Muntele magic - Buila-Vânturarița

* Căutând pustnicii *

Pensiuni, case, blocuri, magazine cu ceramică pestriță, asfalt. Și un oraș turistic, Horezu, în care toate lucrurile sunt așezate la locul lor. Undeva, dincolo de sate, dealuri și păduri, sub norii plum­burii ce vor aduce ploaia, muntele. Un munte ciudat, o dihanie tăcută, stâncoasă, adormită, ființa asta uriașă care străjuiește împrejurimile: Buila-Vân­turarița. Cel mai mic Parc Național din țară, pentru că, în termenii riguroși ai datelor concrete, 4186 de hec­tare pentru un parc național nu înseamnă mare lucru. Doar că datele concrete și realitatea lucie au avut me­reu grijă să ascundă nevăzutul, să-l explice, să-l îm­blân­zească, să-l supună. Spinărilor stranii de stâncă li s-a spus relief carstic, cum, la fel, existența trovanților pe care îi găsești în Costești, pietrele acelea perfect șle­fuite, despre care bătrânii locului spun că ar fi vii, mărturii magice ale unor alte civilizații, este pusă pe seama cimentului carbonatic ce generează concrețiuni gre­zoase. Lumi paralele și un singur loc, muntele Bui­la-Vânturarița, și o călătorie înainte de ploaie, pen­tru a vedea ceea ce nu poate fi văzut.

Ploaia de atunci, ploaia de acum

Ploaia. Condensarea vaporilor din atmosferă. Ploa­ia de acum, când norii se strâng ca respirația unui ba­laur uitat deasupra muntelui; o amenințare tăcută, abia simțită, ce te va însoți tot drumul, răfuiala veche de când lumea cu un soare mult prea arzător. Drumul de acum, urcușul istovitor prin pântecul unui munte, Bui­la, ca să-i găsești pe știutorii neștiuți, poeții credinței, sihaștrii. Oamenii care acum, ca și atunci, au rămas tăi­nuiți în locurile astea, ca să vegheze tainele lumii ne­­văzute, să le pogoare pe pământ prin rugăciunile lor. La fel ca ploaia, la fel ca muntele, nu s-au clintit din loc, veacuri și veacuri. Ei și bătrânii de la poalele mun­telui au rămas ultimii mărturisitori ai unor vremuri în care lumea nu avea nevoie de logica văzutului, ci de cealaltă, mai înaltă, a unei realități de dincolo de lu­cruri. Minunile erau la îndemână, minunile veneau din cer, odată cu ploaia, minunile ar putea fi și acum cu noi, la fel cum scria călugărul Rafail, de la Mâ­năstirea Hurezi: "Într-o noapte, după ce cântasă cocoșii spre zi, la 12 zile ale lunii fiind leatul 1795, au fulgerat cu multe străluciri în multe rânduri și norii s-au tulburat și au făcut multe tunete, cu urlet mult și au plooat frumos". Tot el, Rafail, scria patru ani mai târziu: "Mi­nune noao. Luni seara, la un ceas din noap­te, încă și mai devreme, au dat o ploaie repede, cu multe strălu­citoare fulgere. Și nu va fi ținut mai mult decât doao ceasuri și au încetat. A dooa zi, marți de dimineață, se vedea apa Oltului tulbure și oamenii de toate părțile viand de la Olt cu mulțime de pești: somni mari și mici și scobari mari și mici și de alt de tot feliul de pește, cât se află în apa Oltului, găsindu-l oamenii umblând beat pe marginea apei, adunându-l oamenii cu mâi­nile și scoțându-l la uscat, cât s-au umplut toate ulițele Râmnicului. Că oamenii sărise cu copiii cu tot de-l aduna. Tot în această zi, în deseară, au trecut mulțime de lăcuste la vale, viand după Olt din sus".
Ploaia și minunile care se țineau după oameni, ca lăcustele și peștii, pe Olt, din sus. Ținutul acesta bine­cuvântat ar fi fost acum un loc pustiu și fără nume, dacă în 1490 banul Barbu Craiovescu (că­lu­gărit la bă­trânețe sub numele de Pahomie) nu aducea de la Istanbul moaștele Cuviosului Gri­gore Decapolitul. "Ghiaurul la ghiaur trage", ar fi spus negustorul turc atunci când, așezate pe un talger pentru a fi răscum­pă­ra­te în aur, moaștele sfântului au devenit dintr-oda­tă ușoare, iar banul Barbu Craiovescu a îndreptat balanța doar cu o mână de galbeni. Întâmpinat la Du­năre cu mare fală, Sfântul adus de la Istanbul a fost lăsat să-și aleagă singur locul de odihnă. Moaș­­tele sale au fost urcate într-o trăsură de cai "neînvățați", iar caii au ocolit orașe, sate și mânăs­tiri, au trecut de Tis­mana și Cozia și s-au oprit la porțile Mânăstirii Bis­trița, de unde n-au mai vrut să plece sub niciun chip. Gri­gore Decapolitul își găsise locul, iar locurile aces­tea de sub munte, liniștea. Cu el și alături de el, oa­menii de aici au învins, veacuri după veacuri, bolile, seceta, războ­iul. O minune nevăzută care se pogora din cer, atunci când seceta pârjolea ogoarele oame­nilor - ploaia adusă de moaștele Sfântului: "Vă rugăm să bine­voiți, respectabile părinte, ca mâine a ne eli­bera moaș­tele Sfântului Grigore Decapolitul de la sfân­ta Mânăstire ca, împreună cu clerul și poporul, să ieșim cu dânsele la locul numit Ferigea, unde se va in­voca mila dumnezeiască pentru reînvierea plan­telor și a fructelor". Era o zi oarecare din iulie 1864, iar ploaia venea, o binecuvântare adusă de un sfânt, aici, în locu­rile de la poalele Builei. Ploaia aceasta ce a umflat acum apele, apele care au înghițit poteca pe care ur­cam prin arșița asta zăludă care tot crește. Suntem sin­guri, în inima unui munte pustiu, căutând fața nevă­zută a lucrurilor.

