Înainte de 1989, Dragoş Pâslaru a fost un actor de mare succes, cu roluri memorabile în teatru şi cinema. A fost un rebel, un boem şi un luptător. A participat la revoluţia din decembrie 1989 şi la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Pe 14 iunie, 1990, a fost bătut cu bestialitate de mineri, scăpând, ca prin minune, de moarte. A trăit, a iertat, iar martiriul prin care a trecut l-a transformat într-un om profund credincios. În 1996, s-a călugărit la Mânăstirea Turnu din Vâlcea şi, după o scurtă revenire la viaţa lumească, a ajuns la "şcoala" monahală de la Frăsinei unde a învăţat ascultarea şi smerenia. De şase ani, părintele Valerian Pâslaru este pustnic în Masivul Buila-Vânturariţa, în vecinătatea Schitului Pătrunsa. Astăzi, chipul şi purtarea sa sunt ale unui om despovărat de griji şi ispite. Este luminos, blând, de o bunătate şi o modestie copleşitoare. Vreme de câteva ceasuri, cât a durat interviul pe care mi l-a acordat, monahul Valerian, fostul mare actor Dragoş Pâslaru, a stat în genunchi în faţa noastră. A fost răspunsul sfinţiei sale, la efortul nostru de a urca muntele, timp de două ore şi jumătate, până la chilia sa.
Drumul cu ispite
Sunt ani buni de când ne-am propus un interviu cu părintele Valerian (Dragoş Pâslaru), dar abia spre sfârşitul lunii mai din anul acesta, am reuşit să urcăm până la chilia sa pierdută în negurile Munţilor Buila-Vânturariţa. Iar drumul până la Schitul Pătrunsa a fost atât de anevoios, cât să ne facă să preţuim cum se cade întâlnirea cu el. Am bâjbâit pe culmi, printre copaci şi prin văioage, am cucerit creastă după creastă, cu scrâşnire de dinţi, din pricina oboselii, şi bântuiţi de gândul abandonului. Pantele extrem de abrupte, lipsa oricăror urme după care să ne ghidăm, sălbăticia pădurii - de-o frumuseţe rară - câinii ciobăneşti, care ne-au obligat să le câştigăm prietenia sau să-i ocolim, au făcut parte dintr-un scenariu, parcă divin, de verificare a hotărârii noastre de a-l întâlni pe pustnicul Valerian. Căci pustnicii de aceea sunt pustnici, ca să nu fie găsiţi uşor. Într-un târziu, am ajuns la Schitul Pătrunsa, unde părintele ne aştepta. La biserica acestui schit coboară numeroşii pustnici din Muntele Buila-Vânturariţa, de câteva ori pe an, pentru a se spovedi şi împărtăşi. De stareţul Varsanufie Gherghel, un om ca o duminică, precum se spune, ascultă toţi. Ieromonahului Varsanufie i se datorează înflorirea schitului, numărul mare de monahi, construirea bisericii noi şi a multor acareturi, în doar câţiva ani (cu materialele aduse pe măgari sau în spate, de călugări), şi o viaţă duhovnicească inspirată de Sfântul Munte Athos.
"Călugăria şi muntele îţi arată repede ce caracter ai"
Părintele Valerian în timpul dialogului
- Nimic nu e prea greu, dacă îţi doreşti cu adevărat. Şi-apoi, sunt eu orăşean, dar nici chiar aşa de nevolnic. Am copilărit la Braşov, cu muntele în buza oraşului, şi am avut norocul să fac armata la Vânători de Munte, unde am învăţat să supravieţuiesc în condiţii extreme şi să încasez bătăi straşnice. (Râde) Credeţi-mă, a fost foarte bine, pentru că aşa am descoperit cine sunt. A fost o pregătire bună şi pentru călugărie. Călugăria şi muntele îţi arată repede ce caracter ai, cât de slab sau de tare eşti.
