- La precedentul nostru interviu, lucrai pentru B1 TV. Între timp ai devenit TVR-istă. Cum a început idila ta cu televiziunea naţională?
- Colaboram la o emisiune de pe TVR3 şi continuam să fac "Trenul vieţii", la B1TV. La un moment dat, am aflat că s-a scos la concurs un post la TVR2 şi m-am înscris şi eu. Orice s-ar spune, Televiziunea Română este o şcoală de făcut profesionişti. Oricine susţine altceva se înşeală sau are motive de altă natură ca să nege această realitate. În TVR înveţi să faci de toate, de la prezentare, până la aşezatul camerelor, decupaje, montaj etc. În alte televiziuni, asta nu se întâmplă. Nu capeţi o viziune de ansamblu, nu deprinzi ştiinţa de a lucra în mare, ci rămâi cantonat în mic. De asta, în 2008, când am aflat de existenţa acelui post, m-am dus şi eu la concurs. Era o oportunitate extraordinară de a dobândi accesul în această şcoală.
- Şi cum te simţi la noul tău loc de muncă? Te-ai adaptat?
- După aproape douăzeci de ani în care am fost în faţa camerelor de filmat, sunt extrem de recunoscătoare că am posibilitatea să descopăr ce se întâmplă şi cum se lucrează în spatele lor. Mărturisesc că asta este ceea ce mă interesează acum cel mai mult: partea de bucătărie, nu să mă văd eu pe sticlă. Aşadar, aş spune că da, mi-e bine în TVR şi îmi prieşte, dar... mi-e şi frică! Pentru că nu pot să nu mă gândesc la ziua de mâine! Nu mai sunt insolentă şi uşor superficială, cum eram la douăzeci sau poate şi la treizeci de ani. De nişte ani buni, în viaţa mea nu mai sunt eu pe locul întâi. Pe locul întâi sunt acum fiica mea, Teodora, şi Mihai, soţul meu. Pe locul întâi e familia mea.
- De aproape douăzeci de ani pe sticlă, şi nu se vede deloc, eşti neschimbată. Să fie adevărat ce se spune, că femeia abia la 40 de ani îşi descoperă cu adevărat frumuseţea?
- Eu trebuie să stau de trei ori să mă gândesc ce vârstă am! (râde) Sincer, nu-mi simt cei patruzeci şi doi de ani. Pentru mine, vârsta e o convenţie, n-am timp să stau să mă analizez prin oglinzi. În fiecare zi, mă trezesc la 5 dimineaţa, alerg la radio, îmi fac emisiunea, apoi alerg pe la vreun spital, să rezolv ce am de rezolvat - fiindcă sunt implicată în nişte campanii caritabile - sau direct în TVR, unde stau până pe la 17-18. Dacă peste zi "fac rost" de două ceasuri libere, dau fuga acasă, ca să stau cu copilul meu. Timpul se scurge cât ai clipi: deseori mi se întâmplă să constat că a mai trecut o săptămână şi eu nu ştiu când, că parcă dimineaţă a fost luni!
- Dar de urâtul şi de relele lumii cum te speli? Căci ele, inevitabil, ni se lipesc de suflet ca noroiul de haine.
- "Petele" astea mi le scoate fetiţa mea. Ea anulează orice urâţenie care mi-a înnegurat ziua. Când ajung acasă şi-ncepe să-mi povestească în detaliu ce-a făcut ea la şcoală sau când îmi şopteşte conspirativ că, azi, un băieţel s-a pupat cu o fetiţă... aaaa! La revedere, necazuri şi amărăciuni! Poveştile ei, inocenţa şi curăţenia cu care vede tot ceea ce o înconjoară îmi spală şi mie orice negură de pe suflet. Teodora e acum la vârsta la care descoperă aproape zilnic tot felul de lucruri minunate şi speciale, pe care mi le destăinuie şi mie, şi-atunci îmi dau seama că da, de fapt, ea are dreptate, lucrurile alea chiar sunt minunate şi speciale, numai că eu, din pricina uzurii vieţii, uitasem să le mai văd aşa. Teodora reuşeşte să facă din viaţă un spectacol constant, care ne împrospătează şi pe noi, pe mine şi pe Mihai. Şi mă bucur tare că e foarte lipită de noi, e afectuoasă şi ne caută constant prezenţa. Uneori vine, mă ia de mână şi-mi zice: "Mami, ştii ceva? Ăăăă..." şi-atunci mi-e limpede că a şi uitat pretextul cu care venise fiindcă ea nu voia, de fapt, decât să fie drăgălită de mami.
