Cabina actorilor
- Dragă Cătălin, hai să începem discuţia noastră cu prezentul, care te găseşte activând într-un domeniu despre care puţini ştiu cât îţi este de drag: teatrul. Ai scris o piesă, în care ţi-ai rezervat şi un rol. Povesteşte-ne despre această poveste de dragoste dintre tine şi scenă.
- În 2004, obţineam diploma de actor la Institutul de Teatru şi Film, clasa profesorului Florin Zamfirescu, cu piesa "Adunarea femeilor" de Aristofan, în regia aceluiaşi mare profesor şi actor. Cum a-nceput? În copilărie eram un tip destul de timid - timid, nu complexat. Un prieten mi-a spus că singura ocupaţie care te poate scăpa de timiditate este actoria şi i-am urmat sfatul. A avut dreptate. Actoria te scapă de timiditate şi, în opinia mea, mai face ceva: atunci când joci, te face să uiţi de absolut totul din viaţa ta. Când îl joci cu dedicaţie, rolul pe care îl interpretezi te transpune definitiv. Problemele personajului devin şi problemele tale, lumea lui devine a ta. Ţin minte că în anul al II-lea de facultate, profesorul ne-a pus să jucăm roluri cu care, în mod sigur, nu ne vom întâlni niciodată în viaţa reală. Profesor pe atunci ne era regretatul Florian Pittiş. Pe mine m-a pus să joc Othello şi condiţia era să fiu credibil. Am luat notă mare, deci m-a crezut. Anii au trecut, iar actoria m-a cucerit tot mai mult, ba m-a şi ajutat foarte mult în viaţă - am devenit mai dezinvolt, mai stăpân pe mine, mai liber în exprimare şi gândire. Din păcate, după terminarea facultăţii, muzica mi-a luat tot timpul din lume şi am renunţat la actorie, nedorind să încurc lucrurile. Teatrul înseamnă muncă în echipă, iar atunci nu eram pregătit pentru aşa ceva. Apoi mi-a părut rău, aş fi putut juca în paralel, dar foarte repede mi-am dat seama că nu este timpul trecut şi, ca dovadă, am scris o piesă de teatru, "Cabina actorilor", care s-a jucat deja în avanpremieră în Bucureşti. Succesul a fost uriaş şi reacţia spectatorilor mi-a dat curaj. Joc, într-adevăr, şi eu în spectacol, şi am marea bucurie şi onoare să fiu pe scenă alături de actori mari ai teatrului românesc: Olga Delia Mateescu, Tudorel Filimon şi o actriţă tânără, Alexandra Sălceanu, o fată cu un talent ieşit din comun. În plus, avem norocul să ne conducă un regizor tânăr, talentat, serios şi cu multă imaginaţie, Felix Crainicu. Îmi place ceea ce fac şi mă bucur că n-am uitat ce-am învăţat în facultate.
Părinţi şi bunici
- Pasiunile tale artistice au rădăcini în copilărie?
- Am avut o copilărie "ocupată", prin care părinţii mei, economişti de profesie, m-au condus cu mare graţie. Au încercat să-mi ocupe tot timpul, pentru a nu avea vreme de prostii. Am studiat pianul clasic ani şi ani, limbi străine, am făcut tenis de performanţă, înot, schi, patinaj. Când eram mic, m-au obligat să citesc şi, of Doamne, ce bine mi-a prins mai târziu... Când nu învăţam sau nu făceam sport, mă duceau la spectacole de balet, teatru, concerte de pian, operă. Copilăria mea a fost foarte plină şi frumoasă, m-ar bate Dumnezeu să spun altceva. N-am mâncat bătaie decât de două ori, şi atunci au fost, aşa, câteva "mângâieri" peste fund. Părinţii mei au încercat prin toate aceste activităţi să mă ferească de un anturaj vicios şi cred că au reuşit din plin. Eram prea obosit ca să-mi mai pierd vremea vorbind banalităţi în faţa blocului, să fumez sau să practic cine ştie ce curio-zităţi din acestea, pe care orice copil le are. Aşadar, părinţii au fost influenţa majoră a copilăriei mele. Dar şi ce bunici minunaţi am avut!... Din nefericire, niciunul dintre ei nu mai este printre noi. Bunicul din partea mamei era profesor de matematică şi îmi aduc aminte cu mare plăcere şi bucurie de sutele de ore de matematică pe care le-am făcut amândoi. Un om extrem de cerebral, calm, cu tact şi multă sensibilitate. Nu ridica tonul niciodată, dar avea un fel de a se impune ieşit din comun. Nu trebuia decât să te privească şi te făceai mic de ruşine. Matematica învăţată cu el m-a dus la unul dintre cele mai bune licee din Bucureşti şi din ţară, Liceul Mihai Viteazul. Celălalt bunic, din partea tatălui, era un tip mare, şi la propriu, şi la figurat. A fost o perioadă cel mai bun prieten al meu. Puteam să-i cer orice, el nu spunea "nu". Ţin minte că pe la doisprezece ani, m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fumez. El a zis: "Sigur că da, aşteaptă puţin...". Mi-aduc aminte de parcă a fost ieri. A luat un Carpaţi fără filtru, l-a frecat timp îndelungat între palme, după care mi-a întins ţigara şi mi-a spus cu o voce foarte serioasă: "Trage cât poţi de tare!". Aşa am făcut şi de atunci până acum câţiva ani nu am mai pus ţigara în gură. Doamne, ce rău mi-a fost, dar a fost o lecţie pe viaţă.
Amintiri, amintiri...
- În general, parcurile ţin vie mireasma acelor ani, Ateneul Român, Teatrul Tănase, străzi pe care am copilărit şi care în mare nu s-au schimbat prea mult. Pentru mine, însă, oamenii înseamnă mai mult decât locurile, iar unii dintre aceşti oameni încă mai există şi prin ei îmi aduc aminte şi de Bucureştiul de altădată. Nu-i voi pomeni acum, în schimb, voi vorbi puţin despre un prieten foarte drag, plecat dintre noi, din păcate. Unul dintre cei mai valoroşi şi dragi prieteni ai mei a fost, şi nici acum nu-mi vine să cred că folosesc verbul la trecut, George Pruteanu. Acest om a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine. Onoarea pe care mi-a făcut-o, aceea de a fi prietenul meu, m-a influenţat să văd altfel lucrurile, oamenii, viaţa. Pe vremea când a început prietenia noastră, prezentam o emisiune de televiziune şi alta la Radio România Actualităţi. Era un fidel privitor şi ascultător al acestor emisiuni şi, de fiecare dată, după încheierea lor, mă suna şi, cu vocea lui blândă şi sigură, îmi spunea ce-am greşit, îmi explica ca un adevărat profesor - ceea ce de altfel era -, ce era bine şi ce era rău în exprimare, în conduită... Ţin minte că, într-un an, eram în criză de inspiraţie la un text pentru o melodie a lui Andrei Kerestely, care era gata, dar căreia îi lipseau versurile. L-am sunat într-o dimineaţă pe George şi i-am spus că am mare nevoie de o idee pentru versuri şi chiar de un titlu. Mi-a răspuns în şoaptă, căci era în Senatul României, dar mi-a promis că se va gândi. După jumătate de oră, m-a sunat şi mi-a spus: "Scrie despre o inimă care rabdă şi tace". Aşa am făcut, şi astfel s-a născut o melodie frumoasă, care se numeşte "Rabdă inimă şi taci". Cu aceeaşi nostalgie îmi amintesc când George venea la mine şi mă ruga să-i cânt la pian Chopin. Mi-e tare dor de el, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre români şi-ar mai dori să vadă şi să asculte emisiunea lui, "Doar o vorbă să-ţi mai spun".
- Să mai hălăduim o vreme pe străzile capitalei, aşa de dăruită în vara asta, cu soare şi ploi. Unde ai fost ultima dată la plimbare în Bucureşti?
- În Herăstrău. Dar dacă m-ai întreba unde îmi place cel mai mult să mă plimb, ţi-aş răspunde fără nicio ezitare că pe malul mării. Pe mine marea mă face cel mai fericit om din lume. Dacă astăzi mă laşi pe malul marii, mă găseşti la anul tot acolo. Îmi plac valurile, glasul lor care nu este niciodată acelaşi, forţa pe care o degajă, misterul din adâncuri. Dacă aş avea destui bani, mi-aş cumpăra undeva, departe, pe o plajă pustie, o căsuţă mică, doar cu ceea ce îi este necesar. Este un vis pe care îl am de copil. Poate, cine ştie, într-o zi...
Aplauze
- Cătălin, ai mai bine de douăzeci şi cinci de ani de carieră muzicală. Îi resimţi?
- Am împlinit douăzeci şi şase de ani de carieră, iar răspunsul la întrebarea ta este: şi da, şi nu. Da, pentru că la patruzeci şi şase de ani începi să simţi că anii trec, realizezi că puteai face mai mult şi mai repede unele lucruri, dar am norocul că sunt din fire un ins luptător, optimist, şi întotdeauna am încercat să văd partea plină a paharului, atât cât m-au dus şi pe mine "balamalele"; nu, pentru că încercând să derulez înapoi filmul vieţii mele, am senzaţia că el, filmul, arată ca unul de scurt metraj, ceea ce îmi dă curaj şi speranţă. Mai am destulă peliculă de consumat. Şi mai este ceva: de-a lungul anilor am acumulat experienţă, răbdare şi, poate, puţină înţelepciune.
- Ai fost totdeauna iubit de public. Durează afecţiunea? Ai concerte?
- Nu vreau să par lipsit de modestie, dar, îi mulţumesc lui Dumnezeu, spectacolele sunt multe, şi ceea ce mă fericeşte peste toate e că sunt şi de bună calitate. Oamenii se bucură să dea mâna cu mine, să-şi construiască amintiri prin intermediul pozelor sau filmuleţelor, zâmbesc atunci când mă văd. Ce satisfacţie mai mare poţi trăi, decât atunci când vezi o sală în picioare, cântând cu tine şi aplaudând minute în şir?! Ştii ce înseamnă acest lucru? Că nu am trăit degeaba! Întotdeauna am spus că dacă măcar pe un singur om l-am făcut fericit înseamnă că mi-am atins scopul în viaţă. Şi vreau să cred că în ultimul timp numărul lor s-a mărit.
- La un moment dat, ai fost implicat în viaţa politică a ţării (consilier la primărie), ceea ce îţi dă cu atât mai mult dreptul la o opinie. Cum vezi tu azi România şi pe români?
- Rolul meu în politică a fost aproape egal cu zero. Mi-am dat seama foarte repede că nu am ce căuta acolo şi am plecat. Până la urmă, cred că România va ajunge unde îi este locul, dar cu unele condiţii (nu generalizez): să fim mai respectuoşi unii faţă de ceilalţi, mai educaţi, mai culţi, mai îngăduitori, mai modeşti, mai puţin încruntaţi, mai puţin invidioşi, mai dornici să învăţăm unii de la alţii şi de la cei mai deştepţi decât noi, să fim profesionişti în ceea ce facem, mai buni, mai atenţi la cei pe care-i alegem să ne conducă.
- Şi da, şi nu.
- Ce îi trebuie unui bărbat precum Cătălin Crişan ca să se simtă fericit şi împlinit?
- Să se simtă iubit. Atât.
- Îţi poţi imagina o lume fără iubire?
- Nu cred că ar mai exista oameni pe pământ dacă nu ar mai exista iubire. Cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu este sufletul, bucuria de a descoperi în tine iubirea, bucuria de a descoperi în celălalt faptul că poate iubi.
- Cătălin, unde poţi fi întâlnit de fanii tăi?
- Concertele sunt anunţate din timp de afişe. Cât despre teatru, în viitorul apropiat "Cabina actorilor" se va juca pe 19 iunie la Buzău, iar pe 4 şi 6 iulie la Bucureşti. Vă aşteptăm cu mare, mare drag!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