- Eraţi deja credincios pe vremea când făceaţi serviciul militar?
- Da, eram, pentru că fac parte dintr-o familie de oameni credincioşi. Dar nu practicam, ca să zic aşa. Însă, sigur că atunci când venea greul peste mine, îmi fugea gândul la Dumnezeu, instinctiv. Aveam conştiinţa existenţei lui Dumnezeu. În casă aveam icoane, ai mei se închinau... Tata mi-a predat Catehismul, dar nu ca dogmă, ci ca listă de interdicţii. Era foarte dur şi-l ascultam. Însă, creştin cu adevărat am început să devin mai târziu.
- Aţi avut un bunic preot...
- Da, bunicul matern, Ioan Nica, moldovean, un preot prigonit de comunişti pentru credinţa sa. Celălalt bunic, cel patern, Ion Pâslaru, oltean, a fost ofiţer în Armata Regală şi, pentru că i-a scris lui Dej o scrisoare de protest faţă de distrugerea armatei, a fost închis la Gherla. Tata a fost tot ofiţer, până l-au dat comuniştii afară din armată. Vedeţi, deci, că am avut de unde moşteni şi dragostea de Hristos, şi patriotismul, şi disciplina.
"Apropierea de credinţă a început cu un rol: Alioşa Karamazov"
Vârful Ţucla (Foto: Dochiana Stoican)
- Voia lui Dumnezeu! De pe când eram la grădiniţă, nu ştiu ce poezii spuneam, dar se pare că eram un fenomen. O aveam educatoare pe soţia maestrului Mişu Fotino, cel bătrân, desigur, nu cel tânăr. Eram foarte impresionabil şi recitam plângând, iar asta emoţiona pe toată lumea. Apoi povesteam tot felul de lucruri, de stătea lumea cu gura căscată. Dar de la Dumnezeu! Însă nu m-am gândit la actorie decât târziu. Întâi am făcut gimnastică de performanţă, am fost şi în lotul naţional. Cu toate astea, în clasa a XII-a, oscilam dacă să dau la Facultatea de Istorie sau la Teatru. Până la urmă, am ales Teatrul. Am intrat abia a treia oară, şi cred că mai ales datorită rugăciunilor bunicului meu, preotul, căruia îi plăcea mult teatrul şi credea în talentul meu.
- Când aţi început să vă apropiaţi cu adevărat de credinţă?
- A fost un proces mai lung, care a început când l-am jucat pe Alioşa Karamazov, în "Karamazovii", un spectacol de Horia Lovinescu şi Dan Micu, adaptat după Dostoievski. Cel mai bun spectacol din perioada comunistă, cred. Demonstra că lipsa de credinţă te dezumanizează. A trecut de toate cenzurile şi s-a jucat cu casa închisă, până în 1985. Ţinea patru ore, cu o singură pauză, şi nimeni nu respira în sală. Am fost în turneu în URSS şi ruşii ne-au mulţumit că li l-am redat pe Dostoievski. Atunci am început să-l caut pe Dumnezeu. La 34 de ani. Locuiam pe str. Dr. Lister din Bucureşti şi mergeam la Biserica Sf. Elefterie, dar îmi era ruşine de Dumnezeu să intru în biserică. Stăteam aproape de uşă. De acolo am luat şi prima carte de rugăciune, scrisă de ÎPS Bartolomeu, care costa foarte mult pe vremea aia, 25 de lei. Vreo trei ani m-am chinuit să o citesc şi n-am putut. O începeam şi mă luau nişte draci îngrozitori, fumam foarte mult, beam mult, toate cele, ca o lepădătură, deşi eram căsătorit, aveam o soţie minunată, copil... În '86 - '87, am simţit şi mai acut nevoia de Dumnezeu, dar tot nu mă duceam la slujbe. Am încercat să mă rog acasă. Apoi a venit decembrie 1989, Piaţa Universităţii... În Piaţă i-am cunoscut pe nişte bătrâni care făcuseră puşcărie politică, mulţi foşti legionari, foarte credincioşi. Au văzut în mine ceva, pesemne, şi m-au întrebat dacă merg la biserică, dacă am duhovnic... Încet, încet, mi-au deschis ochii. Dar am căutat un duhovnic potrivit încă vreo doi ani. L-am găsit pe părintele Paul Mărăcine, de la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Şi sfinţia sa fusese deţinut politic, vreme de nouă ani, sub comunişti. El m-a pus pe şine. Iar dacă am dat de biserică, oricât de mult iubeam teatrul, şi l-am iubit cu fanatism, n-am mai vrut să joc.
- Aţi iubit mai mult teatrul decât filmul?
- Mult mai mult. La film nu-mi plăcea, pentru că nu apucam să mă scufund în rol, căci mereu se striga "Stop!" şi o luam de la capăt.
- Totuşi, aţi jucat în 17 filme, unele şi după 1990, şi aţi rămas în memoria publicului cu câteva roluri memorabile.
- Mila lui Dumnezeu! Şi e spre cinstea regizorilor, care au avut încredere în mine şi au făcut minuni cu rolurile pe care le-am jucat. Dar nu mi-a plăcut deloc. Mă bucurau întâlnirile cu oameni deosebiţi pe care mi le prilejuia filmul, atât.
- Dintre rolurile jucate pe scenă, personajul Alioşa, din "Karamazovii", v-a marcat cel mai mult?
- Da, pentru că am pus pe mine haina de călugăr, iar în popor se spune că cel care o va purta fără drept este osândit. Am înţeles încă de atunci ce înseamnă asta.
- Aţi avut o evoluţie oarecum asemănătoare cu a personajului pe care l-aţi interpretat...
- Nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? O colegă mi-a spus că un stareţ care m-a văzut în rolul Alioşa a exclamat: "Ăsta şi-a greşit cariera!". Mi-a rămas întipărită în minte această vorbă, drept cel mai mare omagiu pe care l-am primit ca actor.
"Cred că minerii au fost drogaţi. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu îi va pedepsi aspru"
Biserica nouă a schitului Pătrunsa
- Pe 14 iunie 1990, la ora 5 dimineaţa, eram în sediul Asociaţiei 21 Decembrie, când au năvălit minerii peste noi. Am văzut imediat între ei nişte inşi care nu semănau a mineri. Cunosc mâna de miner, că am lucrat un an la Teatrul din Petroşani, între minerii autentici. Un tinerel avea în mână un fel de buzdugan din lemn. M-au scos din sediu şi mi-au zis: "De ce nu ne laşi, bă, să muncim?". Apoi am fost izbit de buzduganul ăla şi parcă mi-a explodat capul. Am căzut la pământ. Ochiul drept îmi era deschis, dar nu vedeam nimic. Însă prin ochiul stâng, închis, apăsat pe asfalt, mă vedeam ca şi cum aş fi fost deasupra corpului meu. Am văzut cum mi s-au zbătut puţin picioarele, pe urmă m-am întins brusc şi trupul mi-a rămas inert. M-a inundat o fericire pe care n-o pot descrie şi sufletul meu striga: "Am murit, în sfârşit, am murit!". Încet, încet, s-a stins imaginea, dar am mai auzit: "Stropeşte-l cu apă!". Au pus furtunul cu apă pe mine şi mă durea teribil, dar m-am trezit. M-au luat de acolo şi m-au târât pe stradă. La un moment dat, iar m-au pocnit în cap şi am căzut. Îmi spuneam: "Să mori în picioare" şi mă ridicam, mă mai duceau câţiva paşi, iar mă loveau, iar cădeam, iar mă ridicam. Şi tot aşa, până la intersecţia cu bisericuţa Sf. Ana - Colţea. Am ridicat ochii şi am văzut crucea. Atât m-am bucurat, încât, fără să-mi propun, mi s-a declanşat Rugăciunea inimii. Rugăciunea inimii este dar de la Dumnezeu. Dacă nu ţi-o dă, nu o poţi căpăta prin niciun fel de exerciţiu. Şi mie mi-a dat-o atunci. Când, într-un târziu, am fost dus la spital, medicii au constatat că eram zdrobit şi s-au mirat că mai trăiesc. Am fost băgat la radiografie şi o femeie medic m-a expus de nouă ori la raze, spunând că nu iese radiografia. Probabil că mi-ar mai fi făcut, până s-ar fi topit carnea pe mine, dacă nu intra în cabinet directorul spitalului, care mă cunoştea, şi care m-a scos de acolo. Interesant că nu aveam nicio fractură, numai organele îmi erau afectate. Am mers prin spital să-mi caut colegii din Piaţă. Toate saloanele erau arhipline de răniţi, sute, poate mii de oameni rupţi în bătaie. Cred că minerii au fost drogaţi, de s-au manifestat aşa. Am avut compasiune pentru ei, că şi ei au fost păcăliţi. Vinovaţii erau Ion Iliescu şi acoliţii lui. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu cred că îi va pedepsi aspru. Mai bine le-ar fi fost lor să ispăşească aici.
Visul cu Maica Domnului
"Curtea" părintelui Valeriu
- Nu cred că am ales-o eu. A fost o chemare, că altfel n-aş fi putut renunţa nici la familie, nici la teatru. În 1995, am părăsit lumea şi-am plecat la mânăstire. Era toamnă, iar părintele Neonil, stareţul de la Frăsinei, nu primeşte în călugărie toamna. Şi-atunci i-am spus că o să mă duc la poartă şi voi aştepta până mă va primi. "Nu mă cunoaşteţi, nu ştiţi de ce sunt în stare. Mă veţi primi sau mă veţi ridica mort de acolo", i-am zis. M-a trimis la Mânăstirea Turnu. Şi, de Sf. Gheorghe, în 1996, am fost primit. Numai că nu eram pregătit să fac faţă unor provocări, şicane şi alte încercări. Sufeream, mă speriasem şi nu ştiam ce să fac. Părintele Ghelasie de la Frăsinei mi-a spus: "Te întorci în lume şi aştepţi semn ca să revii. O să-ţi spună Maica Domnului când". Am revenit în lume, dar mi-am dus viaţa călugărească în taină. Am aşteptat şi, într-adevăr, într-o noapte, în 1999, am visat-o pe Maica Domnului. Coboram pante foarte abrupte, pe stânci, mulţimi de oameni, tăcuţi ca morţii, şi ne strângeam într-o strungă întunecoasă. Atunci, am auzit un glas de femeie foarte cald şi unic: "Dragoş, ce faci?". Am înţeles că e Maica Domnului şi am început să urc muntele, împotriva şuvoiului. M-am trezit şi mi-am spus: "Ăsta e Frăsineiul!". Probabil că mai mult decât vrednicia mea au contat rugăciunile părinţilor Ghelasie, Paul Mărăcine şi Vasile Gordon. M-am întors în mânăstire, de astă dată la Frăsinei, şi am intrat într-o viaţă normală de călugăr, fără niciun fel de problemă.
- Atunci v-a devenit duhovnic părintele Ghelasie Gheorghe.
- Da, căci mi-a dat părintele Paul binecuvântare să mă mut la părintele Ghelasie, când am vrut să intru la mânăstire. Şi m-a avertizat: "Vezi, că o să-ţi fie de două ori mai greu decât celorlalţi, pentru că eşti cam independent, ai păcatele pe care le ai, ai avut şi meseria asta...". Dar din punct de vedere al ascultării, nu mi-a fost deloc greu. Bine, sunt convins că m-a acoperit cu rugăciunea cuviosul Ghelasie, că altfel...
- Ce aţi învăţat mai important de la părintele Ghelasie?
- Felul de a trăi în mânăstire. Pentru că, în mânăstire, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, în ciuda a ceea ce ar putea crede cineva din afară. Iar întâlnirea cu Dumnezeu este permanentă şi tu trebuie să fii pregătit pentru ea. Părintele Ghelasie avea dreaptă socoteală. Emana iubire dar şi asprime, în funcţie de împrejurări. Părea că nu e prea iubit din pricina asta. Nici noi, ucenicii sfinţiei sale, nu ştiam cât e de iubit şi ce mulţi ucenici are peste tot. Eu am stat la un metru de uşa chiliei lui în ultimii doi ani, îi eram cămăraş, dar nu ştiam cine vine la el. La înmormântare, când am văzut câtă lume a venit, mi-am dat seama ce influenţă avea părintele. Şi am mai învăţat de la el ceva: pentru a te putea ruga neîncetat, trebuie să-ţi uşurezi trupul. Părintele Ghelasie a gândit un regim alimentar care te ajută să te rogi permanent. Mulţi pustnici ţin reţetarul părintelui Ghelasie. Baza acestui regim sunt fulgii de grâu, amestecaţi cu fructe, şi cu legume. Dacă ajuţi puţin trupul să intre în acest regim alimentar, apoi lucrează rugăciunea, nu mai lucrezi tu.
- Ceva gătit mâncaţi?
"De şase ani sunt la pustie, şi-I mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt aici"
- Ani de zile aţi fost la Frăsinei, pe rând, îngrijitor la vite, pe urmă bucătar şi, în ultima perioadă, şeful cancelariei. Deci, aţi dovedit că v-aţi acomodat cu obştea. De ce şi când aţi plecat în pustie?
- Cred că orice călugăr îşi doreşte viaţă pustnicească. Am avut câteva tentative eşuate. Odată, în anul 2007, m-a întors ÎPS Irineu, care mă luase sub mantia sa la călugărie. ÎPS Irineu s-a speriat că nu voi face faţă, că mor în pustie, că-s un orăşean fără ştiinţa supravieţuirii. Un an mai târziu, am cerut blagoslovenie şi am venit aici. Şi-I mulţumesc Lui Dumnezeu că am venit.
- E mai greu decât în obşte?
- Cred că sunt ispite mai mari. Pentru că la pustie, tu eşti cu tine, fără regulile impuse de stareţ, de obşte, şi trebuie să faci totul singur, din râvna ta. Pravila, canonul, le ţii dacă şi când vrei. Poţi să mănânci de dimineaţa până seara, să dormi, să faci ce vrei. Dar poţi să faci ce vrei? Nu poţi! Te vede Dumnezeu. Şi-atunci e o luptă să te ţii pe cale. Trebuie să ai un duhovnic cu rugăciune puternică, să te susţină, că altfel mori, mai ales în condiţii de munte, ca aici. Sunt ierni grele, râpe adânci, tot felul de fiare, că e teritoriul lor... Dar uite că, de sute de ani, niciun călugăr nu a fost atacat de animale. Pe unul singur l-au mâncat lupii, dar anunţase că aşa va păţi, pentru păcatele sale.
- Sfinţia voastră aţi fost vreodată în primejdie?...
- Nu m-am simţit niciodată în pericol. M-am întâlnit cu lupi, cu urşi prin pădure, dar nu m-am temut. Ca pe orice om prost, mă iubesc animalele. (Râde)
- Călugării, în general, iar pustnicii, cu atât mai mult, caută locuri cât mai puţin umblate, mai departe de lume, ca să-şi găsească liniştea necesară pentru rugăciune. Apropierea de cer, pe crestele munţilor, şi depărtarea de tumultul aşezărilor omeneşti îţi oferă, într-adevăr, pacea visată? Sau această linişte din afară lasă să te muncească mai mult neliniştea interioară?
- Sigur că sălbăticia peisajului, albastrul acesta profund al cerului, singurătatea, toate te ajută să te concentrezi mai bine, dar dacă nu eşti pregătit, te prăbuşeşti sub "zgomotul" interior. Până la urmă, liniştea sufletească ţine de altceva: dacă te predai sau nu în mâna lui Dumnezeu, pentru ca El să poată lucra în tine. Când îţi dai seama că fără El nu eşti în stare de nimic, îţi rămân doar nădejdea şi dragostea care îţi alimentează credinţa. Şi-atunci se întâmplă minuni, reuşeşti ce nu gândeai. Important este să nu te mândreşti, că nu tu ai făcut ce-ai făcut, ci Dumnezeu a făcut prin tine. Altfel, cazi. Eu, unul, n-aş renunţa acum la pustnicie pentru nimic în lume. Sigur că ascult de stareţul meu şi, când are nevoie de mine, urc la mânăstire. Dar tot la chilia mea mă întorc, după ce-mi termin treaba.
- Părinte, nu v-a fost grea despărţirea de familie?
- Nu. În dragostea mea pentru Dumnezeu se află şi dragostea pentru fosta mea soţie şi pentru copilul nostru. Ei sunt cu mine, pentru că mă rog pentru ei. Apoi, Hristos a spus: "Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". Ce să mai cer, ce să mai aştept? Şi s-a dovedit că Dumnezeu le-a rânduit mai bine viaţa decât aş fi putut face eu.
- Tulburările şi greutăţile lumii ajung la pustnici în vreun fel?
- Nu prea. Pustnicii vin la mânăstire de hram, de Crăciun şi de Paşti, când se spovedesc, se împărtăşesc şi pleacă. Din punctul ăsta de vedere, sunt feriţi de astfel de ispite. Eu nu sunt un pustnic adevărat, din neputinţă şi de păcătos ce sunt. Pe de altă parte, fac ascultare de stareţ. Iar de-o vreme, mi-a poruncit să vin în fiecare zi la slujbă. Şi vin. Sunt în contact mai des cu obştea şi cu mirenii care ne calcă pragul, de aceea spun că nu sunt pustnic adevărat.
- Pustnicii se roagă în singurătate. Este mai puternică rugăciunea particulară decât cea de obşte?
Părintele Valerian şi reporterul
- Aţi avut vreun moment în viaţă când aţi simţit că aţi fost salvat de o rugăciune?
- Tot timpul mă salvează numai rugăciunea. Eu am însă o rugăciune obişnuită, ca a oricui. Pentru o comunicare specială şi pentru dobândirea Duhului Sfânt ai nevoie de altfel de rugăciune. Pustnicii adevăraţi au duminică în fiecare zi, prin intensitatea rugăciunii. Se coboară harul peste ei. Poţi să faci rugăciune şi privind în tăcere un fag sau altă minunăţie pe care a făcut-o Dumnezeu. Şi aia e rugăciune. Ca să ajungi acolo, trebuie să-ţi goleşti mintea, să-ţi păzeşti gândurile. Atunci îţi vorbeşte creaţia şi trăieşti o liturghie cosmică.
Cum ajungeţi la Schitul Pătrunsa
Schitul Pătrunsa se află la şapte kilometri de comuna Bărbăteşti, judeţul Vâlcea. De pe DN 67, Rm. Vâlcea - Târgu Jiu, se face dreapta la Bârzeşti, pe DJ 646E, şi, după opt kilometri, când începe pădurea, se urcă pe o cărare încă patru kilometri. Schitul a fost construit în anul 1740, de Episcopul Clement al Râmnicului. După un timp, un torent a distrus ansamblul monahal. A fost refăcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru şi postelnicul Ion Bărbătescu. În 1895, schitul a fost iarăşi părăsit, din motive necunoscute. Viaţa monahală a fost reluată aici abia în 1934. Bisericile schitului au hramurile Sf. Parascheva, Sf. Ioan Teologul şi Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
