DIANA CAVALLIOTI - "Eu merg pe principiul budist: în fiecare dimineață, când te trezești, începi o nouă viață"

Ines Hristea
- La 28 de ani, este una dintre cele mai solicitate actrițe din România. A făcut filme cu regizori de vârf (Dan Pița, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu), în teatre joacă non-stop și nu doar în spații clasice (Teatrul Național București, Nottara, Comedie), ci și pe scene independente (Teatrul Act, Godot, Metropolis), iar datorită rolului din serialul "O săptămână nebună", de la PRO TV, i-a cucerit nu doar pe iluștrii ei colegi de platou (Horațiu Mălăele, Tora Vasilescu, Ileana Stana Ionescu, Anca Sigartău și Mihai Constantin), ci a cucerit și o generație întreagă de tineri, bucuroși să aibă o asemenea marcă artistică. Motive suficiente pentru ca, la un ceai cu vorbe și arome, să o întâlnim pe Diana Cavallioti, noua revelație a cinematografului și teatrului românesc -

O găleată cu bani de aur

- Ai o înfățișare de zână, dar muncești neîntre­rupt, ca un salahor. Cum poți trăi chiar așa, fără pauze de res­pirație?

- Chiar de curând am aflat și eu că asta e descrie­rea care circulă "prin târg" despre mine: cineva m-a propus pentru un rol într-o piesă și replica "factorului de decizie" a fost: "Nuuu, Diana lucrează deja prea mult!". Când mi s-a relatat întâmplarea, mintea mea s-a blocat. Cum adică lucrez PREA mult? Eu asta îmi doresc cel mai tare: să lucrez! Să muncesc cât mai mult! Din cap până-n picioare, asta e ceea ce mă ca­racterizează: dorința, devenită necesitate organică, de a munci. În zilele în care nu am programate niciun spectacol și nicio repetiție, mă trezesc dimineața, trag adânc aer în piept și mă întreb îngrijorată: "Și-acum ce fac?". Nu mă înțelege greșit, îmi plac vacanțele și le prețuiesc, însă, în afara lor, nu pot să mă relaxez complet. Dac-ai ști de câte ori mi-am vopsit gardul dim­prejurul curții, numai ca să am sentimentul că nu stau degeaba! În esență, ca să răspund la întrebarea ta, situația mea profesională se datorează pasiunii pentru actorie. Actoria e motorul principal al vieții mele, e o energie subtilă, care nu doar că mă hrănește pe mine, dar pe care simt că trebuie și pot s-o dăru­iesc. E ca și cum aș avea o găleată cu bani de aur: mie îmi păstrez doar o monedă, atât cât să pot să supravie­țuiesc, iar restul le împart celor din jur. Cred că asta e menirea actorului: să împartă cu ceilalți, să dăruias­că. Firește, sunt conștientă că nu toată lumea îmi împărtășește opinia. În urmă cu doar două-trei zile, stăteam de vorbă cu un coleg și am ajuns cu discuția exact pe acest subiect: de ce suntem noi actori? Și după ce mi-am expus punctul de vedere, colegul meu mi-a replicat: "Ești o idealistă. Las-o pe-asta cu trans­misul emoției și bucuriei către oameni. Facem meseria asta că trebuie și noi să trăim cumva." Știi cât de mult mă întristez când aud astfel de declarații? E adevărat, sistemul în care trăim e cel care este, el ne ciopârțește pe toți, cu toții trebuie să plătim facturi și să mâncăm, dar dacă renunțăm la spirit, la sentimente, la emoții, înseamnă că ajungem să trăim doar în sen­sul mecanic, doar ca un mecanism cu funcții fizio­lo­gice, și mă întreb: e destul atât? Se mai poate spune, cu-adevărat, că trăiești?

Un zece decisiv

- De unde s-au iscat în tine pasiunea și dorul ăsta de actorie?

