astea cu totul altul, purtând cu mine un bagaj de oameni pe care nu l-aș schimba cu nimic.
- Cartea asta te prinde într-un moment de respiro. Ce plănuiești să faci mai departe? Te mai întorci pe baricadele presei?
M-aș mai întoarce într-o redacție doar dacă aș găsi locul acela care să îndeplinească criteriile de care am nevoie ca să rămân liber. Nu m-am rupt de presă de tot, am vreo 13 locuri unde scriu, deci locuri de muncă, deși doar parțial remunerate. Desigur, visez să fiu scriitor cu normă întreagă într-o zi, să mă dedic literaturii, iar presa să fie doar un element de susținere. Pasiunea pentru literatură e chiar mai mare decât cea pentru jurnalism, îmi fură mult mai mult timp cititul cărților decât cititul ziarelor. Dar despre asta, poate, în altă zi.
Carte de vizită:
Andrei Crăciun este jurnalist din toamna anului 2005, când câștigă, în cadrul galei Premiilor Ioan Chirilă, un contract de probă pe durata a trei luni, la Evenimentul Zilei. Între 2009 și 2013 conduce secția de publicistică la Adevărul. În 2010, Fundația Freedom House îi oferă premiul pentru cel mai bun tânăr jurnalist de cultură. Un an mai târziu, Clubul Român de Presă îl declară cel mai bun editorialist. De la sfârșitul anului 2011, susține proiectul online România de la Zero. (www.dela0.ro). În 2012, la gala Superscrieri este desemnat și cel mai bun reporter al anului.