Respirația uriașilor

Pe multe din potecile astea, oamenii se feresc să umble. Sau o fac cu teamă, cu rugăciune, smeriți. Pen­tru că în locurile astea nu umblă nestinghe­rite doar ani­malele sălbatice, ci și duhuri, miracole, povești. Fa­ța nevăzută a mun­telui. Muntele magic, Buila-Vân­turarița. Iar poveștile se spun în șoaptă, noaptea târ­ziu, nepoților. Iar cei care mai ascultă po­veștile bătrânilor nu pot, nu au cum să uite. Se fac mari și pleacă la oraș, învață să recunoască reali­ta­tea care explică și as­cunde nevăzutul, dar undeva, într-un loc tai­­nic, poveștile de de­mult continuă să se spu­nă și se cer spuse mai de­parte. În Cos­tești, la poalele Mun­telui Buila, l-am aflat pe Dumitru Bon­doc. Un om mare, care și-a sacrificat timp, bani și energie, pentru a găsi poveștile locului, pen­tru a nu le lăsa pradă unor vremuri care au început să uite. Un om care știe tainele potecilor, ale fântâ­ni­lor, un om care nu a uitat rosturile de demult. A strâns is­to­rii, fapte, amintiri despre muntele ăsta și satele răs­firate la poalele lui și le-a adunat pe toate în cărți, mai multe cărți. Poa­te că și dintr-un soi de da­torie, o luptă surdă împotriva uitării, dar poate mai ales pen­tru că a avut bunici care i-au spus po­vești. Fără ele n-ar fi fost ceea ce este. Fă­ră ele, locurile ar fi rămas doar ceea ce se vede, sate vâlcene la poalele unui mun­te, oameni lucrând la o carieră de piatră neproductivă, o viață orizontală mucegăită de igrasia adusă de comunism. Așa a aflat Dumitru Bon­doc că totul este iluminat. Așa a aflat că locul acesta a fost stăpânit în vremuri stră­vechi de uriași. Uriașii aceștia numiți "jidovi", care și-au lăsat urmele în pământul de sub munte. Oase uriașe și pietre perfect șlefuite, de mărimi uluitoare, lucruri greu de explicat chiar și de logica oa­menilor de acum. Oasele ar putea fi ale unor dino­zauri, pietrele, rămășițe ale unor civilizații apuse sau, pur și simplu, jocul nebun al naturii. Doar că bătrânii de aici, ca și bătrânii altor locuri, refuză să creadă așa ceva. Ei vorbesc des­pre jidovi, iar jidovii erau uriași: "Cei mai piperniciți dintre ei aveau capul cât hârdăul, ochii mari cât dovleacul, mâinile cât putinicile, iar dinții ca fiarele plugului. Erau așa de mari și de puternici, că puneau un picior pe un deal al văii, iar un picior pe celălalt, se apucau cu mâinile de baierele cerului și când le hâțânau, se cutremura pământul". Asta îi povestea bunica Elisaveta nepotului Dumitru, iar din poveștile astea, el, copilul, și-a croit un teritoriu fabulos, pe care nu mai avea să-l uite. Elisaveta locuia chiar în Valea Jidovii și era de ajuns să-și întindă mâinile ca să-i arate pașii uriașilor, pentru ca lucrurile să nu mai fie ceea ce erau, să devină uriașe, fabuloase, de necuprins. Două sute de metri de vale pentru un sin­gur pas! Așa a aflat Dumitru Bondoc cum, în spa­tele a tot ce se vede, se as­cunde și altceva, mai tainic, mai puternic, mai viu. O altă realitate, despre care știu­torii vorbesc în șoaptă, ca să n-o tulbure, ca s-o lase mai departe acolo, în poveste, în știutul acela neștiut.
Privești muntele acesta straniu, neumblat, pe care urci încet într-o zi toridă, cu o ploaie care așteaptă să vină. Te oprești și asculți liniștea uriașă care te împre­soară, închizi ochii și vezi. Toate astea sunt posibile, tot nevăzutul e încă lângă tine, în respirația asta a pă­mântului și a stâncilor care foșnesc. Ar putea fi uria­șii care se odihnesc, ar putea fi ploaia adusă de un sfânt. Ar putea fi mun­­tele acesta vrăjit, pe care trebuie să-l urci mai departe.

Zmeii de pe Coasta Rea

Trecem râul umflat de ploi, pe mici col­țuri de bolovani ieșite din apă. Poteca se afundă în pădure, dis­pare, orbecăim în cău­tarea ei. Dintre toți munții pe care am umblat, Buila este cel mai sălbatic, mai viu, mai tainic. Hățișurile sunt greu de răzbit, soarele arde prea tare, pajiștile sunt pustii, iarba devălmășită, o blană verde și lungă a unui animal sălbatic. Cerul nu se mai sfâr­șește, a amorțit deasu­pra ta, albastru, ne­clin­tit, ar putea fi ieri, cum ar putea fi și mâi­ne, ai pu­tea să ră­tăcești aici de mii de ani, totul într-o zi, aceeași, care nu se mai sfârșește. Te afli într-o realitate care își șterge încet granițele, poate că ai trecut, fără să știi, vămile dintre văzut și nevăzut. Dincolo de păduri și văi, printre hățișuri și stânci, te-ar putea pândi, la fel de bine, urși sau uriași, oameni sau zmei. Pentru că, din poveștile pe care le-ai aflat acolo, jos, în sate, aici totul e posibil. Zmeii încă există la poalele Builei, oamenii i-au văzut cu ochii lor. "Se zice că între râpile sălba­tice și împădurite ce fierăstruiesc Coasta Rea, în apropierea vârfului acesteia spre Culmea Mlăcilor, să­lășluiesc dintotdeauna zmeii, pe care ochii oame­nilor nu-i pot vedea. Numai în nopțile senine de vară și pe lună plină, ei își părăsesc vizuinele ascunse, ca niște flăcări palide și prelungi, ce plutesc agale spre răsărit, spre Dealul Lazurilor sau Valea Jidovilor, în căutarea fecioarelor, care încă mai umblă în puterea nopții. Atunci, zmeul ia pe dată chipul unui tânăr chi­peș care, sucindu-le mințile, le zmeiește, lăsându-le grele. Spre dimineață, se preschimbă la loc în flă­cări și se întorc la vizuinele lor. Fetele ce au avut neno­rocul a fi zmeite vor fi bântuite în toate nopțile senine de zmeul acela". Și asta nu e doar o legendă. Mai mulți bătrâni au văzut cu ochii lor flăcările acelea pre­lungi și palide coborând noaptea râpele de pe Coasta Rea... Lenuța Anghel, de pildă, le descria ca pe "un fuior de flăcări rotindu-se și care scotea un vâjâit dră­cesc". Gigă Bâzâc, un alt bătrân din Costești, a văzut și el în tinerețe zmeul: "un șarpe de flăcări, portocaliu, cu un cap mai gros înspre Coasta Rea și cu o coadă mai subțire înspre deal". Dumitru Bondoc a văzut, la rândul lui, flăcările. Avea doar 17 ani și se întorcea spre casă, iar amintirea de atunci i-a rămas întipărită pe viață. Una e să ți se spună despre uriași din care n-au mai rămas decât oase și pietre, și cu totul alta să vezi zmeii cu ochii tăi. Ca să-și învingă spaima de atunci, a încercat să supună miraculosul prin explicații logice. Așa cum facem de o viață, așa cum cer regulile lumii în care trăim. Sub apele muntelui se ascunde sulf. Odinioară un loc mlăștinos, acum acoperit de ape, Coasta Rea eliberează uneori, pur și simplu, acest sulf. Sulful se aprinde în unele nopți, iar vântul îl poar­tă pe vale, o flacără lungă, șerpuită, la lumina lunii. Avem nevoie de explicații, de argumente, chiar dacă nimeni nu poate spune până la capăt cum se eliberează sulful acela de sub ape și prin ce fenomen demonstra­bil științific ajunge să se aprindă și să plutească spre vale. Zmeii mai trăiesc numai în povești și ar fi bine să rămână acolo. E mai bine așa, suntem în siguranță, ce s-ar întâmpla dacă lumea în care trăim s-ar ames­teca cu o alta, pe care n-o putem stăpâni? Sun­tem puternici, suntem oameni, tânjim după mira­cole, dar ne e o frică nebună de ele. Dum­nezeu să ne aibă în pază!


Cântecul dumnezeiesc al ielelor

Dumnezeu să ne aibă în pază, ne spunem toți trei. Nu trebuie să-i întreb pe Claudiu și pe Cristian, știu foarte bine că asta își spun și ei. Încercăm să glumim, să ne as­cundem oboseala urcușului, să ne prefacem că totul e firesc și că ni­mic rău nu ni se poate întâmpla, chiar dacă am rătăcit poteca, chiar dacă pantele devin din ce în ce mai abrupte. Căutăm pustnici, iar pustnicii nu ți se arată atunci când vrei tu. Încercăm să stăpânim ne­vă­zutul, să-l lăsăm deoparte, ca și cum n-ar fi. Suntem oameni, iar ceea ce nu se vede e întotdeauna mai greu de dus decât ceea ce știi. Am putea să arun­căm telefoanele mobile, în muntele ăsta nu mai sunt de niciun folos, am putea doar să ne lăsăm, tăcând, în voia lui Dum­nezeu, și să glumim mai departe, ca să ținem neștiutul ferit. Așa se face, suntem oameni în toată firea, chiar dacă orele trec încet și nu vedem încă urmă de potecă. E o liniște asurzitoare aici și, slavă Domnului!, căruța dracilor, despre care Dumitru Bon­doc spune că o au­zea răsunând în miez de noapte, a rămas în satele din vale, departe. Atâtea sunete, spun oamenii, pornesc odată cu înserarea dinspre munte. Dracii care se rosto­golesc spre vale în căruțe trase de cai sălbatici! Iele zurlii care joacă de tremură pămân­tul! Ielele pe care Dumitru le știe de copil, din poveș­tile bunicii Elisa­veta. Ea, bunica, ce a auzit într-o seară senină cântecul dumnezeiesc coborând din munte. Un alai întreg de cimpoaie fâlfâind încet deasupra caselor, și ea, femeia aceasta, pe atunci încă tânără, încre­me­nită de spaimă, întorcându-se cu fața la pământ pentru a nu vedea ne­văzutul, pentru ca nu cumva nevăzutul care nu trebuie văzut să se întoarcă împotriva ei și s-o sluțească pe vecie. Și Gică Bâzâc le-a auzit cântecul, când era cu vacile la păscut, același cântec plutitor "din zeci de țambale, viori și clarinete". Și el s-a trântit la pământ, și el a refuzat să vadă nevăzutul. Și astăzi se vorbește în sat, iar mama lui Dumitru Bondoc poate depune mărturie cum o "muzică ce venea de niciunde, dar parcă din toate părțile deodată, cu sunete de viori și cimpoaie, ca dintr-o altă lume" s-a auzit limpede, dea­supra casei, chiar în clipa în care tatăl ei adoptiv, Dumitru, a închis ochii pe veci, iar femeile au apucat să-i aprindă lumânarea la căpătâi. De aici, din muntele pe care-l urcăm, coboară și dracii, și cântecele dumne­zeiești, și ielele, și zmeii. De aici începe totul. Um­blăm încet prin inima lucrurilor, într-un loc pe care hărțile îl numesc Parcul Național Buila-Vânturarița. Ceea ce n-au cum să știe hărțile și nici noi e cum să găsești chilii de pustnici în mijlocul acestei liniști de nepătruns. Când au cartat acest munte vrăjit, oamenii au uitat să pomenească de asta.

Tăcerea oamenilor, tăcerea câinilor

Neștiuții, nevăzuții, pust­nicii. Oamenii care se lea­pădă de sine în rugă­ciu­ne, ca să pătrundă în inima ui­tată a lumii. Străjerii nevăzutului care, în inima pustiei, leagă, din nou, ca la începuturi, cerurile de pământ.
"Soarele și-a cunoscut apusul său. Pus-ai întu­ne­ric și s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înțelep­ciune le-ai făcut!".
Găsim poteca și ne tra­gem sufletul. Nu ne mai gân­dim la timp, nici la oboseală, nici unde ne va purta cărarea asta șerpuită. Sus. Mai sus. Apoi auzim câini, câinii ne aud și ei, dar oamenii nu sunt aici, s-au as­cuns și ei într-o lume nevăzută, cu animale cu tot. Cu Neluță Purcărea, ciobanul, am vorbit însă pe cealal­tă parte a muntelui, mai sus de Va­lea Morilor. Tocmai urcase cu oile, îl aș­tepta o vară lungă, grea. Truda cu care s-a obișnuit de copil. Lupta cu ursul, cu lupul, cu sti­hiile, cu singurătatea. Lupta cu niște legi care îi îngrădesc din ce în ce mai mult pe ei, oamenii ăștia care de o viață fac același lucru. Or el, baciul, se trage dintr-o familie veche de cio­bani: strămoșii lui au lăsat pământul bisericii ca să se ridice Schitul Pătrunsa. E mândru de asta, cum să nu fie? Îmi spune că i-a văzut pe pustnici, că printre ei sunt și femei, că iernile de aici sunt grele, iar pustiul e mare și că numai Dum­ne­zeu și rugăciunea îi pot ține în viață mai departe. "Păi, altfel cum?" Nu-și vorbesc unii altora, dar nu pen­tru că nu s-ar înțelege, ci tocmai dimpo­trivă, pen­tru că se înțeleg. "Ei cu tăcerea lor, noi cu oile noas­tre, ne vedem, ne știm și asta-i tot". Nu pun întrebări, fiecare își împarte muntele de sute și sute de ani. Buila, muntele vrăjit, muntele cio­banilor și al pust­ni­cilor. Doar legile Parcului Național le sunt și unora, și altora împotrivă. Cioba­nilor li se îngrădește zona de pășunat și nu mai sunt lăsați cu capre, pustnicii n-ar mai trebui să-și ridice chilii fără aprobare. "Dar astea tot prostii sunt și ni­meni nu se supără pentru atâta lucru. Că tot e mai bine de când Buila se făcu Parc Național. Măcar așa nu se mai pușcă animalele și rămân și pădurile la locul lor. Mai bine așa, păi". Iar Neluță Purcărea, cioban din tată-n fiu, știe ce zice.
Ne odihnim cu câinii ciobanilor alături. S-au îm­blân­zit și ei: poate că știu mai bine decât noi unde tre­buie să ajungem și ce mai avem de făcut.


După noi, potopul

"Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia amin­te la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, au­zi-mă, Doam­ne!".
Trecem de câinii ca­re ne-au păzit. Mergem mai departe pe o potecă abia zărită, în mijlocul unei pustii neumblate. Poate că am trecut de mult de hotare, poate că acei câini fără ciobani au fost ultimii străjeri ai unei lumi știute. În fața noastră, chiar lângă po­teca pieptișă, străjuită de pădure și în miezul ar­ză­tor al muntelui, se ridică o coșmelie de scânduri, un sălaș simplu, auster, ascuns. Am ajuns fără să bănuim chiar în fața lui. Aici ne-a scos poteca ră­tăcită, fără hărți, fără sfa­turi, pur și simplu, mai pur și mai simplu decât toate întâmplările lumii. Privim pe fereastră înăuntru. Un pat de scân­duri, o icoană, un scaun, o masă. Atât. Pe masă, într-o strachină, o bucată mică de caș. Nu e ni­meni aici, pustnicul e nevăzut, sau s-ar putea să fie și noi suntem aceia care nu-l pot vedea. Ne odihnim, așteptăm și spunem o rugăciune. Muntele ne-a primit în inima lui, respirația lui șoptită a ajuns până la noi, suntem în el, suntem înăuntru. Pustnicul nu se arată și pornim mai sus, mai departe. Se aud și oi, se aud și oameni, nu-i vedem nici pe ei, e o vrajă aici care lasă lucrurile să fie cum sunt. Și, în mijlocul pustiului acesta de la începutul lumii, ca și când ne-ar fi așteptat după atâta amar de drum, apare un indicator. Suntem aproape, nu mai e mult până la Schitul Pătrunsa. Poteca pe care am apucat-o, bezmetici, rătăciți, era cea bună.
Norii se strâng ca respirația unui balaur uitat dea­supra muntelui. Suntem tot mai aproape de locul acela blagoslovit, în care lumina vine de la soare, apa din iz­voare, iar alimentele doar cu măgăruși, pe poteci. Locul pe care cei 35 de călugări de aici, așezați în chi­liile din jurul bisericii, se străduiesc să-l păstreze mai departe așa, ferit de cei mulți, lăsat doar celor ce se nevoiesc, urcând poteca abruptă. Poteca aceea pe care noi n-am găsit-o, ca s-o aflăm pe cea pe care mergem acum, tot mai aproape de schit, poteca aceasta uitată, care ne-a scos în cale sălașul unui pustnic. Vântul se în­tețește, soarele arde și mai tare. Ajungem, ne închi­năm în fața bisericii, intrăm. În urma noastră, abia acum se pornește furtuna.