Patru oameni în paradis
Dimineața urcă prin ceruri, și norii, la început de foc, devin blânzi și trandafirii. Culmile domoale prind contur auriu și o lumină magică alunecă peste pajiștile nesfârșite și unduite. Lumina se îmbracă în mirosul a milioane de flori, al fânului cosit. Din loc în loc, pe câte o colină, se vede o biserică veche, săsească, masivă, albă, șlefuită de timp. Simți cum toată frumusețea asta îți crește în suflet și lași fluturii să se rotească, la nesfârșit, în jurul tău. Departe, pe fundal, strălucesc crestele Făgărașului, schimbându-și culoarea zăpezilor după cea a norilor. Nu îți rămâne decât să stai nemișcat și să îți deschizi toate simțurile ca să devii una cu acest spectacol sublim. Ăsta este norocul de-a te prinde zorii zilei pe Valea Hârtibaciului, lângă Sibiu!
Despre acest rai tăinuit pe o mică vale de lângă un oraș transilvănean, Joachim nu știa nimic. Venise din Germania la Sibiu, mai mult din curiozitate, jurnalist tânăr, cu rucsacul în spate și gata de aventură. Nici Gabriela nu știa de un asemenea loc, când a ajuns de la București tot la Sibiu, fără vreun plan anume. Cei doi s-au întâlnit întâmplător și a fost dragoste la prima vedere. În cazul lor, nici astăzi nu se știe cum a lucrat Universul: a avut iubirea lor nevoie de un paradis ca cel de pe Valea Hârtibaciului, sau acel loc de poveste avea nevoie de frumusețea unei iubiri ca a lor? Ce știm astăzi cu siguranță este că Gabi și Joachim Cotaru s-au mutat în satul Hosman, de pe Valea Hârtibaciului, de aproape zece ani. "Era un sat cam izolat, drumurile erau proaste și părea că nu se întâmplă niciodată nimic aici. Era un pas riscant pentru doi tineri îndrăgostiți care vor să își facă un viitor. Dar locul ne-a plăcut foarte mult și am crezut de la început în oameni și în câteva idei. Nu știam ce o să fie, dar în inima noastră știam că o să reușim orice ne propunem", îmi spune Gabriela. Un vechi sat săsesc, strâns parcă la poalele bisericii fortificate, cu case mari și porți masive, aliniate de-a lungul ulițelor.
În Hosman, satul cu case cu obloane de lemn și acoperișuri din țiglă cărămizie, povestea Gabrielei și a lui Joachim s-a întâlnit cu o alta: cea a soților Boldizsar. Luiza și Domokos Boldizsar se mutaseră și ei în sat, de puțină vreme, veniți din Harghita. Fără să își propună ceva, ei își urmaseră doar visul de a se muta de la oraș la țară. Când au descoperit Valea Hârtibaciului, și-au vândut apartamentul de la bloc și au cumpărat o casă în Hosman. "Întotdeauna, visul nostru a fost să avem o casă cu grădină. Era o promisiune de libertate în visul ăsta și speram că într-o zi se va împlini. Am descoperit locul acesta și ne-a vrăjit pe amândoi. Ne-am dat seama că aici este ceea ce căutam. E adevărat că mie mi-a fost mai ușor. La început, Domo se ducea și plângea singur prin grădină și am crezut că nu se va adapta. Viața la țară nu e ușoară, dar împreună, am trecut peste momentele dificile și am mers înainte. Ce ne-a dat putere? Diminețile pline de cântecul păsărilor, roua, dealurile astea nesfârșite în toate culorile pământului, pe care le primeam ca pe un dar uriaș, deși noi nu îndrăznisem să îl cerem. E atâta liniște aici și atâta spațiu deschis, încât simți că sufletul ți se așează altfel și începi să trăiești o nouă viață, plină de tihnă. Când mă uit în urmă, mă întreb cum am putut să locuim la bloc atâta timp, cum am acceptat orbește mâncarea, aerul și betoanele orașului, fără să vedem că la doi pași e paradisul", îmi spune Luiza.
Luiza e unguroaică, Domokos e țigan, Gabi româncă și Joachim neamț: patru oameni de etnii diferite s-au întâlnit pe ulițele unui vechi sat săsesc, aduși împreună doar de frumusețea locului și de poveștile lor de iubire. Dar tot destinul care i-a unit le-a deschis mai departe alte porți. La Joachim a venit într-o zi un vecin, cu o propunere de afacere: moara părăsită din curtea lui avea un motor foarte vechi, făcut pe la 1890. Dacă Joachim îl va ajuta să îl vândă pe internet, îi va da o parte bună din câștig. Când Joachim a mers să vadă despre ce este vorba, a descoperit, într-o clădire gata să se prăbușească, nu doar un motor Langen&Wolf, piesă de muzeu, ci și o moară veche, o adevărată bijuterie tehnică. În scurt timp, cei patru noi locuitori ai Hosmanului au cumpărat moara cu tot cu motor și s-au apucat să renoveze vechea clădire.
Doctorul morilor
Motorul duduie, trosnește și mugește, de parcă ar vrea să pornească, cu toată casa în spate, peste dealuri. Curelele încep să se miște și roțile să se învârtească, îngropate în tavan și în podele. Moara se zguduie din toate încheieturile, și din măruntaiele ei iese la iveală, albă și fină, făina. O moară de peste o sută de ani, care încă este funcțională! Sute de turiști din toată Europa vin să vadă acest mic miracol, ascuns într-o căsuță din satul Hosman. Destinul acestui loc a atârnat de un fir de păr, însă șansa a făcut ca viața lui să meargă mai departe. Când familiile Cotaru și Boldizsar au cumpărat-o, moara era o ruină. Nici nu știau cu ce să înceapă restaurarea ei. "Casa era distrusă și moara nu funcționa, pentru că motorul era stricat și din întreg ansamblul tehnic lipseau piese. Ne dădeam seama că avem ceva important, dar nu știam cum am putea să îi dăm valoare. Am început sa întrebăm prietenii și cunoscuții, să găsim o soluție. Și am avut noroc". În timp ce familia Cotaru a început să caute o soluție pentru casa morii, Domokos Boldizsar, fiind pasionat de fierărie și tehnică, a început să caute metode pentru repararea mecanismului. Și drumurile au pornit să se deschidă. Domokos își amintește: "Am găsit prin prietenii de familie o relație în Elveția. Ni s-a spus că e cineva care se pricepe la mori vechi. Când a venit aici, am înțeles ca acel domn în vârstă este de fapt cunoscut în toată Europa drept Doctorul morilor. Un pasionat de asemenea instalații, care știe să pună un diagnostic corect și îți dă și tratamentul. Când a văzut moara noastră a fost uimit. Atât de felul în care a fost concepută, dar și de spațiul mic în care funcționează. E unicat, ne-a spus, o să o repar gratis pentru voi, doar din plăcerea de a o vedea readusă la viață. Și așa a fost. Noi am făcut rost de piesele lipsă, căutând pe la mori vechi din toată Europa, chiar și din Anglia, iar dumnealui le-a adaptat și le-a pus la locul lor".
Așa a ajuns moara din Hosman să duduie din nou, să impresioneze sute de turiști veniți să vadă cum făceau bunicii făina. În același timp, pentru a se reface casa morii, patru națiuni și-au unit forțele: România, prin fundația "Eminescu", Liechtenstein, Islanda și Norvegia. Casa a fost restaurată cu materiale tradiționale și cu tehnicile vechi de construcție a caselor săsești. Niciun detaliu nu a fost schimbat, ci totul a fost refăcut cu mare grijă, pentru a arăta exact ca acum o sută de ani. Moara era din nou funcțională și ea, dar mai lipsea ceva, pentru ca cea de a doua viață a ei să aibă sens: lipsea povestea Luizei, care se potrivea perfect, de parcă planurile fuseseră făcute demult, în ceruri, și acum doar se arătau pe înțelesul oamenilor: "Eu și soțul meu ne-am cunoscut de mici. Primele noastre amintiri sunt în curtea brutăriei părinților mei, moștenită de la bunici și străbunici, unde el venea să cumpere pâine. Eu eram pe atunci o fetiță pudrată cu făină, fiindcă îi ajutam pe ai mei la cuptor, el era un băiețel ce venea cu un cărucior să ia pâine pentru familie. Așa ne-am cunoscut, în mirosul de pâine fierbinte, scoasă din cuptor. Și cum destinul ne-a făcut să avem din nou o moară și o casă, am propus să deschidem o brutărie, pentru că asta este meseria moștenită de mine de la părinți".
Așa a apărut în noua casă a morii, și un cuptor uriaș, iar la drum s-a deschis un mic magazin cu pâine. Între timp, Domokos și-a deschis o fierărie, și în capul grădinii a luat ființă "Șura culturală". Dintr-un loc aproape distrus de timp și de uitare, vechea moară a devenit una dintre atracțiile principale de pe Valea Hârtibaciului, un loc special, învăluit în mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Nemți, englezi, japonezi, toate națiile pământului care ajung la Sibiu, dau o tură și pe la moara din Hosman. Cât să vadă moara unicat și să mănânce o felie de pâine adevărată, cu o cană de lapte proaspăt, în aerul bun al Văii Hârtibaciului.
Transylvania Brunch
Cremă de mazăre cu urzici, șuncă și jambon de casă, iepure la cuptor, salată de vinete, linte, morcovi, pâine bio de câteva feluri, untură pe pâine și ceapă verde, cârnați de casă, gulaș cu vită sau doar cu paste de casă, prăjituri cu rubarbăr, ba chiar și henklesch, așa cum se făcea la sași, în urmă cu nouă secole. Toate servite pe mese de lemn, acoperite cu ștergare de in, în curtea unui sătean, pe iarbă verde, într-o atmosferă de vacanță liniștită. Și la sfârșit, un "desert cultural", adică o plimbare la cetatea fortificată sau la un mic muzeu etnografic sau, pur și simplu, o vizită printre casele vechi săsești. În mare, cam așa arată Transylvania Brunch, o idee pornită tot de pe Valea Hârtibaciului, de la Joachim Cotaru.
"«Brunch» vine de la «breakfast» și «lunch», adică un fel de mic dejun cu prânz. Ideea noastră a fost să invităm oamenii să descopere Transilvania și localnicii ei «la pas», chiar în curțile lor și cu tradițiile lor, în primul rând cele culinare, numai cu produse ale comunității. Așa am hotărât ca în fiecare ultimă sâmbătă a lunii să organizăm o întâlnire, de fiecare dată într-un alt sat de pe vale, și acolo să se servească numai mâncare tradițională locală. La primul brunch am fost opt persoane. Acum se face o listă de înscrieri și nu putem să primim pe toată lumea, pentru că nu este destul loc sau nu putem găti pentru toți", îmi spune Joachim.
În câțiva ani, brunch-urile de pe Valea Hârtibaciului au devenit celebre și trebuie să te grăbești ca să fii printre cei 200 de norocoși care au acces. Frumusețea acestor întâlniri este dată, nu doar de mâncărurile tipice, extraordinare, ci și de alte tradiții ce au ieșit la iveală odată cu ele. De exemplu, "vecinătățile". Satele săsești erau împărțite în două sau trei "vecinătăți", adică un fel de asociații de solidaritate, care acționau atunci când unul dintre membri avea nevoie. Se făcea chiar și un fond, în care se cotiza anual, banii fiind folosiți pentru problema cea mai importantă a comunității. Odată cu brunch-urile, s-au pus în mișcare și vecinătățile: fiecare sătean a adus de acasă tot ce a avut mai bun de mâncare, pentru a pune pe masa comună, au reapărut bucătăresele satului, ba chiar și fanfara. Considerând că trebuie să lase o impresie cât mai bună musafirilor sosiți din toate colțurile pământului, în unele locuri s-a întâmplat că fiecare și-a dat cu var fațada casei și a cosit cu grijă iarba, încât toate ulițele străluceau în ziua mesei. Gabriela Cotaru îmi explică însemnătatea pentru săteni a unor astfel de întâlniri:
"Sigur că în felul ăsta este promovată zona cu tot ce are mai autentic, dar este și un alt câștig. Fiecare persoană plătește la intrare aproximativ 50 de lei. La sfârșit, banii se împart, și fiecare localnic primește după cât a adus la masă, sau după cât a participat. Pentru oamenii de aici, este o susținere: primesc bani pentru produsele lor tradiționale, curate. Și, nu în ultimul rând, admirația vizitatorilor față de ceea ce au ei înseamnă la fel de mult: încurajarea unei identități. Nu e puțin lucru să îi vezi din nou pe cei de aici mândri de satul lor și bucuroși că împreună au făcut ceva".
Neamțul
Nu este blond, nu are ochii albaștri și vorbește românește perfect. Abia când discuți cu el și te uimesc ordinea și spiritul lui practic, începi să observi un vag accent german. Joachim Cotaru a sosit din Germania în România în urmă cu zece ani, și din jurnalist a devenit promotor al Transilvaniei și îndrăgostit de tradițiile ei. Mă invită în "șura culturală" din curtea brutăriei și stăm de vorbă la o cafea, înconjurați de baloți de paie și antichități rustice.
"Când m-am mutat în Hosman, lumea a zis că sunt nebun. Așa îmi spuneau, nebun. Ce bine că acum suntem mai mulți nebuni pe valea asta a Hârtibaciului! M-am mutat aici pentru libertate și pentru frumusețea locului, și asta am vrut să le transmit oamenilor. În primul rând, libertatea față de un sistem. Noi nu suntem împotriva sistemului, nu îl negăm, vrem doar să îl facem mai bun. Sistemul din România l-am văzut și se pot face multe în bine pentru oameni. De multe ori românii vor să facă numai lucruri mărețe, uriașe, uitând ceea ce e urgent lângă ei. De exemplu, românii vor neapărat autostrăzi foarte bune, dar mai întâi ar trebui să se ocupe de drumurile din localități și din sate, doar ați văzut că drumul până la noi e distrus. S-au început niște lucrări faraonice pentru apă și canalizare în toate satele din țară, ceea ce mi se pare o catastrofă: oamenii trebuiau ajutați să își facă singuri, fiecare în curtea lui, apă curentă și o fosă. Poate că sunt niște exemple mici, dar sunt lucruri care dau oamenilor independență, nu vor depinde de un guvern sau de politicieni, iar banii publici se pot folosi mai eficient. Dacă ar fi după mine, eu aș alege primarii din comunități doar pe bază de voluntariat, să nu li se mai dea salarii. Atunci ar veni doar cei interesați să facă ceva în mod real pentru comunitățile lor, nu oameni impuși de partide".
Din fericire, lucrurile bune și frumoase sunt la fel de multe. Este ceea ce i-a dat putere în toți anii aceștia, în care Joachim a transformat Hosmanul în atracție turistică pentru Europa:
"Tradițiile unui loc care nu mai sunt vii și se găsesc doar în cărți, eu le consider cenușă. Și nu înțeleg de ce să ne mai închinăm la o grămăjoară de cenușă, să reluăm tradiții doar de dragul turiștilor. În schimb, îmi plac tradițiile care încă trăiesc. Sunt ca un jar viu ce poate duce focul mai departe. Din fericire, în Transilvania și în zona noastră, a Hârtibaciului, s-au păstrat multe tradiții. Vecinătățile mi se par un lucru extraordinar, care încă funcționează. Sărbătorile sunt încă ținute, cu tot ce aveau ele mai frumos, iar bucătăria nu s-a schimbat prea mult în ultimele sute de ani. Unele lucruri s-au mai schimbat, dar e firesc, e normal și trebuie să le acceptăm așa cum sunt azi. De exemplu, Sărbătoarea Lolelor, la Agnita. Era marea sărbătoare a sașilor, și după ce ei au plecat, românii au dus-o mai departe. Sașii s-au întors acum și spun că nu mai este ca pe vremea lor, că e schimbată. Sigur că e schimbată. Ei o făceau atunci într-un fel, astăzi, altcineva o face altfel. O asemenea evoluție e firească și rezultatul e o tradiție vie. Chiar și moara noastră trebuie să fie vie. Nu o ținem ca piesă de muzeu. Am încurajat oamenii din sat să pună grâu bio, și în felul ăsta o să facem pâine bio, cu materie primă din sat".
Mulți s-au îndoit de reușita planurilor lui Joachim și din cauză că o bună parte a satului Hosman e locuită de țigani. Dar pe Joachim, întotdeauna bucuros de diversitate culturală, acest lucru l-a încântat, și scepticismul celor din jur a fost o provocare. A considerat că una din bogățiile locului este tocmai amestecul acesta de români, țigani și sași. "Am reușit să repunem în funcțiune cea mai veche și cea mai importantă moară de pe Valea Hârtibaciului. Este și o tradiție, este și un tezaur. Dar m-am bucurat alături de soții Boldizsar să văd, în ciuda prejudecăților, cum oamenii se întâlnesc, indiferent de etnie, în magazinul brutăriei și devin egali în fața unei pâini. Cumva, pâinea ne amintește tuturor că în esență nu suntem atât de diferiți".
Mulți dintre oamenii sărmani ai satului însă nu au avut curajul să vină de la început în curtea brutăriei. O neîncredere în "domnii" de la moară și în acel loc, unde vedeau atâția turiști străini, cu aerul lor de oameni bogați. Ce să caute printre ei? Le era rușine cu sărăcia lor, simțeau că amărâții ca ei n-ar avea ce să caute acolo. Joachim și Gabriela au observat că nici la brunch-urile lor nu veneau toți oamenii din sat, majoritatea fiind formată din turiștii străini. Și atunci, Joachim a venit cu ideea: o masă câmpenească cu mici, grătare, bere și, mai ales, manele.
"Am anunțat în sat evenimentul", își amintește Joachim. "Nu știam ce o să iasă, dar eram convinși că e cel mai bun lucru, că în felul ăsta ne apropiem și ne cunoaștem. Cel mai teamă ne era de excesul de băutură și de un eșec al petrecerii, care ar fi răcit și mai mult relațiile cu comunitatea locală. Surpriza a fost uriașă. La ora anunțată, am văzut cum oamenii încep să vină. Erau toți îmbrăcați impecabil. Își puseseră cele mai bune haine, ca la nuntă, și unii veneau la braț cu soțiile. A fost o petrecere extraordinară și recunosc că unele manele chiar mi-au plăcut".
CE ZIC GAZDELE
Mirela Cioran - Nucet
"Cârnați și o curte cu iarbă"
"Masa câmpenească de la Nucet a fost la noi în curte. Au fost peste două sute de oameni. Am simțit că satul respiră din nou vechiul aer de sărbătoare. Am așezat mese de lemn și le-am pus cum se făcea altădată, cu ștergare de in adunate din sat. Pentru musafiri, a adus fiecare ce-a avut, unul cinci ouă, altul o bucată de cârnaț sau pastramă, cum se face la noi, zarzavaturi din curte. Nucetul nostru nu e un sat bogat, dar le-am oferit tot ce am avut mai bun: ospitalitate, curtea cu iarbă și priveliștea asta, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu."
Maria Ganea - Alma Vii
"Vechiul nostru sat s-a mai îmbrăcat o dată în sărbătoare"
"După masa câmpenească rânduită la noi, am rămas, în primul rând, cu o mulțumire sufletească. M-am bucurat că am reușit să readuc în sat atmosfera copilăriei mele, când la orice eveniment important, că era seceriș sau aniversare, sașii făceau astfel de întâlniri. Ei aveau niște mese mari, se numeau «tofălă», și pe ele se așezau bucate, cum am făcut și noi. Am avut, de la pâine de casă și brânzeturi, până la pui făcut în cuptor, sarmale și plăcinte cozonac. I-am servit pe cei veniți cu sucurile noastre naturale, de soc, zmeură și vișine. A fost un moment extraordinar, și pentru că toți cei veniți s-au simțit bine, dar și pentru că vechiul nostru sat s-a mai îmbrăcat o dată în sărbătoare, ca și cum ar fi fost în tinerețile noastre, pline de omenie și de lumină."
Foto: GABRIELA CUZEPAN (4), TUDOR BRĂDĂȚEAN