- La starea aceasta de bine interior contribuie, cu siguranţă, şi căsnicia ta, un model de izbândă maritală, cu atât mai mult cu cât şi tu, şi Mihai (Mihai Georgescu, solistul trupei "Bere Gratis") aveţi un portofoliu solid de notorietate...
- Notorietatea o lăsăm amândoi la uşa casei. Nu ne batem cu această cărămidă în piept. Suntem doi oameni absolut normali, care s-au găsit unul cu celălalt şi s-au luat dintr-o mare şi profundă iubire. Singura vedetă din casa noastră e Teodora!
- Poţi dezvălui secretul mariajului tău cu Mihai?
- Iubirea, iubirea şi iar iubirea! După care respectul, înţelegerea, răbdarea şi dorinţa de a-i fi sprijin celuilalt. Aşa, când spui "căsnicia ta e un model", poate să sune simplu, dar n-a fost şi nu e chiar aşa. Gândeşte-te că noi doi ne trăim vieţile într-un perpetuu contratimp: eu lucrez de luni până vineri, iar el cântă în week-end-uri. Deci se adună şi săptămâni la rând în care eu şi Mihai nu reuşim să comunicăm decât la telefon, că de văzut nu apucăm să ne vedem: eu mă trezesc cu găinile şi seara cad lată de oboseală, iar el, când are cântări, ajunge acasă pe la 12, când eu deja dorm. Mă mai trezeşte săracu' dimineaţa, înainte să-mi sune alarma de la ceas, şi-mi zice: "Vorbim şi noi puţin? Hai, c-aş vrea să-ţi spun ceva!" Şi mie aşa îmi vine să dorm... (râde) Dar mă dau jos din pat şi mă duc cu el la bucătărie, că mi-e drag: mi-e drag să-l văd, să-l aud, să-l ascult! Mi-e drag şi mi-e bine să fiu cu el! Sau sunt seri în care stau şi-l aştept şi abia când ajunge el acasă pun masa. Pentru amândoi! Douăzeci de minute stăm împreună, mâncăm, vorbim şi apoi mergem la culcare. Dar alea douăzeci de minute sunt incredibil de importante! Sunt... iubire! Vezi, eu cu Mihai suntem împreună de doisprezece ani şi nu ştiu când au trecut anii ăştia. Ca să duci o căsnicie, trebuie să fii tare şi înţelept. Uite, şi-n căsnicia mea, au fost tot felul de indivizi care au încercat să-şi bage coada. Unii mă sunau pe mine şi-mi
spuneau: "L-am văzut pe Mihai cu X". Alţii îl sunau pe el şi-i ziceau: "Liana era zilele trecute cu Y". Ei şi? Liana venise apoi acasă şi-i povestise soţului ei ce făcuse peste zi, inclusiv de întâlnirea cu Y, iar Mihai venise acasă şi-i povestise soţiei lui ce făcuse peste zi, inclusiv de întâlnirea cu X. Fiecare dintre noi înţelege că viaţa celuilalt se petrece printre oameni. Aşa că, atât timp cât există încredere şi sinceritate, nu-i nici o problemă. În plus, noi niciodată la necaz n-am dat bir cu fugiţii, aşa cum văd, din păcate, că se întâmplă deseori în cupluri. Uite, şi când a fost perioada aceea crâncenă, cu boala Teodorei, noi doi am fost şi mai uniţi, am mers umăr la umăr şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbândit. Eu cu Mihai mergem deseori să stăm de vorbă cu părintele nostru duhovnic. Dac-ai ştii cât de mult ne hrănesc sufletele aceste discuţii! Credinţa e piatra de temelie a existenţei noastre: amândoi avem convingerea că suntem nimic fără Dumnezeu! Vezi, eu am fost crescută asemenea multor copii care s-au născut în comunism: cu o înţelegere cel mult rudimentară a credinţei. Abia după '89 am început să mă mai limpezesc, însă cel mai mult despre Dumnezeu am aflat de la Mihai. El a avut norocul ca încă de micuţ să i se deschidă ochii şi sufletul asupra lui Dumnezeu: în toate vacanţele, stătea la măicuţele de la mânăstirea Ţigăneşti, nişte făpturi minunate, la care m-a dus şi pe mine, iar măicuţele acestea mi-au devenit şi mie învăţători într-ale credinţei. Ele şi Mihai m-au ajutat să înţeleg poate cel mai profund adevăr: că avându-l pe Dumnezeu alături şi punându-ţi credinţa şi speranţa în el, de nimic nu ai a te teme, căci totul, orice încercare, oricât de grea, poate fi depăşită.
- Nu putem încheia interviul fără să vorbim, pe scurt, şi despre prezenţa ta în fruntea delegaţiei române la Eurovision. Ecourile s-au stins demult, totuşi, ar fi interesant de ştiut, care este "gustul" pe care ţi l-a lăsat această experienţă. Faptul că aţi reprezentat România, o ţară cu o imagine nu prea bună în Europa, s-a simţit?
- La nivelul străzii nu mă pot pronunţa, fiindcă în două săptămâni de cantonament, singura ieşire pe care am făcut-o a fost aceea în care am mers şi am vizitat castelul lui Hamlet. În interiorul "taberei" Eurovision, lucrurile au fost destul de... complicate. Anul acesta am avut avantajul că ne-am prezentat în concurs cu doi profesionişti, Paula Seling şi Ovi, care se aflau la a doua participare. Erau deja cunoscuţi din 2010, când au încheiat pe locul 3. Ca atare, încă din martie, când am mers la întâlnirea şefilor de delegaţii, am primit ştampila: "Voi sunteţi o echipă extrem de profesionistă". Şi, într-adevăr, în mare parte, s-au purtat cu noi ca şi cu nişte profesionişti, ca şi când am fi fost egali cu ceilalţi. Atât doar că atunci când tu, românul, solicitai nişte lucruri şi după ce ţi se răspundea cu "Da, sigur, sigur!", te trezeai că lucrurile respective nu se făcuseră. Şi te duceai şi insistai. Răspunsul lor era: "Scrie-mi toate lucrurile pe care le vrei, fiindcă sunt prea multe detalii." Plecai, scriai frumos, cu liniuţă, cu sublinieri, trimiteai lista şi... a doua zi constatai că modificările erau minore, că, în proporţie de 99%, situaţia rămăsese neschimbată. Şi când mergeai să-i întrebi de ce nici măcar după ce le scrisesei toate doleanţele pe hârtie, nu mişcaseră nimic, primeai un răspuns halucinant: "Aaa, n-am avut timp să citesc!".
Ca să nu mai spun că în a doua semifinală, din cincisprezece ţări, dintre care multe cu tradiţie - Suedia, Elveţia etc. -, noi am ieşit pe locul doi! Dintre cei cinci juraţi, nici unul nu ne-a aşezat mai jos de locul cinci. Iar votul publicului ne-a plasat, majoritar, pe locul 1! Cu toate astea, în finală, lucrurile au fost mult schimbate. De ce? O întrebare retorică. Să fim realişti - Eurovisionul nu mai e demult un concurs de compoziţie şi interpretare, ci a devenit un concurs de show, de PR şi de lobby. Mă rog, nu vreau să mă plâng. A fost o experienţă din care am învăţat enorm şi care ne-a înnobilat, însă rezultatul ei trebuie judecat ţinând seama de toate elementele, nu trebuie să dăm vina pe Paula şi pe Ovi, pe piesa sau pe show-ul lor.