Moara cu noroc

- Pe Valea Hârtibaciului, în satul Hosman, o moară veche de o sută de ani macină iarăşi grâu şi le pune oamenilor pe masă, nu doar pâine proaspătă şi fierbinte, ci şi "pâinea de toate zilele": un rost al vieţii pierdut -

Patru oameni în paradis

Dimineaţa urcă prin ceruri, şi norii, la început de foc, devin blânzi şi trandafirii. Culmile domoale prind contur auriu şi o lumină magică alunecă peste pajiştile nesfârşite şi unduite. Lumina se îmbracă în mirosul a milioane de flori, al fânu­lui cosit. Din loc în loc, pe câte o colină, se vede o bi­serică veche, săsească, ma­­sivă, albă, şlefuită de timp. Simţi cum toată frumu­se­ţea asta îţi creşte în suflet şi laşi fluturii să se roteas­că, la nesfârşit, în jurul tău. Departe, pe fundal, strălu­cesc crestele Făgă­ra­şului, schimbându-şi cu­loa­rea ză­pe­zilor după cea a norilor. Nu îţi rămâne decât să stai nemişcat şi să îţi deschizi toate simţurile ca să devii una cu acest spectacol sublim. Ăsta este norocul de-a te prinde zorii zilei pe Valea Hârti­baciului, lângă Sibiu!
Despre acest rai tăinuit pe o mică vale de lângă un oraş tran­silvănean, Joa­chim nu ştia ni­mic. Venise din Germania la Sibiu, mai mult din curiozitate, jurnalist tânăr, cu rucsacul în spate şi gata de aven­tură. Nici Gabriela nu ştia de un asemenea loc, când a ajuns de la Bucureşti tot la Sibiu, fără vreun plan anu­me. Cei doi s-au întâlnit întâm­plător şi a fost dragoste la prima vedere. În cazul lor, nici astăzi nu se ştie cum a lucrat Univer­sul: a avut iubirea lor nevoie de un paradis ca cel de pe Valea Hârtibaciului, sau acel loc de poveste avea nevoie de frumuseţea unei iubiri ca a lor? Ce ştim astăzi cu sigu­ranţă este că Gabi şi Joachim Cotaru s-au mutat în satul Hosman, de pe Valea Hârtibaciului, de aproape zece ani. "Era un sat cam izolat, drumurile erau proaste şi părea că nu se întâmplă niciodată ni­mic aici. Era un pas riscant pentru doi tineri îndră­gostiţi care vor să îşi facă un viitor. Dar locul ne-a plăcut foarte mult şi am crezut de la început în oameni şi în câteva idei. Nu ştiam ce o să fie, dar în inima noastră ştiam că o să reuşim orice ne propunem", îmi spune Gabriela. Un vechi sat săsesc, strâns parcă la poalele bisericii fortificate, cu case mari şi porţi masive, ali­niate de-a lungul uliţelor.
În Hosman, satul cu case cu obloane de lemn şi acoperişuri din ţiglă cărămizie, povestea Gabrielei şi a lui Joachim s-a întâlnit cu o alta: cea a soţilor Bol­dizsar. Luiza şi Domokos Boldizsar se mutaseră şi ei în sat, de puţină vreme, veniţi din Harghita. Fără să îşi pro­pună ceva, ei îşi urmaseră doar visul de a se muta de la oraş la ţară. Când au descoperit Valea Hârtiba­ciu­lui, şi-au vândutapartamentul de la bloc şi au cumpă­rat o casă în Hosman. "Întotdeauna, visul nostru a fost să avem o casă cu grădină. Era o promisiune de li­bertate în visul ăsta şi speram că într-o zi se va îm­plini. Am descoperit locul acesta şi ne-a vrăjit pe amân­doi. Ne-am dat seama că aici este ceea ce cău­tam. E adevărat că mie mi-a fost mai uşor. La început, Domo se ducea şi plângea singur prin grădină şi am crezut că nu se va adapta. Viaţa la ţară nu e uşoară, dar împreună, am trecut peste momentele dificile şi am mers înainte. Ce ne-a dat putere? Dimineţile pline de cântecul păsărilor, roua, dealurile astea nesfârşite în toate culorile pământului, pe care le primeam ca pe un dar uriaş, deşi noi nu îndrăznisem să îl cerem. E atâta linişte aici şi atâta spaţiu deschis, încât simţi că sufle­tul ţi se aşează altfel şi începi să trăieşti o nouă viaţă, plină de tihnă. Când mă uit în urmă, mă întreb cum am putut să locuim la bloc atâta timp, cum am acceptat orbeşte mâncarea, aerul şi betoanele oraşu­lui, fără să vedem că la doi paşi e paradisul", îmi spune Luiza.
Luiza e unguroaică, Domokos e ţigan, Gabi ro­mâncă şi Joachim neamţ: patru oameni de etnii diferite s-au întâlnit pe uliţele unui vechi sat săsesc, aduşi îm­preună doar de frumuseţea locului şi de poveştile lor de iubire. Dar tot destinul care i-a unit le-a deschis mai departe alte porţi. La Joachim a venit într-o zi un vecin, cu o pro­punere de afacere: moara părăsită din curtea lui avea un motor foarte vechi, făcut pe la 1890. Dacă Joachim îl va ajuta să îl vândă pe internet, îi va da o parte bună din câştig. Când Joachim a mers să vadă despre ce este vorba, a descoperit, într-o clă­dire gata să se pră­bu­şească, nu doar un mo­tor Lan­gen&Wolf, piesă de muzeu, ci şi o moară ve­che, o adevărată biju­te­rie tehnică. În scurt timp, cei patru noi locui­tori ai Hos­manului au cum­părat moara cu tot cu motor şi s-au apucat să renoveze vechea clădire.

Doctorul morilor

Motorul duduie, trosneşte şi mugeşte, de parcă ar vrea să pornească, cu toată casa în spate, peste dealuri. Curelele încep să se mişte şi roţile să se învârtească, îngropate în tavan şi în podele. Moara se zguduie din toate încheieturile, şi din măruntaiele ei iese la iveală, albă şi fină, făina. O moară de peste o sută de ani, care încă este funcţională! Su­te de turişti din toată Eu­ropa vin să vadă acest mic miracol, ascuns într-o că­suţă din satul Hosman. Des­tinul acestui loc a atâr­nat de un fir de păr, însă şansa a făcut ca viaţa lui să meargă mai departe. Când familiile Cotaru şi Boldizsar au cum­pă­rat-o, moara era o ruină. Nici nu ştiau cu ce să înceapă re­stau­­rarea ei. "Casa era distrusă şi moara nu func­ţiona, pentru că motorul era stricat şi din întreg ansamblul tehnic lipseau piese. Ne dădeam seama că avem ceva important, dar nu ştiam cum am pu­tea să îi dăm valoa­re. Amînceput sa întrebăm prie­tenii şi cunoscuţii, să gă­sim o soluţie. Şi am avut no­roc". În timp ce familia Cotaru a început să caute o so­luţie pentru casa mo­rii, Domokos Bol­dizsar, fiind pasionat de fierărie şi tehnică, a început să caute me­tode pentru repa­rarea meca­nis­mului. Şi drumurile au pornit să se deschidă. Do­mo­kos îşi aminteşte: "Am găsit prin prietenii de familie o relaţie în Elveţia. Ni s-a spus că e cineva care se pricepe la mori vechi. Când a venit aici, am înţeles ca acel domn în vârstă este de fapt cunoscut în toată Europa drept Doctorul morilor. Un pasionat de asemenea instalaţii, care ştie să pună un diagnostic corect şi îţi dă şi trata­mentul. Când a văzut moara noastră a fost uimit. Atât de felul în care a fost concepută, dar şi de spaţiul mic în care funcţionează. E unicat, ne-a spus, o să o repar gratis pentru voi, doar din plăcerea de a o vedea rea­dusă la viaţă. Şi aşa a fost. Noi am făcut rost de pie­sele lipsă, căutând pe la mori vechi din toată Europa, chiar şi din Anglia, iar dumnealui le-a adap­tat şi le-a pus la locul lor".
Aşa a ajuns moara din Hosman să duduie din nou, să impresioneze sute de turişti veniţi să vadă cum făceau bunicii făina. În acelaşi timp, pentru a se reface casa morii, patru naţiuni şi-au unit forţele: România, prin fundaţia "Eminescu", Liechtenstein, Islanda şi Nor­vegia. Casa a fost restaurată cu materiale tra­diţio­nale şi cu tehnicile vechi de construcţie a caselor să­seşti. Niciun detaliu nu a fost schimbat, ci totul a fost refăcut cu mare gri­jă, pentru a arăta exact ca acum o sută de ani. Moara era din nou funcţională şi ea, dar mai lipsea ceva, pentru ca cea de a doua viaţă a ei să aibă sens: lipsea povestea Luizei, care se potrivea perfect, de parcă planurile fuse­seră făcute demult, în ceruri, şi acum doar se arătau pe înţelesul oamenilor: "Eu şi soţul meu ne-am cunoscut de mici. Primele noas­tre a­min­tiri sunt în curtea brutăriei părin­ţi­lor mei, moştenită de la bunici şi străbunici, unde el venea să cumpere pâine. Eu eram pe atunci o fetiţă pudrată cu făină, fiindcă îi ajutam pe ai mei la cuptor, el era un băieţel ce venea cu un cărucior să ia pâine pentru familie. Aşa ne-am cunoscut, în mirosul de pâine fierbinte, scoasă din cuptor. Şi cum destinul ne-a făcut să avem din nou o moară şi o casă, am propus să des­chidem o brutărie, pentru că asta este meseria moştenită de mine de la părinţi".
Aşa a apărut în noua casă a morii, şi un cuptor uriaş, iar la drum s-a deschis un mic magazin cu pâine. Între timp, Domokos şi-a deschis o fierărie, şi în capul grădinii a luat fiinţă "Şura culturală". Dintr-un loc aproa­pe distrus de timp şi de uitare, vechea moară a devenit una dintre atracţiile principale de pe Valea Hârtiba­ciului, un loc special, învăluit în mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Nemţi, en­glezi, japonezi, toate naţiile pă­mân­tului care ajung la Sibiu, dau o tură şi pe la moara din Hosman. Cât să vadă moara unicat şi să mănânce o felie de pâine ade­vărată, cu o cană de lapte proaspăt, în aerul bun al Văii Hârtibaciului.

Transylvania Brunch

Cremă de mazăre cu urzici, şuncă şi jambon de casă, iepure la cuptor, salată de vinete, linte, morcovi, pâine bio de câteva feluri, untură pe pâine şi ceapă verde, cârnaţi de casă, gulaş cu vită sau doar cu paste de casă, prăjituri cu rubarbăr, ba chiar şi henklesch, aşa cum se făcea la saşi, în urmă cu nouă secole. Toate servite pe mese de lemn, acoperite cu ştergare de in, în curtea unui sătean, pe iarbă verde, într-o atmosferă de vacanţă liniştită. Şi la sfârşit, un "desert cultural", adică o plimbare la cetatea fortificată sau la un mic muzeu etnografic sau, pur şi simplu, o vizită printre ca­sele vechi săseşti. În mare, cam aşa arată Tran­syl­vania Brunch, o idee pornită tot de pe Valea Hârti­baciului, de la Joachim Cotaru.
"«Brunch» vine de la «breakfast» şi «lunch», adi­că un fel de mic dejun cu prânz. Ideea noastră a fost să invităm oamenii să descopere Transilvania şi local­nicii ei «la pas», chiar în curţile lor şi cu tradiţiile lor, în primul rând cele culinare, numai cu produse ale co­munităţii. Aşa am hotărât ca în fiecare ultimă sâmbătă a lunii să organizăm o întâlnire, de fiecare dată într-un alt sat de pe vale, şi acolo să se servească nu­mai mâncare tradiţională locală. La primul brunch am fost opt persoane. Acum se face o listă de înscrieri şi nu putem să primim pe toată lumea, pentru că nu este destul loc sau nu putem găti pentru toţi", îmi spune Joachim.
În câţiva ani, brunch-urile de pe Valea Hârtiba­ciului au devenit celebre şi trebuie să te grăbeşti ca să fii printre cei 200 de norocoşi care au acces. Frumu­seţea acestor întâlniri este dată, nu doar de mâncărurile tipice, extraordinare, ci şi de alte tradiţii ce au ieşit la iveală odată cu ele. De exemplu, "vecinătăţile". Satele săseşti erau împărţite în două sau trei "vecinătăţi", adică un fel de asociaţii de solidaritate, care acţionau atunci când unul dintre membri avea nevoie. Se făcea chiar şi un fond, în care se cotiza anual, banii fiind fo­losiţi pentru problema cea mai importantă a comu­ni­tăţii. Odată cu brunch-urile, s-au pus în mişcare şi vecinătăţile: fiecare sătean a adus deacasă tot ce a avut mai bun de mâncare, pentru a pune pe masa co­mu­nă, au reapărut bucătăresele satului, ba chiar şi fanfara. Considerând că trebuie să lase o impresie cât mai bună musafirilor sosiţi din toate colţurile pămân­tului, în unele locuri s-a întâmplat că fiecare şi-a dat cu var faţada casei şi a cosit cu grijă iarba, încât toate uliţele străluceau în ziua mesei. Gabriela Cotaru îmi explică însemnătatea pentru săteni a unor astfel de întâlniri:
"Sigur că în felul ăsta este pro­movată zona cu tot ce are mai autentic, dar este şi un alt câştig. Fiecare per­soană plăteşte la intrare aproximativ 50 de lei. La sfârşit, banii se împart, şi fiecare localnic primeşte după cât a adus la masă, sau după cât a parti­cipat. Pentru oamenii de aici, este o susţinere: primesc bani pentru produsele lor tradiţionale, curate. Şi, nu în ulti­mul rând, admiraţia vizitatorilor faţă de ceea ce au ei înseamnă la fel de mult: încura­jarea unei identităţi. Nu e puţin lucru să îi vezi din nou pe cei de aici mân­dri de satul lor şi bucu­roşi că împreună au făcut ceva".

Neamţul

Nu este blond, nu are ochii albaştri şi vor­beşte ro­mâneşte per­fect. Abia când discuţi cu el şi te uimesc ordi­nea şi spiritul lui prac­tic, începi să observi un vag accent german. Joachim Cotaru a sosit din Germania în Ro­mâ­nia în urmă cu zece ani, şi din jurnalist a devenit promotor al Transilvaniei şi îndră­gostit de tradiţiile ei. Mă invită în "şura cul­turală" din curtea bru­tăriei şi stăm de vorbă la o cafea, înconjuraţi de baloţi de paie şi an­tichităţi rustice.
"Când m-am mutat în Hosman, lumea a zis că sunt nebun. Aşa îmi spuneau, nebun. Ce bine că acum sun­tem mai mulţi nebuni pe valea asta a Hârti­ba­ciu­lui! M-am mu­tat aici pentru libertate şi pen­tru frumu­seţea lo­cu­lui, şi asta am vrut să le transmit oame­nilor. În primul rând, libertatea faţă de un sistem. Noi nu sun­tem împotriva sistemului, nu îl negăm, vrem doar să îl facem mai bun. Sistemul din România l-am văzut şi se pot face multe în bine pentru oameni. De multe ori românii vor să facă numai lu­cruri măreţe, uriaşe, uitând ceea ce e ur­gent lângă ei. De exemplu, românii vor neapărat autostrăzi foarte bune, dar mai întâi ar trebui să se ocupe de drumurile din localităţi şi din sate, doar aţi văzut că drumul până la noi e distrus. S-au în­ceput nişte lucrări faraonice pen­­tru apă şi ca­na­lizare în toate satele din ţară, ceea ce mi se pare o catastrofă: oamenii tre­buiau aju­taţi să îşi facă singuri, fiecare în curtea lui, apă cu­rentă şi o fosă. Poate că sunt nişte exemple mici, dar sunt lu­cruri care dau oamenilor inde­pendenţă, nu vor depinde de un guvern sau de politicieni, iar banii publici se pot folosi mai eficient. Dacă ar fi după mine, eu aş alege primarii din comu­nităţi doar pe bază de volunta­riat, să nu li se mai dea salarii. Atunci ar veni doar cei interesaţi să facă ceva în mod real pentru comunităţile lor, nu oameni impuşi de partide".
Din fericire, lucrurile bune şi frumoase sunt la fel de multe. Este ceea ce i-a dat putere în toţi anii aceştia, în care Joachim a transfor­mat Hosmanul în atracţie turistică pentru Europa:
"Tradiţiile unui loc care nu mai sunt vii şi se gă­sesc doar în cărţi, eu le consider cenuşă. Şi nu înţeleg de ce să ne mai închinăm la o gră­mă­joară de cenuşă, să reluăm tradiţii doar de dra­gul turiş­tilor. În schimb, îmi plac tradi­ţiile care încă tră­iesc. Sunt ca un jar viu ce poate duce focul mai departe. Din fericire, înTransilvania şi în zona noastră, a Hârtiba­ciului, s-au păstrat multe tra­diţii. Vecinătăţile mi se par un lucru extraordinar, care încă func­ţionează. Sărbăto­rile sunt încă ţinute, cu tot ce aveau ele mai fru­mos, iar bucă­tăria nu s-a schimbat prea mult în ultimele sute de ani. Unele lucruri s-au mai schim­­bat, dar e firesc, e normal şi trebuie să le accep­tăm aşa cum sunt azi. De exemplu, Sărbă­toarea Lolelor, la Agnita. Era marea săr­bă­toare a saşilor, şi după ce ei au plecat, românii au dus-o mai departe. Saşii s-au întors acum şi spun că nu mai este ca pe vremea lor, că e schimbată. Sigur că e schim­bată. Ei o făceau atunci într-un fel, astăzi, alt­cineva o face altfel. O asemenea evoluţie e firească şi rezultatul e o tradiţie vie. Chiar şi moara noastră trebuie să fie vie. Nu o ţinem ca piesă de muzeu. Am încu­rajat oa­menii din sat să pună grâu bio, şi în felul ăsta o să facem pâine bio, cu ma­terie primă din sat".
Mulţi s-au îndoit de reuşita planurilor lui Joachim şi din cauză că o bună parte a satului Hos­­man e locuită de ţigani. Dar pe Joachim, întot­deauna bucuros de diversitate culturală, acest lucru l-a încântat, şi scepticismul celor din jur a fost o provocare. A considerat că una din bogăţiile locu­lui este tocmai amestecul acesta de români, ţigani şi saşi. "Am reuşit să repunem în funcţiune cea mai veche şi cea mai importantă moară de pe Valea Hârti­baciului. Este şi o tradiţie, este şi un tezaur. Dar m-am bucurat alături de soţii Bol­dizsar să văd, în ciuda prejudecăţilor, cum oame­nii se întâlnesc, indiferent de etnie, în magazinul bru­tăriei şi devin egali în faţa unei pâini. Cumva, pâinea ne aminteşte tuturor că în esenţă nu sun­tem atât de diferiţi".
Mulţi dintre oamenii sărmani ai sa­tului însă nu au avut curajul să vină de la început în curtea brutăriei. O neîn­cre­dere în "domnii" de la moară şi în acel loc, unde vedeau atâţia turişti străini, cu aerul lor de oa­meni bogaţi. Ce să caute printre ei? Le era ruşine cu sărăcia lor, simţeau că amărâţii ca ei n-ar avea ce să caute acolo. Joachim şi Gabriela au observat că nici la brunch-urile lor nu veneau toţi oamenii din sat, ma­joritatea fiind formată din turiştii străini. Şi atunci, Joachim a venit cu ideea: o ma­să câmpenească cu mici, grătare, bere şi, mai ales, manele.
"Am anunţat în sat evenimentul", îşi aminteşte Joachim. "Nu ştiam ce o să iasă, dar eram convinşi că e cel mai bun lucru, că în felul ăsta ne apropiem şi ne cunoaştem. Cel mai teamă ne era de excesul de bău­tură şi de un eşec al petrecerii, care ar fi răcit şi mai mult relaţiile cu co­munitatea locală. Surpriza a fost uriaşă. La ora anun­ţată, am văzut cum oamenii încep să vină. Erau toţi îmbrăcaţi impecabil. Îşi puseseră cele mai bune haine, ca la nuntă, şi unii veneau la braţ cu soţiile. A fost o petrecere extraordinară şi recunosc că unele manele chiar mi-au plăcut".

CE ZIC GAZDELE

Mirela Cioran - Nucet
"Cârnaţi şi o curte cu iarbă"
"Masa câmpenească de la Nucet a fost la noi în curte. Au fost peste două sute de oameni. Am simţit că satul respiră din nou vechiul aer de sărbătoare. Am aşezat mese de lemn şi le-am pus cum se făcea altădată, cu ştergare de in adunate din sat. Pentru musafiri, a adus fiecare ce-a avut, unul cinci ouă, altul o bucată de cârnaţ sau pastramă, cum se face la noi, zarzavaturi din curte. Nucetul nostru nu e un sat bogat, dar le-am oferit tot ce am avut mai bun: ospitalitate, curtea cu iarbă şi prive­liştea asta, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu."

Maria Ganea - Alma Vii
"Vechiul nostru sat s-a mai îmbrăcat o dată în sărbătoare"
"După masa câmpenească rânduită la noi, am rămas, în primul rând, cu o mulţumire sufletească. M-am bucu­rat că am reuşit să readuc în sat atmosfera copilăriei mele, când la orice eveniment important, că era seceriş sau aniversare, saşii făceauastfel de întâlniri. Ei aveau nişte mese mari, se numeau «tofălă», şi pe ele se aşezau bucate, cum am făcut şi noi. Am avut, de la pâine de casă şi brânzeturi, până la pui făcut în cuptor, sarmale şi plăcinte cozonac. I-am servit pe cei veniţi cu sucurile noastre naturale, de soc, zmeură şi vişine. A fost un mo­ment extraordinar, şi pentru că toţi cei veniţi s-au simţit bine, dar şi pentru că vechiul nostru sat s-a mai îm­brăcat o dată în sărbătoare, ca şi cum ar fi fost în tinereţile noastre, pline de omenie şi de lumină."

Foto: GABRIELA CUZEPAN (4), TUDOR BRĂDĂŢEAN