- De la pianina bunicii? Pare o glumă, dar cam ăsta e adevărul. Părinții mei n-au avut tangențe cu artisticul, și nici despre vreo influență ulterioară nu poate fi vorba, fiindcă ei au divorțat la foarte scurt timp după nașterea mea, iar eu am fost crescută de bunici. Cărora, de altfel, le-am spus "mama" și "tata". Ei bine, în apartamentul lor din Galați, exista o pianină - bunica o cumpărase în speranța că mama avea să cânte la acest instrument. Cum mama s-a do­vedit complet netalentată, am preluat eu ștafeta: am început să iau lecții de pian de foarte micuță. În pa­ralel, bu­nica mă ducea și pe la toate serbările sau con­cursurile cu iz artistic, unde recitam poezii, cân­tam, dansam... Apoi am început școala și chestiunea asta cu studiul pianului a devenit foarte se­ri­oasă. Ba chiar, în clasa a III-a, însoțită de bunica, m-am mutat în Bu­curești, ca să studiez și mai intens. Peri­oada aia o țin minte ca fiind destul de obositoare, pentru că în cursul săptă­mânii nu fă­ceam alt­ceva decât să merg la școală, iar în week­end-uri ne în­tor­ceam la Galați, ca să stăm și cu buni­cul. Așa au trecut anii, iar când a venit mo­mentul admiterii la liceu, am făcut a­nun­țul cel mare: că eu nu vreau să mă fac pianistă, ci actri­ță! Adevărul este că, în afară de faptul că mă săturasem să stau închisă într-o ca­me­ră cu pianul, realiza­sem că n-aveam sto­fă, că, prin inter­me­diul acestui instru­ment, eram incapa­bilă să transmit vreo emoție. Tehnic, mer­geam bine, dar atât! Până la urmă, ca să împac și capra, și varza, am mers la Liceul "Dinu Lipatti", la o clasă cu actorie principal și pian secundar. După care mi-a venit "destinul" în ajutor. În clasa a XI-a, am plecat în America, în South Haven, pentru un an de zile, prin intermediul unui program "Exchange Student". M-am dus acolo chitită să văd nu doar cum se învață actoria "peste Ocean", ci, mai ales, să mă lămuresc care e treaba cu "visul american". Și m-am lămurit: cu toate că am primit o bursă și puteam să rămân în continuare, să fac și facultatea acolo, am ales să mă întorc acasă. Bula aceea de săpun care este show­bizz-ul american n-a izbutit să mă păcălească. Așa că am terminat liceul și, în ciuda temerilor alor mei - "Mamă, totuși, poate ar trebui să faci și tu o meserie serioasă. De ce nu încerci la Drept?" - am plecat în Anglia și am dat examen la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Londra, la celebra LAMDA. Și-am intrat! Numai că, în mintea mea exista o idee fixă: dacă vrei să faci școală de actorie adevărată, trebuie să urmezi UNATC-ul. Astfel că am dat fuga îna­poi, la București, ca să prind și admite­rea la UNATC. Și când m-am văzut intrată prima pe lis­tă, cu nota 10 - ceea ce nu se mai pome­nise de fooooarte mulți ani - nici c-am mai stat pe gân­duri: am lăsat bal­tă LAM­DA și-am con­ti­nuat școala aici. Unde mai pui că re­zultatul ăsta, în sfâr­șit, i-a mai liniștit și pe ai mei. Bunicu' a zis "Bine!" și, cu asta, toată lumea a răsuflat ușurată. (râ­de)

- Și UNATC-ul a fost, într-adevăr, atât de minu­nat pe cât îți imaginaseși?

- Vezi, poate să sune ciudat, dar eu nu aveam așteptări de la UNATC, eu aveam așteptări de la mine, în contextul UNATC-ului. Așa că n-a fost loc de dezamăgire. Am in­trat la clasa Florin Zamfirescu, grupa Valeria Sitaru, după care am făcut un master cu Gelu Colceag - de la care am avut enorm de învățat -, iar acum sunt intrată în programul de doctorat. Tot la UNATC și tot la Gelu Colceag!

- Pe parcursul acestor ani de studiu, ți-ai găsit vreun model, vreun reper profe­sio­nal?

- Sunt mai mulți oameni pe care îi apreciez și fie­care dintre ei are câte o bucățică profesională cu care rezonez. În primul rând, mă gândesc la colegii mei - am avut niște colegi extraor­dinar de talentați! Sunt foar­te mândră de generația mea! De-asta nici nu-mi plac ace­le povești cu generația de aur, pe care nu are cine s-o înlocuiască. Cred că nu mai merge lumea destul la tea­tru, de-asta nu se știe câți actori valoroși au ieșit între timp de pe băncile școlii. Apoi, mă gândesc la Gelu Colceag (nu doar în cali­tatea dumnealui de pro­fesor, ci și în cea de regizor, fiindcă am lucrat împreună la "Cui i-e frică de Virginia Woolf?" și la "Ivan cel Groaznic își schimbă mese­ria"), Laszlo Bocsardi (cu care am făcut "Hamlet"), Cristi Juncu ("Some girls" și "Iluzii"), Claudiu Goga ("Love Sto­ries"), Cristian Mungiu ("A­mintiri din epoca de aur")... Toți sunt niște oameni foarte speciali și de la fiecare mi-am "însușit" câte ceva. Insist pe ideea lui "câte ceva", pentru că eu nu cred că e bine să adopți un model ad litteram, un unic model. Cred că important e să te lămurești întâi cum ești tu, ce și cât poți tu, care e structura ta și abia apoi să începi să "furi", din surse exterioare ție, acele părticele pe care le consideri benefice și cu care rezonezi, astfel încât să ajungi să faci "gravuri pe structură". Altfel te anu­lezi pe tine și obții o struțo-cămilă, de care nu știu cine ar avea nevoie.

