Moara cu noroc

Catalin Manole
- Pe Valea Hârtibaciului, în satul Hosman, o moară veche de o sută de ani macină iarăși grâu și le pune oamenilor pe masă, nu doar pâine proaspătă și fierbinte, ci și "pâinea de toate zilele": un rost al vieții pierdut -

Patru oameni în paradis

Dimineața urcă prin ceruri, și norii, la început de foc, devin blânzi și trandafirii. Culmile domoale prind contur auriu și o lumină magică alunecă peste pajiștile nesfârșite și unduite. Lumina se îmbracă în mirosul a milioane de flori, al fânu­lui cosit. Din loc în loc, pe câte o colină, se vede o bi­serică veche, săsească, ma­­sivă, albă, șlefuită de timp. Simți cum toată frumu­se­țea asta îți crește în suflet și lași fluturii să se roteas­că, la nesfârșit, în jurul tău. Departe, pe fundal, strălu­cesc crestele Făgă­ra­șului, schimbându-și cu­loa­rea ză­pe­zilor după cea a norilor. Nu îți rămâne decât să stai nemișcat și să îți deschizi toate simțurile ca să devii una cu acest spectacol sublim. Ăsta este norocul de-a te prinde zorii zilei pe Valea Hârti­baciului, lângă Sibiu!
Despre acest rai tăinuit pe o mică vale de lângă un oraș tran­silvănean, Joa­chim nu știa ni­mic. Venise din Germania la Sibiu, mai mult din curiozitate, jurnalist tânăr, cu rucsacul în spate și gata de aven­tură. Nici Gabriela nu știa de un asemenea loc, când a ajuns de la București tot la Sibiu, fără vreun plan anu­me. Cei doi s-au întâlnit întâm­plător și a fost dragoste la prima vedere. În cazul lor, nici astăzi nu se știe cum a lucrat Univer­sul: a avut iubirea lor nevoie de un paradis ca cel de pe Valea Hârtibaciului, sau acel loc de poveste avea nevoie de frumusețea unei iubiri ca a lor? Ce știm astăzi cu sigu­ranță este că Gabi și Joachim Cotaru s-au mutat în satul Hosman, de pe Valea Hârtibaciului, de aproape zece ani. "Era un sat cam izolat, drumurile erau proaste și părea că nu se întâmplă niciodată ni­mic aici. Era un pas riscant pentru doi tineri îndră­gostiți care vor să își facă un viitor. Dar locul ne-a plăcut foarte mult și am crezut de la început în oameni și în câteva idei. Nu știam ce o să fie, dar în inima noastră știam că o să reușim orice ne propunem", îmi spune Gabriela. Un vechi sat săsesc, strâns parcă la poalele bisericii fortificate, cu case mari și porți masive, ali­niate de-a lungul ulițelor.
În Hosman, satul cu case cu obloane de lemn și acoperișuri din țiglă cărămizie, povestea Gabrielei și a lui Joachim s-a întâlnit cu o alta: cea a soților Bol­dizsar. Luiza și Domokos Boldizsar se mutaseră și ei în sat, de puțină vreme, veniți din Harghita. Fără să își pro­pună ceva, ei își urmaseră doar visul de a se muta de la oraș la țară. Când au descoperit Valea Hârtiba­ciu­lui, și-au vândut apartamentul de la bloc și au cumpă­rat o casă în Hosman. "Întotdeauna, visul nostru a fost să avem o casă cu grădină. Era o promisiune de li­bertate în visul ăsta și speram că într-o zi se va îm­plini. Am descoperit locul acesta și ne-a vrăjit pe amân­doi. Ne-am dat seama că aici este ceea ce cău­tam. E adevărat că mie mi-a fost mai ușor. La început, Domo se ducea și plângea singur prin grădină și am crezut că nu se va adapta. Viața la țară nu e ușoară, dar împreună, am trecut peste momentele dificile și am mers înainte. Ce ne-a dat putere? Diminețile pline de cântecul păsărilor, roua, dealurile astea nesfârșite în toate culorile pământului, pe care le primeam ca pe un dar uriaș, deși noi nu îndrăznisem să îl cerem. E atâta liniște aici și atâta spațiu deschis, încât simți că sufle­tul ți se așează altfel și începi să trăiești o nouă viață, plină de tihnă. Când mă uit în urmă, mă întreb cum am putut să locuim la bloc atâta timp, cum am acceptat orbește mâncarea, aerul și betoanele orașu­lui, fără să vedem că la doi pași e paradisul", îmi spune Luiza.
Luiza e unguroaică, Domokos e țigan, Gabi ro­mâncă și Joachim neamț: patru oameni de etnii diferite s-au întâlnit pe ulițele unui vechi sat săsesc, aduși îm­preună doar de frumusețea locului și de poveștile lor de iubire. Dar tot destinul care i-a unit le-a deschis mai departe alte porți. La Joachim a venit într-o zi un vecin, cu o pro­punere de afacere: moara părăsită din curtea lui avea un motor foarte vechi, făcut pe la 1890. Dacă Joachim îl va ajuta să îl vândă pe internet, îi va da o parte bună din câștig. Când Joachim a mers să vadă despre ce este vorba, a descoperit, într-o clă­dire gata să se pră­bu­șească, nu doar un mo­tor Lan­gen&Wolf, piesă de muzeu, ci și o moară ve­che, o adevărată biju­te­rie tehnică. În scurt timp, cei patru noi locui­tori ai Hos­manului au cum­părat moara cu tot cu motor și s-au apucat să renoveze vechea clădire.

Doctorul morilor

Motorul duduie, trosnește și mugește, de parcă ar vrea să pornească, cu toată casa în spate, peste dealuri. Curelele încep să se miște și roțile să se învârtească, îngropate în tavan și în podele. Moara se zguduie din toate încheieturile, și din măruntaiele ei iese la iveală, albă și fină, făina. O moară de peste o sută de ani, care încă este funcțională! Su­te de turiști din toată Eu­ropa vin să vadă acest mic miracol, ascuns într-o că­suță din satul Hosman. Des­tinul acestui loc a atâr­nat de un fir de păr, însă șansa a făcut ca viața lui să meargă mai departe. Când familiile Cotaru și Boldizsar au cum­pă­rat-o, moara era o ruină. Nici nu știau cu ce să înceapă re­stau­­rarea ei. "Casa era distrusă și moara nu func­ționa, pentru că motorul era stricat și din întreg ansamblul tehnic lipseau piese. Ne dădeam seama că avem ceva important, dar nu știam cum am pu­tea să îi dăm valoa­re. Am început sa întrebăm prie­tenii și cunoscuții, să gă­sim o soluție. Și am avut no­roc". În timp ce familia Cotaru a început să caute o so­luție pentru casa mo­rii, Domokos Bol­dizsar, fiind pasionat de fierărie și tehnică, a început să caute me­tode pentru repa­rarea meca­nis­mului. Și drumurile au pornit să se deschidă. Do­mo­kos își amintește: "Am găsit prin prietenii de familie o relație în Elveția. Ni s-a spus că e cineva care se pricepe la mori vechi. Când a venit aici, am înțeles ca acel domn în vârstă este de fapt cunoscut în toată Europa drept Doctorul morilor. Un pasionat de asemenea instalații, care știe să pună un diagnostic corect și îți dă și trata­mentul. Când a văzut moara noastră a fost uimit. Atât de felul în care a fost concepută, dar și de spațiul mic în care funcționează. E unicat, ne-a spus, o să o repar gratis pentru voi, doar din plăcerea de a o vedea rea­dusă la viață. Și așa a fost. Noi am făcut rost de pie­sele lipsă, căutând pe la mori vechi din toată Europa, chiar și din Anglia, iar dumnealui le-a adap­tat și le-a pus la locul lor".
Așa a ajuns moara din Hosman să duduie din nou, să impresioneze sute de turiști veniți să vadă cum făceau bunicii făina. În același timp, pentru a se reface casa morii, patru națiuni și-au unit forțele: România, prin fundația "Eminescu", Liechtenstein, Islanda și Nor­vegia. Casa a fost restaurată cu materiale tra­dițio­nale și cu tehnicile vechi de construcție a caselor să­sești. Niciun detaliu nu a fost schimbat, ci totul a fost refăcut cu mare gri­jă, pentru a arăta exact ca acum o sută de ani. Moara era din nou funcțională și ea, dar mai lipsea ceva, pentru ca cea de a doua viață a ei să aibă sens: lipsea povestea Luizei, care se potrivea perfect, de parcă planurile fuse­seră făcute demult, în ceruri, și acum doar se arătau pe înțelesul oamenilor: "Eu și soțul meu ne-am cunoscut de mici. Primele noas­tre a­min­tiri sunt în curtea brutăriei părin­ți­lor mei, moștenită de la bunici și străbunici, unde el venea să cumpere pâine. Eu eram pe atunci o fetiță pudrată cu făină, fiindcă îi ajutam pe ai mei la cuptor, el era un băiețel ce venea cu un cărucior să ia pâine pentru familie. Așa ne-am cunoscut, în mirosul de pâine fierbinte, scoasă din cuptor. Și cum destinul ne-a făcut să avem din nou o moară și o casă, am propus să des­chidem o brutărie, pentru că asta este meseria moștenită de mine de la părinți".
Așa a apărut în noua casă a morii, și un cuptor uriaș, iar la drum s-a deschis un mic magazin cu pâine. Între timp, Domokos și-a deschis o fierărie, și în capul grădinii a luat ființă "Șura culturală". Dintr-un loc aproa­pe distrus de timp și de uitare, vechea moară a devenit una dintre atracțiile principale de pe Valea Hârtiba­ciului, un loc special, învăluit în mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Nemți, en­glezi, japonezi, toate națiile pă­mân­tului care ajung la Sibiu, dau o tură și pe la moara din Hosman. Cât să vadă moara unicat și să mănânce o felie de pâine ade­vărată, cu o cană de lapte proaspăt, în aerul bun al Văii Hârtibaciului.

Transylvania Brunch

Cremă de mazăre cu urzici, șuncă și jambon de casă, iepure la cuptor, salată de vinete, linte, morcovi, pâine bio de câteva feluri, untură pe pâine și ceapă verde, cârnați de casă, gulaș cu vită sau doar cu paste de casă, prăjituri cu rubarbăr, ba chiar și henklesch, așa cum se făcea la sași, în urmă cu nouă secole. Toate servite pe mese de lemn, acoperite cu ștergare de in, în curtea unui sătean, pe iarbă verde, într-o atmosferă de vacanță liniștită. Și la sfârșit, un "desert cultural", adică o plimbare la cetatea fortificată sau la un mic muzeu etnografic sau, pur și simplu, o vizită printre ca­sele vechi săsești. În mare, cam așa arată Tran­syl­vania Brunch, o idee pornită tot de pe Valea Hârti­baciului, de la Joachim Cotaru.
"«Brunch» vine de la «breakfast» și «lunch», adi­că un fel de mic dejun cu prânz. Ideea noastră a fost să invităm oamenii să descopere Transilvania și local­nicii ei «la pas», chiar în curțile lor și cu tradițiile lor, în primul rând cele culinare, numai cu produse ale co­munității. Așa am hotărât ca în fiecare ultimă sâmbătă a lunii să organizăm o întâlnire, de fiecare dată într-un alt sat de pe vale, și acolo să se servească nu­mai mâncare tradițională locală. La primul brunch am fost opt persoane. Acum se face o listă de înscrieri și nu putem să primim pe toată lumea, pentru că nu este destul loc sau nu putem găti pentru toți", îmi spune Joachim.
În câțiva ani, brunch-urile de pe Valea Hârtiba­ciului au devenit celebre și trebuie să te grăbești ca să fii printre cei 200 de norocoși care au acces. Frumu­sețea acestor întâlniri este dată, nu doar de mâncărurile tipice, extraordinare, ci și de alte tradiții ce au ieșit la iveală odată cu ele. De exemplu, "vecinătățile". Satele săsești erau împărțite în două sau trei "vecinătăți", adică un fel de asociații de solidaritate, care acționau atunci când unul dintre membri avea nevoie. Se făcea chiar și un fond, în care se cotiza anual, banii fiind fo­losiți pentru problema cea mai importantă a comu­ni­tății. Odată cu brunch-urile, s-au pus în mișcare și vecinătățile: fiecare sătean a adus de acasă tot ce a avut mai bun de mâncare, pentru a pune pe masa co­mu­nă, au reapărut bucătăresele satului, ba chiar și fanfara. Considerând că trebuie să lase o impresie cât mai bună musafirilor sosiți din toate colțurile pămân­tului, în unele locuri s-a întâmplat că fiecare și-a dat cu var fațada casei și a cosit cu grijă iarba, încât toate ulițele străluceau în ziua mesei. Gabriela Cotaru îmi explică însemnătatea pentru săteni a unor astfel de întâlniri:
"Sigur că în felul ăsta este pro­movată zona cu tot ce are mai autentic, dar este și un alt câștig. Fiecare per­soană plătește la intrare aproximativ 50 de lei. La sfârșit, banii se împart, și fiecare localnic primește după cât a adus la masă, sau după cât a parti­cipat. Pentru oamenii de aici, este o susținere: primesc bani pentru produsele lor tradiționale, curate. Și, nu în ulti­mul rând, admirația vizitatorilor față de ceea ce au ei înseamnă la fel de mult: încura­jarea unei identități. Nu e puțin lucru să îi vezi din nou pe cei de aici mân­dri de satul lor și bucu­roși că împreună au făcut ceva".

Neamțul

Nu este blond, nu are ochii albaștri și vor­bește ro­mânește per­fect. Abia când discuți cu el și te uimesc ordi­nea și spiritul lui prac­tic, începi să observi un vag accent german. Joachim Cotaru a sosit din Germania în Ro­mâ­nia în urmă cu zece ani, și din jurnalist a devenit promotor al Transilvaniei și îndră­gostit de tradițiile ei. Mă invită în "șura cul­turală" din curtea bru­tăriei și stăm de vorbă la o cafea, înconjurați de baloți de paie și an­tichități rustice.
"Când m-am mutat în Hosman, lumea a zis că sunt nebun. Așa îmi spuneau, nebun. Ce bine că acum sun­tem mai mulți nebuni pe valea asta a Hârti­ba­ciu­lui! M-am mu­tat aici pentru libertate și pen­tru frumu­sețea lo­cu­lui, și asta am vrut să le transmit oame­nilor. În primul rând, libertatea față de un sistem. Noi nu sun­tem împotriva sistemului, nu îl negăm, vrem doar să îl facem mai bun. Sistemul din România l-am văzut și se pot face multe în bine pentru oameni. De multe ori românii vor să facă numai lu­cruri mărețe, uriașe, uitând ceea ce e ur­gent lângă ei. De exemplu, românii vor neapărat autostrăzi foarte bune, dar mai întâi ar trebui să se ocupe de drumurile din localități și din sate, doar ați văzut că drumul până la noi e distrus. S-au în­ceput niște lucrări faraonice pen­­tru apă și ca­na­lizare în toate satele din țară, ceea ce mi se pare o catastrofă: oamenii tre­buiau aju­tați să își facă singuri, fiecare în curtea lui, apă cu­rentă și o fosă. Poate că sunt niște exemple mici, dar sunt lu­cruri care dau oamenilor inde­pendență, nu vor depinde de un guvern sau de politicieni, iar banii publici se pot folosi mai eficient. Dacă ar fi după mine, eu aș alege primarii din comu­nități doar pe bază de volunta­riat, să nu li se mai dea salarii. Atunci ar veni doar cei interesați să facă ceva în mod real pentru comunitățile lor, nu oameni impuși de partide".
Din fericire, lucrurile bune și frumoase sunt la fel de multe. Este ceea ce i-a dat putere în toți anii aceștia, în care Joachim a transfor­mat Hosmanul în atracție turistică pentru Europa:
"Tradițiile unui loc care nu mai sunt vii și se gă­sesc doar în cărți, eu le consider cenușă. Și nu înțeleg de ce să ne mai închinăm la o gră­mă­joară de cenușă, să reluăm tradiții doar de dra­gul turiș­tilor. În schimb, îmi plac tradi­țiile care încă tră­iesc. Sunt ca un jar viu ce poate duce focul mai departe. Din fericire, în Transilvania și în zona noastră, a Hârtiba­ciului, s-au păstrat multe tra­diții. Vecinătățile mi se par un lucru extraordinar, care încă func­ționează. Sărbăto­rile sunt încă ținute, cu tot ce aveau ele mai fru­mos, iar bucă­tăria nu s-a schimbat prea mult în ultimele sute de ani. Unele lucruri s-au mai schim­­bat, dar e firesc, e normal și trebuie să le accep­tăm așa cum sunt azi. De exemplu, Sărbă­toarea Lolelor, la Agnita. Era marea săr­bă­toare a sașilor, și după ce ei au plecat, românii au dus-o mai departe. Sașii s-au întors acum și spun că nu mai este ca pe vremea lor, că e schimbată. Sigur că e schim­bată. Ei o făceau atunci într-un fel, astăzi, alt­cineva o face altfel. O asemenea evoluție e firească și rezultatul e o tradiție vie. Chiar și moara noastră trebuie să fie vie. Nu o ținem ca piesă de muzeu. Am încu­rajat oa­menii din sat să pună grâu bio, și în felul ăsta o să facem pâine bio, cu ma­terie primă din sat".
Mulți s-au îndoit de reușita planurilor lui Joachim și din cauză că o bună parte a satului Hos­­man e locuită de țigani. Dar pe Joachim, întot­deauna bucuros de diversitate culturală, acest lucru l-a încântat, și scepticismul celor din jur a fost o provocare. A considerat că una din bogățiile locu­lui este tocmai amestecul acesta de români, țigani și sași. "Am reușit să repunem în funcțiune cea mai veche și cea mai importantă moară de pe Valea Hârti­baciului. Este și o tradiție, este și un tezaur. Dar m-am bucurat alături de soții Bol­dizsar să văd, în ciuda prejudecăților, cum oame­nii se întâlnesc, indiferent de etnie, în magazinul bru­tăriei și devin egali în fața unei pâini. Cumva, pâinea ne amintește tuturor că în esență nu sun­tem atât de diferiți".
Mulți dintre oamenii sărmani ai sa­tului însă nu au avut curajul să vină de la început în curtea brutăriei. O neîn­cre­dere în "domnii" de la moară și în acel loc, unde vedeau atâția turiști străini, cu aerul lor de oa­meni bogați. Ce să caute printre ei? Le era rușine cu sărăcia lor, simțeau că amărâții ca ei n-ar avea ce să caute acolo. Joachim și Gabriela au observat că nici la brunch-urile lor nu veneau toți oamenii din sat, ma­joritatea fiind formată din turiștii străini. Și atunci, Joachim a venit cu ideea: o ma­să câmpenească cu mici, grătare, bere și, mai ales, manele.
"Am anunțat în sat evenimentul", își amintește Joachim. "Nu știam ce o să iasă, dar eram convinși că e cel mai bun lucru, că în felul ăsta ne apropiem și ne cunoaștem. Cel mai teamă ne era de excesul de bău­tură și de un eșec al petrecerii, care ar fi răcit și mai mult relațiile cu co­munitatea locală. Surpriza a fost uriașă. La ora anun­țată, am văzut cum oamenii încep să vină. Erau toți îmbrăcați impecabil. Își puseseră cele mai bune haine, ca la nuntă, și unii veneau la braț cu soțiile. A fost o petrecere extraordinară și recunosc că unele manele chiar mi-au plăcut".

CE ZIC GAZDELE

Mirela Cioran - Nucet
"Cârnați și o curte cu iarbă"

"Masa câmpenească de la Nucet a fost la noi în curte. Au fost peste două sute de oameni. Am simțit că satul respiră din nou vechiul aer de sărbătoare. Am așezat mese de lemn și le-am pus cum se făcea altădată, cu ștergare de in adunate din sat. Pentru musafiri, a adus fiecare ce-a avut, unul cinci ouă, altul o bucată de cârnaț sau pastramă, cum se face la noi, zarzavaturi din curte. Nucetul nostru nu e un sat bogat, dar le-am oferit tot ce am avut mai bun: ospitalitate, curtea cu iarbă și prive­liștea asta, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu."

Maria Ganea - Alma Vii
"Vechiul nostru sat s-a mai îmbrăcat o dată în sărbătoare"

"După masa câmpenească rânduită la noi, am rămas, în primul rând, cu o mulțumire sufletească. M-am bucu­rat că am reușit să readuc în sat atmosfera copilăriei mele, când la orice eveniment important, că era seceriș sau aniversare, sașii făceau astfel de întâlniri. Ei aveau niște mese mari, se numeau «tofălă», și pe ele se așezau bucate, cum am făcut și noi. Am avut, de la pâine de casă și brânzeturi, până la pui făcut în cuptor, sarmale și plăcinte cozonac. I-am servit pe cei veniți cu sucurile noastre naturale, de soc, zmeură și vișine. A fost un mo­ment extraordinar, și pentru că toți cei veniți s-au simțit bine, dar și pentru că vechiul nostru sat s-a mai îm­brăcat o dată în sărbătoare, ca și cum ar fi fost în tinerețile noastre, pline de omenie și de lumină."

Foto: GABRIELA CUZEPAN (4), TUDOR BRĂDĂȚEAN