Pensiuni, case, blocuri, magazine cu ceramică pestriţă, asfalt. Şi un oraş turistic, Horezu, în care toate lucrurile sunt aşezate la locul lor. Undeva, dincolo de sate, dealuri şi păduri, sub norii plumburii ce vor aduce ploaia, muntele. Un munte ciudat, o dihanie tăcută, stâncoasă, adormită, fiinţa asta uriaşă care străjuieşte împrejurimile: Buila-Vânturariţa. Cel mai mic Parc Naţional din ţară, pentru că, în termenii riguroşi ai datelor concrete, 4186 de hectare pentru un parc naţional nu înseamnă mare lucru. Doar că datele concrete şi realitatea lucie au avut mereu grijă să ascundă nevăzutul, să-l explice, să-l îmblânzească, să-l supună. Spinărilor stranii de stâncă li s-a spus relief carstic, cum, la fel, existenţa trovanţilor pe care îi găseşti în Costeşti, pietrele acelea perfect şlefuite, despre care bătrânii locului spun că ar fi vii, mărturii magice ale unor alte civilizaţii, este pusă pe seama cimentului carbonatic ce generează concreţiuni grezoase. Lumi paralele şi un singur loc, muntele Buila-Vânturariţa, şi o călătorie înainte de ploaie, pentru a vedea ceea ce nu poate fi văzut.
Ploaia de atunci, ploaia de acum
Ploaia. Condensarea vaporilor din atmosferă. Ploaia de acum, când norii se strâng ca respiraţia unui balaur uitat deasupra muntelui; o ameninţare tăcută, abia simţită, ce te va însoţi tot drumul, răfuiala veche de când lumea cu un soare mult prea arzător. Drumul de acum, urcuşul istovitor prin pântecul unui munte, Buila, ca să-i găseşti pe ştiutorii neştiuţi, poeţii credinţei, sihaştrii. Oamenii care acum, ca şi atunci, au rămas tăinuiţi în locurile astea, ca să vegheze tainele lumii nevăzute, să le pogoare pe pământ prin rugăciunile lor. La fel ca ploaia, la fel ca muntele, nu s-au clintit din loc, veacuri şi veacuri. Ei şi bătrânii de la poalele muntelui au rămas ultimii mărturisitori ai unor vremuri în care lumea nu avea nevoie de logica văzutului, ci de cealaltă, mai înaltă, a unei realităţi de dincolo de lucruri. Minunile erau la îndemână, minunile veneau din cer, odată cu ploaia, minunile ar putea fi şi acum cu noi, la fel cum scria călugărul Rafail, de la Mânăstirea Hurezi: "Într-o noapte, după ce cântasă cocoşii spre zi, la 12 zile ale lunii fiind leatul 1795, au fulgerat cu multe străluciri în multe rânduri şi norii s-au tulburat şi au făcut multe tunete, cu urlet mult şi au plooat frumos". Tot el, Rafail, scria patru ani mai târziu: "Minune noao. Luni seara, la un ceas din noapte, încă şi
Poarta spre rai
Ploaia şi minunile care se ţineau după oameni, ca lăcustele şi peştii, pe Olt, din sus. Ţinutul acesta binecuvântat ar fi fost acum un loc pustiu şi fără nume, dacă în 1490 banul Barbu Craiovescu (călugărit la bătrâneţe sub numele de Pahomie) nu aducea de la Istanbul moaştele Cuviosului Grigore Decapolitul. "Ghiaurul la ghiaur trage", ar fi spus negustorul turc atunci când, aşezate pe un talger pentru a fi răscumpărate în aur, moaştele sfântului au devenit dintr-odată uşoare, iar banul Barbu Craiovescu a îndreptat balanţa doar cu o mână de galbeni. Întâmpinat la Dunăre cu mare fală, Sfântul adus de la Istanbul a fost lăsat să-şi aleagă singur locul de odihnă. Moaştele sale au fost urcate într-o trăsură de cai "neînvăţaţi", iar caii au ocolit oraşe, sate şi mânăstiri, au trecut de Tismana şi Cozia şi s-au oprit la porţile Mânăstirii Bistriţa, de unde n-au mai vrut să plece sub niciun chip. Grigore Decapolitul îşi găsise locul, iar locurile acestea de sub munte, liniştea. Cu el şi alături de el, oamenii de aici au învins, veacuri după veacuri, bolile, seceta, războiul. O minune nevăzută care se pogora din cer, atunci când seceta pârjolea ogoarele oamenilor - ploaia adusă de moaştele Sfântului: "Vă rugăm să binevoiţi, respectabile părinte, ca mâine a ne elibera moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la sfânta Mânăstire ca, împreună cu clerul şi poporul, să ieşim cu dânsele la locul numit Ferigea, unde se va invoca mila dumnezeiască pentru reînvierea plantelor şi a fructelor". Era o zi oarecare din iulie 1864, iar ploaia venea, o binecuvântare adusă de un sfânt, aici, în locurile de la poalele Builei. Ploaia aceasta ce a umflat acum apele, apele care au înghiţit poteca pe care urcam prin arşiţa asta zăludă care tot creşte. Suntem singuri, în inima unui munte pustiu, căutând faţa nevăzută a lucrurilor.
Respiraţia uriaşilor
Drumul ciobanilor spre munte
Dumitru Bondoc
Priveşti muntele acesta straniu, neumblat, pe care urci încet într-o zi toridă, cu o ploaie care aşteaptă să vină. Te opreşti şi asculţi liniştea uriaşă care te împresoară, închizi ochii şi vezi. Toate astea sunt posibile, tot nevăzutul e încă lângă tine, în respiraţia asta a pământului şi a stâncilor care foşnesc. Ar putea fi uriaşii care se odihnesc, ar putea fi ploaia adusă de un sfânt. Ar putea fi muntele acesta vrăjit, pe care trebuie să-l urci mai departe.
Zmeii de pe Coasta Rea
Neluţă Purcărea
Cântecul dumnezeiesc al ielelor
Matei Florian şi Cristi Curte la Pătrunsa, fotografiaţi de Claudiu Târziu
Dumnezeu să ne aibă în pază, ne spunem toţi trei. Nu trebuie să-i întreb pe Claudiu şi pe Cristian, ştiu foarte bine că asta îşi spun şi ei. Încercăm să glumim, să ne ascundem oboseala urcuşului, să ne prefacem că totul e firesc şi că nimic rău nu ni se poate întâmpla, chiar dacă am rătăcit poteca, chiar dacă pantele devin din ce în ce mai abrupte. Căutăm pustnici, iar pustnicii nu ţi se arată atunci când vrei tu. Încercăm să stăpânim nevăzutul, să-l lăsăm deoparte, ca şi cum n-ar fi. Suntem oameni, iar ceea ce nu se vede e întotdeauna mai greu de dus decât ceea ce ştii. Am putea să aruncăm telefoanele mobile, în muntele ăsta nu mai sunt de niciun folos, am putea doar să ne lăsăm, tăcând, în voia lui Dumnezeu, şi să glumim mai departe, ca să ţinem neştiutul ferit. Aşa se face, suntem oameni în toată firea, chiar dacă orele trec încet şi nu vedem încă urmă de potecă. E o linişte asurzitoare aici şi, slavă Domnului!, căruţa dracilor, despre care Dumitru Bondoc spune că o auzea răsunând în miez de noapte, a rămas în satele din vale, departe. Atâtea sunete, spun oamenii, pornesc odată cu înserarea dinspre munte. Dracii care se rostogolesc spre vale în căruţe trase de cai sălbatici! Iele zurlii care joacă de tremură pământul! Ielele pe care Dumitru le ştie de copil, din poveştile bunicii Elisaveta. Ea, bunica, ce a auzit într-o seară senină cântecul dumnezeiesc coborând din munte. Un alai întreg de cimpoaie fâlfâind încet deasupra caselor, şi ea, femeia aceasta, pe atunci încă tânără, încremenită de spaimă, întorcându-se cu faţa la pământ pentru a nu vedea nevăzutul, pentru ca nu cumva nevăzutul care nu trebuie văzut să se întoarcă împotriva ei şi s-o sluţească pe vecie. Şi Gică Bâzâc le-a auzit cântecul, când era cu vacile la păscut, acelaşi cântec plutitor "din zeci de ţambale, viori şi clarinete". Şi el s-a trântit la pământ, şi el a refuzat să vadă nevăzutul. Şi astăzi se vorbeşte în sat, iar mama lui Dumitru Bondoc poate depune mărturie cum o "muzică ce venea de niciunde, dar parcă din toate părţile deodată, cu sunete de viori şi cimpoaie, ca dintr-o altă lume" s-a auzit limpede, deasupra casei, chiar în clipa în care tatăl ei adoptiv, Dumitru, a închis ochii pe veci, iar femeile au apucat să-i aprindă lumânarea la căpătâi. De aici, din muntele pe care-l urcăm, coboară şi dracii, şi cântecele dumnezeieşti, şi ielele, şi zmeii. De aici începe totul. Umblăm încet prin inima lucrurilor, într-un loc pe care hărţile îl numesc Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Ceea ce n-au cum să ştie hărţile şi nici noi e cum să găseşti chilii de pustnici în mijlocul acestei linişti de nepătruns. Când au cartat acest munte vrăjit, oamenii au uitat să pomenească de asta.
Tăcerea oamenilor, tăcerea câinilor
Chiar şi câinii răi simt omul bun
"Soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!".