- Dar un model de viață ai?

- Și aici aplic aceeași teorie. Așa că îți pot spune că admir bunătatea bunicii mele și curajul și dem­ni­tatea bunicului meu. Și că respect viața, în sensul deplin al cuvântului. Iar într-o altă notă, mărturisesc că o ador pe Grace Kelly. Ea e prințesa mea de basm! (râde)

Iasca și cremenea

- În entuziasmul tău minunat, nu există și um­bre, temeri față de viitor? Lumea teatrului nu este neprihănită, iar succesul se împarte mereu cu al­ții...

- Decizia mea legată de actorie a fost luată în funcție de ceea ce am simțit, nu de ceea ce am crezut. Mi-am urmat intuiția, inima, cum vrei să spui. Deci regrete nu am, în schimb, temeri într-adevăr am. Mă tem de necunoscut, mă tem să nu se ajungă în punctul în care să nu mai pot să-mi fac meseria așa cum îmi doresc sau, din nou, așa cum simt. Mă întreb uneori cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi fost angajată într-un teatru de stat? Oare aș mai fi trăit cu această teamă? Oare confortul psihologic de a avea o carte de muncă și un salariu fix m-ar fi ajutat? Nu știu... Ca să fiu sinceră, eu admir teribil spiritul acela de familie din sânul trupelor din teatrele de stat. Acela cred că ar fi fost adevăratul confort psihologic. Pentru că, așa, eu sunt a nimănui. Și ăsta e un sentiment înfiorător! Dar mă scutur și-mi spun că trebuie să privesc lucrurile realist: majoritatea actorilor din trupele de stat sunt blazați sau sunt frustrați, pentru că nu joacă rolurile pe care și le-ar dori și asta fiindcă - nu-i așa? - direc­țiunea dictează! Din acest motiv, ia naștere și prover­biala mâncă­torie... Și-atunci îmi zic că poate totuși e mai bine așa cum funcționez eu, că ideal este să stai conectat în toate direcțiile. Și, oricum, struc­tural, eu nu privesc lucrurile unilateral, deci, până la urmă, mi-e bine așa, jonglând cu angajamentele care vin din ambele direcții: și dinspre teatrele de stat, și dinspre cele private.

- Care crezi că e "marca" ta în lumea teatrului și a filmului românesc? Ce anume te-a ajutat să ieși în față, din atât de numerosul pluton al tinerilor actori?

- Ce am eu de exprimat! În sensul că talentul e "mecanismul" care te ajută să te exprimi, dar mai în­tâi trebuie să ai ce să exprimi. Știi cum e când izbești două pietre între ele și iese scânteia? Ei, dacă nu ai și puțină iască, scânteia se irosește până la urmă. Sunt foarte mulți oameni talentați, care tehnic sunt ire­proșabili, dar joacă tehnic și atât. Pe lângă asta, pro­babil contează și faptul că eu sunt un actor con­știincios și respectuos: îmi învăț textele, nu întârzii la repetiții sau spectacole, nu fac nazuri, nu am aere... Eu cu mine nu sunt așa de ri­guroasă, în schimb, meseria mi-o răsfăț: îi dau tot, tot, tot!

Mura și grădina cu flori

- Să mai vorbim despre "eu cu mine". Dacă scoa­tem profesia din peisaj, cu ce completăm tabloul vieții tale?

- Cred că tabloul ăsta e, mai curând, unul de interior. Îmi place foarte mult să stau la mine acasă! Acasă e carapacea mea, locul unde mă deconectez - cel puțin de mizeria dimprejur - și unde profesia nu pătrunde decât sub forma tex­telor pe care le întind pe covor, ca să le învăț. Acolo îmi permit să fiu neriguroasă: ascult muzică - multă și de diverse soiuri, în funcție de starea de spirit pe care o am, ci­tesc, comunic cu prietenii fie direct, fie pe Facebook. Și tot în "acasă" intră și grădina mea, pe care o ador: am transformat-o într-un rai al florilor! Acela e re­gatul meu, pe care îl împart, împreună cu casa, cu Mura, cățelușa mea. Un su­flet salvat dintr-o curte de la Cioro­gârla. Într-o zi, am găsit pe Facebook un anunț despre două cățelușe închise într-o curte, care erau bătute și uscate de foame. Am terminat de citit și-am și pornit într-acolo. Și după o întreagă aven­tură, le-am luat pe amândouă, știind însă că nu puteam s-o păstrez decât pe una. Până la urmă, am găsit niște oameni cumsecade, care au pri­mit-o pe Blonda, iar eu am rămas cu Mura. Am ales-o pe ea, fiindcă de când m-a văzut, nu și-a mai luat ochii din ochii mei. Așa că, de fapt, nici n-a fost vorba de vreo alegere, ne-am lipit una de cealaltă din prima secundă. Iar acum suntem cele mai bune prietene. Bine, uneori se mai întâmplă ca, din prea mult entuziasm, Mura să mai facă și câte-un mic pocinog, și-atunci, în glu­mă, îi spun: "Of, te duc înapoi la Cio­rogârla!". Săraca, se vede treaba că încă n-a uitat prin ce-a trecut acolo, că imediat lasă urechile pe spate și se uită la mine cu o privire așa de abătută, că mi se rupe sufletul și imediat o iau în brațe.

- Să înțeleg că în peisajul vieții tale dragostea încă nu a fost pictată?

- Eu fac diferența între iubire și îndrăgosteală. Adică, pentru mine, iubi­rea nu e o stare de euforie, ci e ceva profund, e un legământ între doi oa­meni, un legământ dincolo de cuvinte, care, odată făcut, își păstrează valoarea, chiar și în cazul în care acei doi oameni se despart. Omul pe care ajungi să-l iubești nu mai poate să dispară din viața ta decât fizic. Iar iubirea nu cred că e întot­deauna doar roz, cred că ea implică uneori și sufe­rință. Știu, sună grav. De-asta eu nici n-am căutat iubi­rea vreodată, dar ea - uite! - și-a făcut loc în peisaj, e prezentă în viața mea. Și e frumoasă și mă îmbogățește. Și-apoi am parte și de iubirea bunicii și-a altor oameni dragi și chiar și de iubirea buni­cului, deși el... a plecat. Asta am înțeles-o la scurt timp după moartea lui, când am fost într-o excursie un­deva, într-un vârf de munte. Peste noapte, nepu­tând să dorm, am ieșit din cabană și acolo, sub cerul ne­gru, punctat cu diamante, l-am simțit pe bunicu', am simțit că e, în continuare, cumva, cu mine. De atunci am căpătat credința că ziua e ca să muncim și să alergăm și să ne bucurăm "lumește", iar noaptea e ca să medităm și să simțim, căci noaptea se poate face legătura cu... celelalte.

- Ultima întrebare: o prezicere pentru viitor...?

- Pentru mine, viitorul durează până diseară. Și, dacă e să fim realiști, nici până atunci nu știm întot­deauna ce ni se poate întâmpla, ce poate interveni. Eu merg pe principiul budist: în fie­care dimineață, când te trezești, începi o nouă viață. Așa că prefer să nu-mi fac planuri și să nu hrănesc vise. Eu am un țel: să ajung la mintea și la sufletul spectatorilor. Și asta, în teatru, poți s-o reușești cel mai bine atunci când te exprimi în limba ta natală. Din motivul ăsta, eu nu tânjesc să fac tea­tru în străinătate. N-am această vani­tate. Film aș accepta să fac și într-o limbă străină, pentru că acolo regimul de expresivitate e altul. Însă aș fi pon­derată, în sensul că aș avea grijă să nu-mi afectez angajamentele din tea­tru. Cu teatrul m-am măritat și deci îi datorez fidelitate.


Pe Diana Cavallioti o puteți vedea în următoarele spectacole: "Iluzii" și "Contracte" (Teatrul Act), "Love Stories" și "Ivan cel Groaznic își schimbă meseria" (Teatrul Metro­polis), "Nebun din dragoste" (Teatrul Național București), "Some girls", "Cupluri" și "Femei în mișcare" (Godot Café-Teatru) și în două versiuni diferite ale piesei "O scri­soare pierdută", una la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești, iar cealaltă la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila.