Biserica tăcerii din inima Bucureştiului

- Acasă la Cuviosul Meletie, Sfântul celor care nu aud, dar stau mereu de vorbă cu Dumnezeu -

Refugiată stingher, într-un mic scuar al Dâm­boviţei, bisericuţa Sfântului Meletie pare cea mai mică şi mai discretă biserică din Bucureşti. O biserică sfioasă şi cuminte în toate. O biserică a tăcerilor de tot felul. Un mic refugiu creştin, construit pe la 1740, în amintirea Sfântului Elefterie şi a Cuviosului Meletie, ocrotitorul oamenilor nevor­bitori, cu defi­cienţe de auz. Primul predicator mimico-gestual. Primul teolog or­todox care a continuat să vor­bească şi să dea învăţătură prin semne, ridicând în aer trei de­gete, în chipul Sfintei Treimi, chiar dacă limba îi fusese tăiată, asemenea Sfântului Maxim Măr­tu­risitorul, torturat şi el, în ace­laşi fel.

Rugăciuni fără sunet

Purtaţi de treburi mărunte şi fără de amânare, oamenii iuţesc paşii. Ocolesc din larg biserica şi îşi văd de treburile lor. Nu se opresc nicio clipă, ci trec grăbiţi, aşa cum am trecut şi eu, de multe ori, pe lângă acest frumos lăcaş brâncovenesc, până în ziua în care, purtat de un îndemn inex­pli­cabil, am intrat. Un singur pas am făcut şi m-am oprit în pridvor, copleşit să descopăr o mulţime de bărbaţi şi femei, care, într-o linişte adâncă, aproape materială, ridicau braţele în aer şi se legănau uşor, dimpre­ună cu preotul lor, ce nu înceta nicio clipă să-i privească în ochi şi să le vorbească fără să scoată niciun sunet, în timp ce un copil aştepta îngenuncheat şi cu lacrimi în ochi să primească Sfânta Împărtăşanie.
Niciodată nu ştiu să mai fi trăit un asemenea mo­ment şi o aseme­nea emoţie intensă. Cu adevărat, în tăcerea profundă a momentului în­trezăream ceva din vibraţia ar­mo­niilor stelare. Cu adevărat, liniştea din jur avea ceva din solemnitatea strălucitoare a unor stra­ie de heruvim, îndemnân­du-mă să-mi doresc ca acel moment să nu se mai sfârşească. Aş mai fi rămas aşa ore întregi,în picioare, fără să mă mişc şi fără să mai simt oboseala, dacă privirea celor din încăpere nu s-ar fi întors iscoditor spre mine, iar maica cea bătrână de la pangar, temân­du-se cumva că am greşit adresa, nu mi-ar fi făcut semn insistent să citesc micul anunţ prins pe perete şi să aflu ceea ce aflasem deja. Eram în biserica Sfântu­lui Meletie, o biserică unică şi spe­cială; biserica sur­do-muţilor; singura biserică de acest fel din Bucureşti, ridicată de marele boier Maxim Cu­petul, în zona Co­trocenilor şi a Podului Eroilor Sani­tari, pe o fostă insulă a râului Dâmboviţa - locul de promenadă şi agrement al bucureştenilor din acea vreme; un loc cu multă verdeaţă, flori de câmp şi ape curgătoare, cu păsări multicolore şi sălcii plecate până la pământ, cum nu mai găseai şi nici nu mai găseşti astăzi în altă mahala a Bucureştilor.
Aşa l-am cunoscut pe părintele Mirel Ilie. Aşa am descoperit lumea plină de candoare şi numeroase ui­miri a celor fără auz şi vorbire. Oameni pe ne­drept daţi deoparte şi izolaţi de semenii lor. Oa­meni con­dam­naţi parcă să trăiască toată viaţa în­chişi în sine, în carapacea grea şi apăsătoare a propriei tăceri.

Încercarea

Ca simplu spectator, nu desluşeşti prea multe. Doar observi şi admiri coregrafia spontană, vulca­nică şi în continuă schimbare a gesturilor; o core­gra­fie pli­nă de atenţionări şi elemente de subliniere; un dans ciudat al braţelor, capabil să transforme reu­nirea celor fără auz într-o lume aparte, inaccesibilă, închisă defi­nitiv în sine. O lume a trăirilor subliniate de excla­ma­ţii şi puternice uimiri gestuale, la care n-am avea acces fără ajutorul şi însoţirea unui translator priceput, cum este parohul Ilie Mirel - prietenul aces­tor oameni ti­mizi, reticenţi şi, uneori, contradictorii. Mândri, orgo­lioşi, aparent veseli şi expansivi, oamenii fără auz vor să-ţi capteze atenţia şi chiar să te impresioneze puţin. Sufle­tişti, plini de energii pozitive şi parcă veşnic copilăroşi, simt nevoia să iasă în evidenţă şi să fie mângâiaţi. Au nevoie în perma­nenţă de grijă şi de afec­ţiune, trădând o inocenţă vecină cu naivitatea, ca atunci când iau cu­vintele în sensul lor propriu şi, în loc de bise­rică, folosesc o peri­frază concretă: "Acasă, în odaia lui Dumnezeu!" sau când, vă­zân­du-l pe părin­tele cum ros­teşte sacramental în dreptul Uşilor Îm­­pă­răteşti: "Acesta este trupul lui Hris­tos!", cu toţii întind mâi­nile, de parcă L-ar vedea aievea pe Iisus şi ar dori să-I ceară o mângâiere duioasă. Alt­cumva, nu e deloc uşor să te apropii şi să le intri în suflet. La primul gest de dispreţ sau sfidare, omul fără auz fuge, evită, se retrage în găoa­cea lui de singurătate şi, întorcân­du-ţi spatele, se poartă de parcă n-ai mai exista. Nici măcar părintelui Ilie nu i-a fost uşor să şi-i apropie, să treacă pes­te obstacolele de pre­cau­ţie ale firii lor de oameni uşor ciudaţi, vulnerabili sau doar îndâr­jiţi de răutatea altora. Chiar şi acum îşi amin­­teşte cu o strângere de inimă ziua în care, însoţitfiind de vechiul paroh, acesta l-a prezentat mulţimii din bise­rică spunând doar atât: "Acum eu plec şi el rămâne", după care a dat să plân­gă. Ceea ce a urmat nu a fost uşor. Efectul aces­tui plâns neînceput avea să-l urmă­rească pe părintele Ilie în multe şi lungi zile de aşteptare, zile de zbucium sufletesc moc­nit şi de încercări, zile în care părintele a tot căutat să-i iubeas­că pe aceşti oameni şi să-i înţeleagă atât cât putea. Chiar dacă îi simţea ostili şi cu sufletul lipit încă de ve­chiul paroh, părin­tele Ilie a întrezărit că singura lui sal­vare erau sinceritatea şi inima deschisă, drept pentru care, într-o bună zi, i-a oprit pe eno­riaşi după slujbă şi le-a vorbit fără pic de ocoliş. Le-a spus hotărât şi bărbăteşte, în limbajul gesturilor, că a decis să-i lase în grija altui preot, că vrea să plece cât mai departe, la o altă biserică şi la alţi eno­riaşi. După un moment de uluială amestecată cu spaima şi neputinţa de a înţelege, ci­neva, cel mai bătrân şi mai cuminte membru al comu­nită­ţii, a prins curaj şi, făcând un pas înainte, l-a întrebat: "De ce, părinte? Cu ce ţi-am gre­şit? De ce vrei să ne pedep­seşti?". Atunci părintele s-a uitat în ochii lui şi, fără pic de ezitare, i-a spus: "Eu plec pentru că voi nu aveţi nevoie de mine... Plec pentru că aici, în această biserică, trăiesc numai sfinţi. Ni­meni dintre voi nu are vreun păcat. Nimeni nu simte nevoia să se spovedească, să se căiască pen­tru faptele lui rele şi apoi să ia trupul şi sân­gele Lui Hristos!".
A fost clipa descătuşării. Clipa în care, fără niciun cu­vânt în plus, toţi cei din bise­rică s-au strâns pentru a-şi îmbrăţişa cu lacrimi în ochi părintele, cerându-şi iertare şi rugându-l fierbinte să nu ple­ce, să mai rămâ­nă cu ei. "Ca oameni, am prins drag de ei din prima clipă", spune părin­tele. "Mai ales mi-au plăcut bătrâ­nii. Niciunde nu am vă­zut bătrâni mai curaţi şi mai frumoşi la chip ca în această biserică. Sunt bătrâni aparte, gânditori şi inte­riorizaţi, incapa­bili să spună o vorbă care să facă rău, care să doară... De altfel, când au ceva de spus (prin gesturi, aşa cum comunică între ei), merg direct la ţintă, la esenţă, la ce au ei cu ade­vărat de zis, fără a se complica în amă­nunte, scuze şi explicaţii fără rost. Îmi amintesc că cel mai frumos mesaj din viaţa mea l-am primit de la un asemenea bătrân. În mesaj scria doar atât: «Iartă-mă. Iartă-mă. Iartă-mă». Deşi nu-mi gre­şise cu nimic, bă­trânul sim­ţea nevoia să-mi scrie, re­zu­mând, fără să vrea, însăşi esenţa vieţii noastre creş­tine: starea de pocăinţă şi nevoia de a cere şi de a fi iertat în perma­nenţă de Mântuitorul nostru Hristos".

"Ca să-i arăţi cuiva că-l iubeşti nu trebuie să spui nimic"

Dacă îl întrebi cum a ajuns la biserica Sfântului Me­letie, părintele Ilie ezită o clipă, surâde şi drept răs­puns povesteşte o întâmplare de Sinaxar, cu un mare Sfânt, care fugind de oamenii ce voiau să-l facă epis­cop, s-a suit pe o corabie şi, ajungând la Alexan­dria, a coborât în chiar locul unde îl aştepta mulţimea de credincioşi ca să-l facă patriarhul lor. Altă expli­caţie pentru venirea lui la Sfântul Meletie nu are, decât o poveste menită să întărească marele adevăr că, atunci când ceva e făcut prin vrerea Domnului, voinţa şi pofta omului sunt de prisos.
"De câte ori privesc în urmă, văd că nimic din via­ţa mea nu a fost întâmplător - nici că am ales să fiu preot la Aşezământul social de la Ciolpani, nici că mi-era tare drag de bătrânii singuri şi bolnavi de acolo. De altfel, din aceeaşi pornire am vrut să învăţ limbajul mimico-gestual. M-am înscris deci la un mas­ter specializat, condus de părintele Onu de la Ploieşti, din drag pentru aceşti oameni şi, mai ales, din dorinţa de a le face o surpriză la doi bătrâni surdo-muţi din Aşezământul de la Ciolpani, simţind că apropierea de ei nu era deplină, că mărturisirea lor la spovedanie nu era întreagă fără a vorbi aceeaşi limbă. Am petrecut doi ani în preajma părintelui Onu (un adevărat apostol al persoanelor cu deficienţe de auz) şi am învăţat să folosesc destul de fluent limbajul, pentru ca, venind la Ciolpani, cei doi bătrâni să se uite miraţi la mine şi să mă întrebe: «Părinte, ai păţit ceva? De ce dai aşa din mâini?», moment în care mi-am dat seama că ei nu cunosc nimic din semnele şi alfabetul mimico-gestual. Dincolo de marea dezamă­gire şi gândul zădărniciei ce mă încercau în acea clipă, m-am stăpânit şi, nemaiavând ce le spune, i-am luat în braţe, i-am mângâiat şi am rămas aşa un timp, copleşit de emoţie, până am înţeles un lucru funda­mental, pe care l-am regăsit şi aici, la biserica Sfân­tului Meletie - anume, că adevărata tăcere e vorbi­toare... Că lucrurile intense nu au nevoie de cuvinte. Ca să-i arăţi cuiva că-l iubeşti nu trebuie să spui nimic. E de ajuns să simţi ceea ce simţi şi să transmiţi această stare".

"Noi, surzii"

Aşezat pe o margine de strană, părintele ne vor­beşte şi ne explică, în timp ce, din când în când, se între­rupe pentru a comunica şi cu enoriaşii ca­re îl cau­tă. De­ga­jarea gestu­ri­lor şi fluenţa în­tretăierilor mi­mice ne stâr­neş­te mulţi­me de întrebări nai­ve, la care părin­tele răspunde cu un zâmbet lejer, încer­când să ne asi­gure că, prin gesturi, se poate exprima ori­ce, chiar şi noţiuni abstracte sau fan­te­ziste. Pentru "mân­dru", de pildă, ri­dici nasul puţin cu ajutorul degetului. Pentru "min­ciună", baţi cu acelaşi de­get nasul. "Ce mai faci?" se redă cioc­nind pumnii, iar pentru "preot" e su­ficient să faci semnul unui om cu barbă. Totul e uşor: şi numele, expri­mat prin dactileme (litere sepa­ra­te), şi "iertarea păcate­lor", care se redă la modul cel mai fizic cu putinţă, prin ges­tul de ştergere a unei ima­ginare su­prafeţe plane cu do­sul palmei. Mai greu şi, uneori, pes­te puterea unui om, este să redai noţiunile teologice, cum ar fi Liturghie, Mântuire sau Tată ceresc, cuvânt care nu poate fi repro­dus prin semnul părintelui lumesc, ci, asemenea Sfân­tu­lui Meletie, prin desenarea pe frunte a unui cerc cu degetul mare de la mâna dreaptă. "Avem multe de învăţat de la sur­do-muţi", spune părintele. "Am putea să deprindem de la ei măcar modul lor de a se ex­prima direct, rezu­mativ, în esenţă, fără a ne pierde în detalii şi precizări obositoare. Pentru persoanele fără auz, răbdarea este extrem de limitată. Dacă te înde­părtezi de subiect, te întrerupe imediat şi te întreabă ce ai vrut să spui când ai spus ce-ai spus... Eu, unul, nu am să încetez nicio­dată să le mulţumesc că am învăţat de la ei un lucru minunat. Am învăţat să disting între mai multe tăceri. În funcţie de trăirea şi firea lui, fiecare om se trădează prin felul în care tace şi ştie să păs­treze tăcerea: ca un înţelept sau ca un om fără minte multă". Dacă ar avea ocazia, părintele ar face aceeaşi alegere - biserica Sfântului Meletie. E mândru de istoria lăcaşului, aşa cum e bucuros că oa­menii vin în număr tot mai mare la biserică, şi nu oboseşte să le vorbească enoriaşilor des­pre marea iubire a lui Hris­tos, având grijă ca vor­bele lui să fie însoţite mereu de gesturi şi îmbrăţişări încărcate de afecţiune, pentru a le cere apoi să nu uite niciodată că fiecare om este im­portant în felul lui şi că iubirea Domnului nu caută la faţa nimănui. Mereu le vorbeşte oamenilor la persoana întâi: "Noi, surzii". Mereu caută să se identifice cu ei, deşi,smerindu-se, tot el recunoaşte că ceva, un mic amănunt, continuă totuşi să-i deosebească: "În timp ce surzii vorbesc cu Dum­nezeu, noi, oamenii aşa-zis normali, ne mulţu­mim doar să vorbim despre Dom­nul".
Retras într-un colţ de strană, părintele Ilie ne face semn să-l scuzăm. Acum, vorbeşte cu enoriaşii lui, îi ascultă, desenează în aer gesturi largi şi precise, su­râde şi îi mângâie pe creştet într-un fel anume - aproape, delicat şi afectuos, pe fiecare în parte. Se vede că oamenii au încredere în el, aşa cum se vede că părintelui îi pasă şi că ceea ce face e făcut cu tot dra­gul, fără ascunziş, fără pic de emfază sau milă ipo­crită. Chiar dacă credincioşii din biserica Sfântului Meletie nu aud, celelalte simţuri le sunt în alertă şi nu-i înşeală. Cu toţii simt afecţiunea părintelui, şi în oraş s-a răspândit deja vestea şi îndemnul: "Veniţi să vedeţi! E un preot care ne îmbrăţişează pe toţi".