Găsim poteca şi ne tragem sufletul. Nu ne mai gândim la timp, nici la oboseală, nici unde ne va purta cărarea asta şerpuită. Sus. Mai sus. Apoi auzim câini, câinii ne aud şi ei, dar oamenii nu sunt aici, s-au ascuns şi ei într-o lume nevăzută, cu animale cu tot. Cu Neluţă Purcărea, ciobanul, am vorbit însă pe cealaltă parte a muntelui, mai sus de Valea Morilor. Tocmai urcase cu oile, îl aştepta o vară lungă, grea. Truda cu care s-a obişnuit de copil. Lupta cu ursul, cu lupul, cu stihiile, cu singurătatea. Lupta cu nişte legi care îi îngrădesc din ce în ce mai mult pe ei, oamenii ăştia care de o viaţă fac acelaşi lucru. Or el, baciul, se trage dintr-o familie veche de ciobani: strămoşii lui au lăsat pământul bisericii ca să se ridice Schitul Pătrunsa. E mândru de asta, cum să nu fie? Îmi spune că i-a văzut pe pustnici, că printre ei sunt şi femei, că iernile de aici sunt grele, iar pustiul e mare şi că numai Dumnezeu şi rugăciunea îi pot ţine în viaţă mai departe. "Păi, altfel cum?" Nu-şi vorbesc unii altora, dar nu pentru că nu s-ar înţelege, ci tocmai dimpotrivă, pentru că se înţeleg. "Ei cu tăcerea lor, noi cu oile noastre, ne vedem, ne ştim şi asta-i tot". Nu pun întrebări, fiecare îşi împarte muntele de sute şi sute de ani. Buila, muntele vrăjit, muntele ciobanilor şi al pustnicilor. Doar legile Parcului Naţional le sunt şi unora, şi altora împotrivă. Ciobanilor li se îngrădeşte zona de păşunat şi nu mai sunt lăsaţi cu capre, pustnicii n-ar mai trebui să-şi ridice chilii fără aprobare. "Dar astea tot prostii sunt şi nimeni nu se supără pentru atâta lucru. Că tot e mai bine de când Buila se făcu Parc Naţional. Măcar aşa nu se mai puşcă animalele şi rămân şi pădurile la locul lor. Mai bine aşa, păi". Iar Neluţă Purcărea, cioban din tată-n fiu, ştie ce zice.
Ne odihnim cu câinii ciobanilor alături. S-au îmblânzit şi ei: poate că ştiu mai bine decât noi unde trebuie să ajungem şi ce mai avem de făcut.
După noi, potopul
Creasta Builei (Foto: Florin Stoican)
Trecem de câinii care ne-au păzit. Mergem mai departe pe o potecă abia zărită, în mijlocul unei pustii neumblate. Poate că am trecut de mult de hotare, poate că acei câini fără ciobani au fost ultimii străjeri ai unei lumi ştiute. În faţa noastră, chiar lângă poteca pieptişă, străjuită de pădure şi în miezul arzător al muntelui, se ridică o coşmelie de scânduri, un sălaş simplu, auster, ascuns. Am ajuns fără să bănuim chiar în faţa lui. Aici ne-a scos poteca rătăcită, fără hărţi, fără sfaturi, pur şi simplu, mai pur şi mai simplu decât toate întâmplările lumii. Privim pe fereastră înăuntru. Un pat de scânduri, o icoană, un scaun, o masă. Atât. Pe masă, într-o strachină, o bucată mică de caş. Nu e nimeni aici, pustnicul e nevăzut, sau s-ar putea să fie şi noi suntem aceia care nu-l pot vedea. Ne odihnim, aşteptăm şi spunem o rugăciune. Muntele ne-a primit în inima lui, respiraţia lui şoptită a ajuns până la noi, suntem în el, suntem înăuntru. Pustnicul nu se arată şi pornim mai sus, mai departe. Se aud şi oi, se aud şi oameni, nu-i vedem nici pe ei, e o vrajă aici care lasă lucrurile să fie cum sunt. Şi, în mijlocul pustiului acesta de la începutul lumii, ca şi când ne-ar fi aşteptat după atâta amar de drum, apare un indicator. Suntem aproape, nu mai e mult până la Schitul Pătrunsa. Poteca pe care am apucat-o, bezmetici, rătăciţi, era cea bună.
Norii se strâng ca respiraţia unui balaur uitat deasupra muntelui. Suntem tot mai aproape de locul acela blagoslovit, în care lumina vine de la soare, apa din izvoare, iar alimentele doar cu măgăruşi, pe poteci. Locul pe care cei 35 de călugări de aici, aşezaţi în chiliile din jurul bisericii, se străduiesc să-l păstreze mai departe aşa, ferit de cei mulţi, lăsat doar celor ce se nevoiesc, urcând poteca abruptă. Poteca aceea pe care noi n-am găsit-o, ca s-o aflăm pe cea pe care mergem acum, tot mai aproape de schit, poteca aceasta uitată, care ne-a scos în cale sălaşul unui pustnic. Vântul se înteţeşte, soarele arde şi mai tare. Ajungem, ne închinăm în faţa bisericii, intrăm. În urma noastră, abia acum se porneşte furtuna.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
