O găleată cu bani de aur
- Ai o înfățișare de zână, dar muncești neîntrerupt, ca un salahor. Cum poți trăi chiar așa, fără pauze de respirație?
- Chiar de curând am aflat și eu că asta e descrierea care circulă "prin târg" despre mine: cineva m-a propus pentru un rol într-o piesă și replica "factorului de decizie" a fost: "Nuuu, Diana lucrează deja prea mult!". Când mi s-a relatat întâmplarea, mintea mea s-a blocat. Cum adică lucrez PREA mult? Eu asta îmi doresc cel mai tare: să lucrez! Să muncesc cât mai mult! Din cap până-n picioare, asta e ceea ce mă caracterizează: dorința, devenită necesitate organică, de a munci. În zilele în care nu am programate niciun spectacol și nicio repetiție, mă trezesc dimineața, trag adânc aer în piept și mă întreb îngrijorată: "Și-acum ce fac?". Nu mă înțelege greșit, îmi plac vacanțele și le prețuiesc, însă, în afara lor, nu pot să mă relaxez complet. Dac-ai ști de câte ori mi-am vopsit gardul dimprejurul curții, numai ca să am sentimentul că nu stau degeaba! În esență, ca să răspund la întrebarea ta, situația mea profesională se datorează pasiunii pentru actorie. Actoria e motorul principal al vieții mele, e o energie subtilă, care nu doar că mă hrănește pe mine, dar pe care simt că trebuie și pot s-o dăruiesc. E ca și cum aș avea o găleată cu bani de aur: mie îmi păstrez doar o monedă, atât cât să pot să supraviețuiesc, iar restul le împart celor din jur. Cred că asta e menirea actorului: să împartă cu ceilalți, să dăruiască. Firește, sunt conștientă că nu toată lumea îmi împărtășește opinia. În urmă cu doar două-trei zile, stăteam de vorbă cu un coleg și am ajuns cu discuția exact pe acest subiect: de ce suntem noi actori? Și după ce mi-am expus punctul de vedere, colegul meu mi-a replicat: "Ești o idealistă. Las-o pe-asta cu transmisul emoției și bucuriei către oameni. Facem meseria asta că trebuie și noi să trăim cumva." Știi cât de mult mă întristez când aud astfel de declarații? E adevărat, sistemul în care trăim e cel care este, el ne ciopârțește pe toți, cu toții trebuie să plătim facturi și să mâncăm, dar dacă renunțăm la spirit, la sentimente, la emoții, înseamnă că ajungem să trăim doar în sensul mecanic, doar ca un mecanism cu funcții fiziologice, și mă întreb: e destul atât? Se mai poate spune, cu-adevărat, că trăiești?
Un zece decisiv
- De unde s-au iscat în tine pasiunea și dorul ăsta de actorie?
- De la pianina bunicii? Pare o glumă, dar cam ăsta e adevărul. Părinții mei n-au avut tangențe cu artisticul, și nici despre vreo influență ulterioară nu poate fi vorba, fiindcă ei au divorțat la foarte scurt timp după nașterea mea, iar eu am fost crescută de bunici. Cărora, de altfel, le-am spus "mama" și "tata". Ei bine, în apartamentul lor din Galați, exista o pianină - bunica o cumpărase în speranța că mama avea să cânte la acest instrument. Cum mama s-a dovedit complet netalentată, am preluat eu ștafeta: am început să iau lecții de pian de foarte micuță. În paralel, bunica mă ducea și pe la toate serbările sau concursurile cu iz artistic, unde recitam poezii, cântam, dansam... Apoi am început școala și chestiunea asta cu studiul pianului a devenit foarte serioasă. Ba chiar, în clasa a III-a, însoțită de bunica, m-am mutat în București, ca să studiez și mai intens. Perioada aia o țin minte ca fiind destul de obositoare, pentru că în cursul săptămânii nu făceam altceva decât să merg la școală, iar în weekend-uri ne întorceam la Galați, ca să stăm și cu bunicul. Așa au trecut anii, iar când a venit momentul admiterii la liceu, am făcut anunțul cel mare: că eu nu vreau să mă fac pianistă, ci actriță! Adevărul este că, în afară de faptul că mă săturasem să stau închisă într-o cameră cu pianul, realizasem că n-aveam stofă, că, prin intermediul acestui instrument, eram incapabilă să transmit vreo emoție. Tehnic, mergeam bine, dar atât! Până la urmă, ca să împac și capra, și varza, am mers la Liceul "Dinu Lipatti", la o clasă cu actorie principal și pian secundar. După care mi-a venit "destinul" în ajutor. În clasa a XI-a, am plecat în America, în South Haven, pentru un an de zile, prin intermediul unui program "Exchange Student". M-am dus acolo chitită să văd nu doar cum se învață actoria "peste Ocean", ci, mai ales, să mă lămuresc care e treaba cu "visul american". Și m-am lămurit: cu toate că am primit o bursă și puteam să rămân în continuare, să fac și facultatea acolo, am ales să mă întorc acasă. Bula aceea de săpun care este showbizz-ul american n-a izbutit să mă păcălească. Așa că am terminat liceul și, în ciuda temerilor alor mei - "Mamă, totuși, poate ar trebui să faci și tu o meserie serioasă. De ce nu încerci la Drept?" - am plecat în Anglia și am dat examen la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Londra, la celebra LAMDA. Și-am intrat! Numai că, în mintea mea exista o idee fixă: dacă vrei să faci școală de actorie adevărată, trebuie să urmezi UNATC-ul. Astfel că am dat fuga înapoi, la București, ca să prind și admiterea la UNATC. Și când m-am văzut intrată prima pe listă, cu nota 10 - ceea ce nu se mai pomenise de fooooarte mulți ani - nici c-am mai stat pe gânduri: am lăsat baltă LAMDA și-am continuat școala aici. Unde mai pui că rezultatul ăsta, în sfârșit, i-a mai liniștit și pe ai mei. Bunicu' a zis "Bine!" și, cu asta, toată lumea a răsuflat ușurată. (râde)
- Și UNATC-ul a fost, într-adevăr, atât de minunat pe cât îți imaginaseși?
- Vezi, poate să sune ciudat, dar eu nu aveam așteptări de la UNATC, eu aveam așteptări de la mine, în contextul UNATC-ului. Așa că n-a fost loc de dezamăgire. Am intrat la clasa Florin Zamfirescu, grupa Valeria Sitaru, după care am făcut un master cu Gelu Colceag - de la care am avut enorm de învățat -, iar acum sunt intrată în programul de doctorat. Tot la UNATC și tot la Gelu Colceag!
- Pe parcursul acestor ani de studiu, ți-ai găsit vreun model, vreun reper profesional?
- Sunt mai mulți oameni pe care îi apreciez și fiecare dintre ei are câte o bucățică profesională cu care rezonez. În primul rând, mă gândesc la colegii mei - am avut niște colegi extraordinar de talentați! Sunt foarte mândră de generația mea! De-asta nici nu-mi plac acele povești cu generația de aur, pe care nu are cine s-o înlocuiască. Cred că nu mai merge lumea destul la teatru, de-asta nu se știe câți actori valoroși au ieșit între timp de pe băncile școlii. Apoi, mă gândesc la Gelu Colceag (nu doar în calitatea dumnealui de profesor, ci și în cea de regizor, fiindcă am lucrat împreună la "Cui i-e frică de Virginia Woolf?" și la "Ivan cel Groaznic își schimbă meseria"), Laszlo Bocsardi (cu care am făcut "Hamlet"), Cristi Juncu ("Some girls" și "Iluzii"), Claudiu Goga ("Love Stories"), Cristian Mungiu ("Amintiri din epoca de aur")... Toți sunt niște oameni foarte speciali și de la fiecare mi-am "însușit" câte ceva. Insist pe ideea lui "câte ceva", pentru că eu nu cred că e bine să adopți un model ad litteram, un unic model. Cred că important e să te lămurești întâi cum ești tu, ce și cât poți tu, care e structura ta și abia apoi să începi să "furi", din surse exterioare ție, acele părticele pe care le consideri benefice și cu care rezonezi, astfel încât să ajungi să faci "gravuri pe structură". Altfel te anulezi pe tine și obții o struțo-cămilă, de care nu știu cine ar avea nevoie.
- Dar un model de viață ai?
- Și aici aplic aceeași teorie. Așa că îți pot spune că admir bunătatea bunicii mele și curajul și demnitatea bunicului meu. Și că respect viața, în sensul deplin al cuvântului. Iar într-o altă notă, mărturisesc că o ador pe Grace Kelly. Ea e prințesa mea de basm! (râde)
Iasca și cremenea
- În entuziasmul tău minunat, nu există și umbre, temeri față de viitor? Lumea teatrului nu este neprihănită, iar succesul se împarte mereu cu alții...
- Decizia mea legată de actorie a fost luată în funcție de ceea ce am simțit, nu de ceea ce am crezut. Mi-am urmat intuiția, inima, cum vrei să spui. Deci regrete nu am, în schimb, temeri într-adevăr am. Mă tem de necunoscut, mă tem să nu se ajungă în punctul în care să nu mai pot să-mi fac meseria așa cum îmi doresc sau, din nou, așa cum simt. Mă întreb uneori cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi fost angajată într-un teatru de stat? Oare aș mai fi trăit cu această teamă? Oare confortul psihologic de a avea o carte de muncă și un salariu fix m-ar fi ajutat? Nu știu... Ca să fiu sinceră, eu admir teribil spiritul acela de familie din sânul trupelor din teatrele de stat. Acela cred că ar fi fost adevăratul confort psihologic. Pentru că, așa, eu sunt a nimănui. Și ăsta e un sentiment înfiorător! Dar mă scutur și-mi spun că trebuie să privesc lucrurile realist: majoritatea actorilor din trupele de stat sunt blazați sau sunt frustrați, pentru că nu joacă rolurile pe care și le-ar dori și asta fiindcă - nu-i așa? - direcțiunea dictează! Din acest motiv, ia naștere și proverbiala mâncătorie... Și-atunci îmi zic că poate totuși e mai bine așa cum funcționez eu, că ideal este să stai conectat în toate direcțiile. Și, oricum, structural, eu nu privesc lucrurile unilateral, deci, până la urmă, mi-e bine așa, jonglând cu angajamentele care vin din ambele direcții: și dinspre teatrele de stat, și dinspre cele private.
- Care crezi că e "marca" ta în lumea teatrului și a filmului românesc? Ce anume te-a ajutat să ieși în față, din atât de numerosul pluton al tinerilor actori?
- Ce am eu de exprimat! În sensul că talentul e "mecanismul" care te ajută să te exprimi, dar mai întâi trebuie să ai ce să exprimi. Știi cum e când izbești două pietre între ele și iese scânteia? Ei, dacă nu ai și puțină iască, scânteia se irosește până la urmă. Sunt foarte mulți oameni talentați, care tehnic sunt ireproșabili, dar joacă tehnic și atât. Pe lângă asta, probabil contează și faptul că eu sunt un actor conștiincios și respectuos: îmi învăț textele, nu întârzii la repetiții sau spectacole, nu fac nazuri, nu am aere... Eu cu mine nu sunt așa de riguroasă, în schimb, meseria mi-o răsfăț: îi dau tot, tot, tot!
Mura și grădina cu flori
- Să mai vorbim despre "eu cu mine". Dacă scoatem profesia din peisaj, cu ce completăm tabloul vieții tale?
- Cred că tabloul ăsta e, mai curând, unul de interior. Îmi place foarte mult să stau la mine acasă! Acasă e carapacea mea, locul unde mă deconectez - cel puțin de mizeria dimprejur - și unde profesia nu pătrunde decât sub forma textelor pe care le întind pe covor, ca să le învăț. Acolo îmi permit să fiu neriguroasă: ascult muzică - multă și de diverse soiuri, în funcție de starea de spirit pe care o am, citesc, comunic cu prietenii fie direct, fie pe Facebook. Și tot în "acasă" intră și grădina mea, pe care o ador: am transformat-o într-un rai al florilor! Acela e regatul meu, pe care îl împart, împreună cu casa, cu Mura, cățelușa mea. Un suflet salvat dintr-o curte de la Ciorogârla. Într-o zi, am găsit pe Facebook un anunț despre două cățelușe închise într-o curte, care erau bătute și uscate de foame. Am terminat de citit și-am și pornit într-acolo. Și după o întreagă aventură, le-am luat pe amândouă, știind însă că nu puteam s-o păstrez decât pe una. Până la urmă, am găsit niște oameni cumsecade, care au primit-o pe Blonda, iar eu am rămas cu Mura. Am ales-o pe ea, fiindcă de când m-a văzut, nu și-a mai luat ochii din ochii mei. Așa că, de fapt, nici n-a fost vorba de vreo alegere, ne-am lipit una de cealaltă din prima secundă. Iar acum suntem cele mai bune prietene. Bine, uneori se mai întâmplă ca, din prea mult entuziasm, Mura să mai facă și câte-un mic pocinog, și-atunci, în glumă, îi spun: "Of, te duc înapoi la Ciorogârla!". Săraca, se vede treaba că încă n-a uitat prin ce-a trecut acolo, că imediat lasă urechile pe spate și se uită la mine cu o privire așa de abătută, că mi se rupe sufletul și imediat o iau în brațe.
- Să înțeleg că în peisajul vieții tale dragostea încă nu a fost pictată?
- Eu fac diferența între iubire și îndrăgosteală. Adică, pentru mine, iubirea nu e o stare de euforie, ci e ceva profund, e un legământ între doi oameni, un legământ dincolo de cuvinte, care, odată făcut, își păstrează valoarea, chiar și în cazul în care acei doi oameni se despart. Omul pe care ajungi să-l iubești nu mai poate să dispară din viața ta decât fizic. Iar iubirea nu cred că e întotdeauna doar roz, cred că ea implică uneori și suferință. Știu, sună grav. De-asta eu nici n-am căutat iubirea vreodată, dar ea - uite! - și-a făcut loc în peisaj, e prezentă în viața mea. Și e frumoasă și mă îmbogățește. Și-apoi am parte și de iubirea bunicii și-a altor oameni dragi și chiar și de iubirea bunicului, deși el... a plecat. Asta am înțeles-o la scurt timp după moartea lui, când am fost într-o excursie undeva, într-un vârf de munte. Peste noapte, neputând să dorm, am ieșit din cabană și acolo, sub cerul negru, punctat cu diamante, l-am simțit pe bunicu', am simțit că e, în continuare, cumva, cu mine. De atunci am căpătat credința că ziua e ca să muncim și să alergăm și să ne bucurăm "lumește", iar noaptea e ca să medităm și să simțim, căci noaptea se poate face legătura cu... celelalte.
- Ultima întrebare: o prezicere pentru viitor...?
- Pentru mine, viitorul durează până diseară. Și, dacă e să fim realiști, nici până atunci nu știm întotdeauna ce ni se poate întâmpla, ce poate interveni. Eu merg pe principiul budist: în fiecare dimineață, când te trezești, începi o nouă viață. Așa că prefer să nu-mi fac planuri și să nu hrănesc vise. Eu am un țel: să ajung la mintea și la sufletul spectatorilor. Și asta, în teatru, poți s-o reușești cel mai bine atunci când te exprimi în limba ta natală. Din motivul ăsta, eu nu tânjesc să fac teatru în străinătate. N-am această vanitate. Film aș accepta să fac și într-o limbă străină, pentru că acolo regimul de expresivitate e altul. Însă aș fi ponderată, în sensul că aș avea grijă să nu-mi afectez angajamentele din teatru. Cu teatrul m-am măritat și deci îi datorez fidelitate.
Pe Diana Cavallioti o puteți vedea în următoarele spectacole: "Iluzii" și "Contracte" (Teatrul Act), "Love Stories" și "Ivan cel Groaznic își schimbă meseria" (Teatrul Metropolis), "Nebun din dragoste" (Teatrul Național București), "Some girls", "Cupluri" și "Femei în mișcare" (Godot Café-Teatru) și în două versiuni diferite ale piesei "O scrisoare pierdută", una la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești, iar cealaltă la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila.