Vorbeşte despre hore. Cântecul arhaic pe care se încăpăţânează să îl cânte ca acum o mie de ani. Vorbeşte despre hore, şi ochii îi strălucesc sub borul pălăriei de pai. În geanta de piele poartă întotdeauna un fluier. Acum are unul mic, cu încrustături arse în lemnul alb-lăptos. Şi cum îl ia şi-l apropie de buze, tot zgomotul din centrul Bucureştiului, care răzbate agresiv şi pe terasa cafenelei pe care stăm la poveşti, dispare! În loc, se aude clopotul turmelor de oi, foşnetul ierbii, adierea vântului prin vârfurile brazilor şi învârtejirea norilor pe crestele Şatrei Pintii, din Ţara lui Leşe, Ţara Lăpuşului. Poveşti cu parfum de vară...
Merele lui Sântilie
"Până la şapte ani, au avut grijă de mine străbunicii mei, «tata Grigore» şi cu «mama Dochia». Pe atunci, ştiam că anotimpurile vin şi pleacă după semnele pe care singur le învăţasem: primăvara ştiam că apar florile şi mergeam să le culeg, vara, că abia aşteptam să mănânc mere, toamna, că pot da iama în strugurii din via lui Cionca baci şi iarna, că meream a colinda! Dar, vara, abia la Sântilie puteam mânca mere! Până atunci nu era voie! Că-i spunea străbunica Dochie mamei: «Nu cumva să leşi pe copchil să mânce mere pân' la Sântilie, că l-a trăzni!» Aşa era credinţa, că dacă te înfrupţi înaintea sfântului din carul de foc, te loveşte cu fulgerul. Aşa că aveai de aşteptat! La 20 şi 21 iulie, Sântilie şi Sfântul Foca făceau mare prăpăd dacă nu îi cinsteai: trăsneau şi dădeau foc fânului, ori căşilor, Doamne-feri! Şi nime' nu ieşea a lucra la fân atunci, căci tare se mai temeau oamenii! Fiecare, orice lucra, cinstea sfinţii din calendarul creştinesc, dar şi pe cei din calendarul agricol, păstoral ori viticol, ori al patronilor de nume (pe bunica mea o chemat-o Varvara şi o cinstea tare pe această sfântă, patroană şi a minerilor!). La începutul verii, Rusaliile în calendarul popular (sau Pogorârea Sfântului Duh în cel religios) era, iarăşi, mare sărbătoare în conştiinţa oamenilor. Mama mă trimitea să-i aduc ramuri de tei, să împodobească casa, grajdul şi poarta cu ele. La fel şi Sânzienele (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul) cu tot alaiul de obiceiuri şi ceremonialuri care se organizau în jurul lor. Roata vieţii avea semne fixe pe ea, de la care oamenii nu se abăteau. Ciobanii plecau în ciobănie şi nu aveau atâta vreme de dus la biserică, aşa că rugăciunile lor erau pe la brazi, prin pădure! Acolo era biserica lor! Toate aveau vremea lor şi lucrurile erau într-o rânduială, după semne! Semnele erau semne pământeşti şi semne cereşti! După ele se ghicea vremea şi ce-a aduce ziua de mâine ori anul care vine. La lună nouă nu se semăna la câmp, că te alegeai doar cu florile câmpului, nu aveai roadă bună! Era bine, în schimb, de semănat flori! Lucrul nu se începea la mijlocul săptămânii, ci, ca să pui început bun, trebuia să o faci de luni! Marţea nu era bine să pleci la drum, miercurea era «împărătească», sâmbăta era «a morţilor», iar duminica, «a lui Dumnezeu».
Stânjarul cu vise
Când eram copchil mic, vara îmi plăcea să alerg desculţ şi în cămeşoi, cu toţi copiii de pe uliţă, la scăldat. Nu ne despărţeau gardurile şi nu se închideau uşile vara, nici nu se bătea la uşă: numa' ce se trezeau străbunicii în casă cu pretinu' meu, Radu, întrebând: «Acas' îi Grigoruţ? Că am vinit să-l ieu la scăldători!» Ori mergeam în pădure, după bureţi. Mama îmi zicea: «Du-te, Grigoruţ, în pădurea ceea de după Galiş, dar aceea cu lemne mai bătrâneşti, şi dacă îi găsi pchitoi (mânătărci) de cele bune, ţi-oi face popricaş!» Din bureţi nu puteam face papricaş, pe aceia numai îi frigeam pe sobă şi îi mâncam cu sare. Era greu de aflat pchitoi bune, trebuia să le cunoşti. Mă învăţase străbunica Dochia care-i pchitoaie bună şi care nu: când veneam acasă, îi rumpea aşe, o margine, şi zicea: «Dacă vineţeşte, nu e bună! Îi de-aceea nebunească!» Adică, halucinogenă, te bolunzea!
Când am crescut fecior, la liceu fiind, veneam în vacanţe acasă, dar nu stăteam să lenevesc. Mergeam la muncă, la fân ori la oi, dar umblam şi după fete. Sara, ne adunam toţi tinerii în centrul satului, dar fetele stăteau separat, iar feciorii separat. Mai mergeam pe la ele, le mai prindeam şi le sărutam, dar era mai mult o joacă. Dacă ne spuneau: «Te spui la mama!» ne opream! Mergeam împreună în pădure după mure şi zmeură, şi mai rămâneam în urmă cu câte-o fată, prinşi în jocurile noastre de început de dragoste, de dorinţe nelămurite, ne aprindeam repede... dar fetele nu se lăsau uşor pe atunci!... Ştiau că trebuie să-şi păstreze fetia până a se mărita! Şi se măritau devreme, că altfel rămâneau nemăritate. La 24 de ani, m-am însurat şi eu şi am intrat în rândul lumii, că dacă mai stăteam, se cheama că-s fecior bătrân! Îmi amintesc că verile mergeam la socrii mei, pe Someş, la Tămaia.
În cercurile Sfintei Mării
De la Tămaia, la Sântă Mărie Mare, mergeam la Bixad, în Oaş, la Paraclisul Sfintei Fecioare din ajunul sărbătorii. Acolo am auzit cântece de pelerinaj şi imnuri dedicate Fecioarei Maria, cântate «chinonic», pe opt glasuri! Te credeai ajuns în rai, când le auzeai frumuseţea şi forţa glasurilor! «O, Marie, frumos nume, Maică Sfântă, ajută-ne!», «Plânge măicuţa la cruce, pentru Fiul ei cel dulce» - parcă aud femeile cântând şi mergând toate într-un pas anume, de ritual cadenţat pe ritmul cântecului, venite din toate satele dimprejur, la Mânăstirea de la Bixad. Unii veneau de la mare depărtare, de la Oradea, Arad, din Satu Mare, din Maramureşul Voievodal, din Lăpuş, porniţi cu o săptămână înainte, cu steaguri şi cu icoana Maicii Domnului împodobită cu flori. Se zicea: «e primit să mergi mult, ca să ajungi să cinsteşti pe Fecioara!». Iar în ajunul Adormirii, toate femeile erau îmbrăcate în negru, prohodind pe Maica Domnului, erau ca un cor antic de bocitoare! Cântau foarte frumos, m-au marcat momentele acelea! A doua zi erau toţi îmbrăcaţi în port de sărbătoare. Era impresionantă evlavia oamenilor la Maica Domnului. Pe urmă, mai mergeam de sărbătoarea aceasta şi la Rohia, şi ţin minte o vedere fabuloasă: pe sub pomii de pe coastele de deasupra mânăstirii era plin de oameni veniţi de la Groşi, de la Rogoz, de la Libotin, de la Lăpuşul Românesc, de la Boiereni, de la Fântânele, din Cerneşti, din Inău, din Stoiceni, din Dobric... Toate satele se adunau acolo din ajun şi oamenii stăteau la slujbele de Paraclis şi Prohod, rugându-se, spovedindu-se şi cuminecându-se. Noaptea, se vedea ici-colo cum pâlpâia flacăra unei lumânări, ca într-un amfiteatru antic, şi se auzea parcă fiecare suflare, fiecare oftat! Iar când plecau înapoi, tot cu cântece mergeau, şi cu sufletul plin de bucurie şi lumină!
Iar în august, între Sântă Măria Mare şi cea Mică, 15 august şi 8 septembrie, se spunea că suntem «în cercurile Sântei Mării»! Adică, suntem ocrotiţi de marea ei putere pe care o are în ceruri şi marea ei îndrăzneală, în faţa Fiului Său, Iisus Hristos, de a cere pentru noi cele de trebuinţă! Legat de perioada aceasta specială, se mai zicea: «La Sântă Mărie Mare, cobor oile la vale! La Sântă Mărie Mică, nu mai rămâne nemică!». Adică, se duce vara! De la 15 august, vara îşi întoarce faţa către toamnă, până se duce cu totul! La munte mai ales, la 8 septembrie, era gata vara! Soarele
Aşa erau rostuite verile în copilăria şi tinereţea mea! Acum îs altfel pentru mine, trăitor în oraşul acesta mare, Bucureşti".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
