DIANA CAVALLIOTI - "Eu merg pe principiul budist: în fiecare dimineaţă, când te trezeşti, începi o nouă viaţă"

- La 28 de ani, este una dintre cele mai solicitate actriţe din România. A făcut filme cu regizori de vârf (Dan Piţa, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu), în teatre joacă non-stop şi nu doar în spaţii clasice (Teatrul Naţional Bucureşti, Nottara, Comedie), ci şi pe scene independente (Teatrul Act, Godot, Metropolis), iar datorită rolului din serialul "O săptămână nebună", de la PRO TV, i-a cucerit nu doar pe iluştrii ei colegi de platou (Horaţiu Mălăele, Tora Vasilescu, Ileana Stana Ionescu, Anca Sigartău şi Mihai Constantin), ci a cucerit şi o generaţie întreagă de tineri, bucuroşi să aibă o asemenea marcă artistică. Motive suficiente pentru ca, la un ceai cu vorbe şi arome, să o întâlnim pe Diana Cavallioti, noua revelaţie a cinematografului şi teatrului românesc -

O găleată cu bani de aur

- Ai o înfăţişare de zână, dar munceşti neîntre­rupt, ca un salahor. Cum poţi trăi chiar aşa, fără pauze de res­piraţie?

- Chiar de curând am aflat şi eu că asta e descrie­rea care circulă "prin târg" despre mine: cineva m-a propus pentru un rol într-o piesă şi replica "factorului de decizie" a fost: "Nuuu, Diana lucrează deja prea mult!". Când mi s-a relatat întâmplarea, mintea mea s-a blocat. Cum adică lucrez PREA mult? Eu asta îmi doresc cel mai tare: să lucrez! Să muncesc cât mai mult! Din cap până-n picioare, asta e ceea ce mă ca­racterizează: dorinţa, devenită necesitate organică, de a munci. În zilele în care nu am programate niciun spectacol şi nicio repetiţie, mă trezesc dimineaţa, trag adânc aer în piept şi mă întreb îngrijorată: "Şi-acum ce fac?". Nu mă înţelege greşit, îmi plac vacanţele şi le preţuiesc, însă, în afara lor, nu pot să mă relaxez complet. Dac-ai şti de câte ori mi-am vopsit gardul dim­prejurul curţii, numai ca să am sentimentul că nu stau degeaba! În esenţă, ca să răspund la întrebarea ta, situaţia mea profesională se datorează pasiunii pentru actorie. Actoria e motorul principal al vieţii mele, e o energie subtilă, care nu doar că mă hrăneşte pe mine, dar pe care simt că trebuie şi pot s-o dăru­iesc. E ca şi cum aş avea o găleată cu bani de aur: mie îmi păstrez doar o monedă, atât cât să pot să supravie­ţuiesc, iar restul le împart celor din jur. Cred că asta e menirea actorului: să împartă cu ceilalţi, să dăruias­că. Fireşte, sunt conştientă că nu toată lumea îmi împărtăşeşte opinia. În urmă cu doar două-trei zile, stăteam de vorbă cu un coleg şi am ajuns cu discuţia exact pe acest subiect: de ce suntem noi actori? Şi după ce mi-am expus punctul de vedere, colegul meu mi-a replicat: "Eşti o idealistă. Las-o pe-asta cu trans­misul emoţiei şi bucuriei către oameni. Facem meseria asta că trebuie şi noi să trăim cumva." Ştii cât de mult mă întristez când aud astfel de declaraţii? E adevărat, sistemul în care trăim e cel care este, el ne ciopârţeşte pe toţi, cu toţii trebuie să plătim facturi şi să mâncăm, dar dacă renunţăm la spirit, la sentimente, la emoţii, înseamnă că ajungem să trăim doar în sen­sul mecanic, doar ca un mecanism cu funcţii fizio­lo­gice, şi mă întreb: e destul atât? Se mai poate spune, cu-adevărat, că trăieşti?

Un zece decisiv

- De unde s-au iscat în tine pasiunea şi dorul ăsta de actorie?

- De la pianina bunicii? Pare o glumă, dar cam ăsta e adevărul. Părinţii mei n-au avut tangenţe cu artisticul, şi nici despre vreo influenţă ulterioară nu poate fi vorba, fiindcă ei au divorţat la foarte scurt timp după naşterea mea, iar eu am fost crescută de bunici. Cărora, de altfel, le-am spus "mama" şi "tata". Ei bine, în apartamentul lor din Galaţi, exista o pianină - bunica o cumpărase în speranţa că mama avea să cânte la acest instrument. Cum mama s-a do­vedit complet netalentată, am preluat eu ştafeta: am început să iau lecţii de pian de foarte micuţă. În pa­ralel, bu­nica mă ducea şi pe la toate serbările sau con­cursurile cu iz artistic, unde recitam poezii, cân­tam, dansam... Apoi am început şcoala şi chestiunea asta cu studiul pianului a devenit foarte se­ri­oasă. Ba chiar, în clasa a III-a, însoţită de bunica, m-am mutat în Bu­cureşti, ca să studiez şi mai intens. Peri­oada aia o ţin minte ca fiind destul de obositoare, pentru că în cursul săptă­mânii nu fă­ceam alt­ceva decât să merg la şcoală, iar în week­end-uri ne în­tor­ceam la Galaţi, ca să stăm şi cu buni­cul. Aşa au trecut anii, iar când a venit mo­mentul admiterii la liceu, am făcut a­nun­ţul cel mare: că eu nu vreau să mă fac pianistă, ci actri­ţă! Adevărul este că, în afară de faptul că mă săturasem să stau închisă într-o ca­me­ră cu pianul, realiza­sem că n-aveam sto­fă, că, prin inter­me­diul acestui instru­ment, eram incapa­bilă să transmit vreo emoţie. Tehnic, mer­geam bine, dar atât! Până la urmă, ca să împac şi capra, şi varza, am mers la Liceul "Dinu Lipatti", la o clasă cu actorie principal şi pian secundar. După care mi-a venit "destinul" în ajutor. În clasa a XI-a, am plecat în America, în South Haven, pentru un an de zile, prin intermediul unui program "Exchange Student". M-am dus acolo chitită să văd nu doar cum se învaţă actoria "peste Ocean", ci, mai ales, să mă lămuresc care e treaba cu "visul american". Şi m-am lămurit: cu toate că am primit o bursă şi puteam să rămân în continuare, să fac şi facultatea acolo, am ales să mă întorc acasă. Bula aceea de săpun care este show­bizz-ul american n-a izbutit să mă păcălească. Aşa că am terminat liceul şi, în ciuda temerilor alor mei - "Mamă, totuşi, poate ar trebui să faci şi tu o meserie serioasă. De ce nu încerci la Drept?" - am plecat în Anglia şi am dat examen la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Londra, la celebra LAMDA. Şi-am intrat! Numai că, în mintea mea exista o idee fixă: dacă vrei să faci şcoală de actorie adevărată, trebuie să urmezi UNATC-ul. Astfel că am dat fuga îna­poi, la Bucureşti, ca să prind şi admite­rea la UNATC. Şi când m-am văzut intrată prima pe lis­tă, cu nota 10 - ceea ce nu se mai pome­nise de fooooarte mulţi ani - nici c-am mai stat pe gân­duri: am lăsat bal­tă LAM­DA şi-am con­ti­nuat şcoala aici. Unde mai pui că re­zultatul ăsta, în sfâr­şit, i-a mai liniştit şi pe ai mei. Bunicu' a zis "Bine!" şi, cu asta, toată lumea a răsuflat uşurată. (râ­de)

- Şi UNATC-ul a fost, într-adevăr, atât de minu­nat pe cât îţi imaginaseşi?

- Vezi, poate să sune ciudat, dar eu nu aveam aşteptări de la UNATC, eu aveam aşteptări de la mine, în contextul UNATC-ului. Aşa că n-a fost loc de dezamăgire. Am in­trat la clasa Florin Zamfirescu, grupa Valeria Sitaru, după care am făcut un master cu Gelu Colceag - de la care am avut enorm de învăţat -, iar acum sunt intrată în programul de doctorat. Tot la UNATC şi tot la Gelu Colceag!

- Pe parcursul acestor ani de studiu, ţi-ai găsit vreun model, vreun reper profe­sio­nal?

- Sunt mai mulţi oameni pe care îi apreciez şi fie­care dintre ei are câte o bucăţică profesională cu care rezonez. În primul rând, mă gândesc la colegii mei - am avut nişte colegi extraor­dinar de talentaţi! Sunt foar­te mândră de generaţia mea! De-asta nici nu-mi plac ace­le poveşti cu generaţia de aur, pe care nu are cine s-o înlocuiască. Cred că nu mai merge lumea destul la tea­tru, de-asta nu se ştie câţi actori valoroşi au ieşit între timp de pe băncile şcolii. Apoi, mă gândesc la Gelu Colceag (nu doar în cali­tatea dumnealui de pro­fesor, ci şi în cea de regizor, fiindcă am lucrat împreună la "Cui i-e frică de Virginia Woolf?" şi la "Ivan cel Groaznic îşi schimbă mese­ria"), Laszlo Bocsardi (cu care am făcut "Hamlet"), Cristi Juncu ("Some girls" şi "Iluzii"), Claudiu Goga ("Love Sto­ries"), Cristian Mungiu ("A­mintiri din epoca de aur")... Toţi sunt nişte oameni foarte speciali şi de la fiecare mi-am "însuşit" câte ceva. Insist pe ideea lui "câte ceva", pentru că eu nu cred că e bine să adopţi un model ad litteram, un unic model. Cred că important e să te lămureşti întâi cum eşti tu, ce şi cât poţi tu, care e structura ta şi abia apoi să începi să "furi", din surse exterioare ţie, acele părticele pe care le consideri benefice şi cu care rezonezi, astfel încât să ajungi să faci "gravuri pe structură". Altfel te anu­lezi pe tine şi obţii o struţo-cămilă, de care nu ştiu cine ar avea nevoie.

- Dar un model de viaţă ai?

- Şi aici aplic aceeaşi teorie. Aşa că îţi pot spune că admir bunătatea bunicii mele şi curajul şi dem­ni­tatea bunicului meu. Şi că respect viaţa, în sensul deplin al cuvântului. Iar într-o altă notă, mărturisesc că o ador pe Grace Kelly. Ea e prinţesa mea de basm! (râde)

Iasca şi cremenea

- În entuziasmul tău minunat, nu există şi um­bre, temeri faţă de viitor? Lumea teatrului nu este neprihănită, iar succesul se împarte mereu cu al­ţii...

- Decizia mea legată de actorie a fost luată în funcţie de ceea ce am simţit, nu de ceea ce am crezut. Mi-am urmat intuiţia, inima, cum vrei să spui. Deci regrete nu am, în schimb, temeri într-adevăr am. Mă tem de necunoscut, mă tem să nu se ajungă în punctul în care să nu mai pot să-mi fac meseria aşa cum îmi doresc sau, din nou, aşa cum simt. Mă întreb uneori cum ar fi stat lucrurile dacă aş fi fost angajată într-un teatru de stat? Oare aş mai fi trăit cu această teamă? Oare confortul psihologic de a avea o carte de muncă şi un salariu fix m-ar fi ajutat? Nu ştiu... Ca să fiu sinceră, eu admir teribil spiritul acela de familie din sânul trupelor din teatrele de stat. Acela cred că ar fi fost adevăratul confort psihologic. Pentru că, aşa, eu sunt a nimănui. Şi ăsta e un sentiment înfiorător! Dar mă scutur şi-mi spun că trebuie să privesc lucrurile realist: majoritatea actorilor din trupele de stat sunt blazaţi sau sunt frustraţi, pentru că nu joacă rolurile pe care şi le-ar dori şi asta fiindcă - nu-i aşa? - direc­ţiunea dictează! Din acest motiv, ia naştere şi prover­biala mâncă­torie... Şi-atunci îmi zic că poate totuşi e mai bine aşa cum funcţionez eu, că ideal este să stai conectat în toate direcţiile. Şi, oricum, struc­tural, eu nu privesc lucrurile unilateral, deci, până la urmă, mi-e bine aşa, jonglând cu angajamentele care vin din ambele direcţii: şi dinspre teatrele de stat, şi dinspre cele private.

- Care crezi că e "marca" ta în lumea teatrului şi a filmului românesc? Ce anume te-a ajutat să ieşi în faţă, din atât de numerosul pluton al tinerilor actori?

- Ce am eu de exprimat! În sensul că talentul e "mecanismul" care te ajută să te exprimi, dar mai în­tâi trebuie să ai ce să exprimi. Ştii cum e când izbeşti două pietre între ele şi iese scânteia? Ei, dacă nu ai şi puţină iască, scânteia se iroseşte până la urmă. Sunt foarte mulţi oameni talentaţi, care tehnic sunt ire­proşabili, dar joacă tehnic şi atât. Pe lângă asta, pro­babil contează şi faptul că eu sunt un actor con­ştiincios şi respectuos: îmi învăţ textele, nu întârzii la repetiţii sau spectacole, nu fac nazuri, nu am aere... Eu cu mine nu sunt aşa de ri­guroasă, în schimb, meseria mi-o răsfăţ: îi dau tot, tot, tot!

Mura şi grădina cu flori

- Să mai vorbim despre "eu cu mine". Dacă scoa­tem profesia din peisaj, cu ce completăm tabloul vieţii tale?

- Cred că tabloul ăsta e, mai curând, unul de interior. Îmi place foarte mult să stau la mine acasă! Acasă e carapacea mea, locul unde mă deconectez - cel puţin de mizeria dimprejur - şi unde profesia nu pătrunde decât sub forma tex­telor pe care le întind pe covor, ca să le învăţ. Acolo îmi permit să fiu neriguroasă: ascult muzică - multă şi de diverse soiuri, în funcţie de starea de spirit pe care o am, ci­tesc, comunic cu prietenii fie direct, fie pe Facebook. Şi tot în "acasă" intră şi grădina mea, pe care o ador: am transformat-o într-un rai al florilor! Acela e re­gatul meu, pe care îl împart, împreună cu casa, cu Mura, căţeluşa mea. Un su­flet salvat dintr-o curte de la Cioro­gârla. Într-o zi, am găsit pe Facebook un anunţ despre două căţeluşe închise într-o curte, care erau bătute şi uscate de foame. Am terminat de citit şi-am şi pornit într-acolo. Şi după o întreagă aven­tură, le-am luat pe amândouă, ştiind însă că nu puteam s-o păstrez decât pe una. Până la urmă, am găsit nişte oameni cumsecade, care au pri­mit-o pe Blonda, iar eu am rămas cu Mura. Am ales-o pe ea, fiindcă de când m-a văzut, nu şi-a mai luat ochii din ochii mei. Aşa că, de fapt, nici n-a fost vorba de vreo alegere, ne-am lipit una de cealaltă din prima secundă. Iar acum suntem cele mai bune prietene. Bine, uneori se mai întâmplă ca, din prea mult entuziasm, Mura să mai facă şi câte-un mic pocinog, şi-atunci, în glu­mă, îi spun: "Of, te duc înapoi la Cio­rogârla!". Săraca, se vede treaba că încă n-a uitat prin ce-a trecut acolo, că imediat lasă urechile pe spate şi se uită la mine cu o privire aşa de abătută, că mi se rupe sufletul şi imediat o iau în braţe.

- Să înţeleg că în peisajul vieţii tale dragostea încă nu a fost pictată?

- Eu fac diferenţa între iubire şi îndrăgosteală. Adică, pentru mine, iubi­rea nu e o stare de euforie, ci e ceva profund, e un legământ între doi oa­meni, un legământ dincolo de cuvinte, care, odată făcut, îşi păstrează valoarea, chiar şi în cazul în care acei doi oameni se despart. Omul pe care ajungi să-l iubeşti nu mai poate să dispară din viaţa ta decât fizic. Iar iubirea nu cred că e întot­deauna doar roz, cred că ea implică uneori şi sufe­rinţă. Ştiu, sună grav. De-asta eu nici n-am căutat iubi­rea vreodată, dar ea - uite! - şi-a făcut loc în peisaj, e prezentă în viaţa mea. Şi e frumoasă şi mă îmbogăţeşte. Şi-apoi am parte şi de iubirea bunicii şi-a altor oameni dragi şi chiar şi de iubirea buni­cului, deşi el... a plecat. Asta am înţeles-o la scurt timp după moartea lui, când am fost într-o excursie un­deva, într-un vârf de munte. Peste noapte, nepu­tând să dorm, am ieşit din cabană şi acolo, sub cerul ne­gru, punctat cu diamante, l-am simţit pe bunicu', am simţit că e, în continuare, cumva, cu mine. De atunci am căpătat credinţa că ziua e ca să muncim şi să alergăm şi să ne bucurăm "lumeşte", iar noaptea e ca să medităm şi să simţim, căci noaptea se poate face legătura cu... celelalte.

- Ultima întrebare: o prezicere pentru viitor...?

- Pentru mine, viitorul durează până diseară. Şi, dacă e să fim realişti, nici până atunci nu ştim întot­deauna ce ni se poate întâmpla, ce poate interveni. Eu merg pe principiul budist: în fie­care dimineaţă, când te trezeşti, începi o nouă viaţă. Aşa că prefer să nu-mi fac planuri şi să nu hrănesc vise. Eu am un ţel: să ajung la mintea şi la sufletul spectatorilor. Şi asta, în teatru, poţis-o reuşeşti cel mai bine atunci când te exprimi în limba ta natală. Din motivul ăsta, eu nu tânjesc să fac tea­tru în străinătate. N-am această vani­tate. Film aş accepta să fac şi într-o limbă străină, pentru că acolo regimul de expresivitate e altul. Însă aş fi pon­derată, în sensul că aş avea grijă să nu-mi afectez angajamentele din tea­tru. Cu teatrul m-am măritat şi deci îi datorez fidelitate.


Pe Diana Cavallioti o puteţi vedea în următoarele spectacole: "Iluzii" şi "Contracte" (Teatrul Act), "Love Stories" şi "Ivan cel Groaznic îşi schimbă meseria" (Teatrul Metro­polis), "Nebun din dragoste" (Teatrul Naţional Bucureşti), "Some girls", "Cupluri" şi "Femei în mişcare" (Godot Café-Teatru) şi în două versiuni diferite ale piesei "O scri­soare pierdută", una la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, iar cealaltă la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila.