Vorbește despre hore. Cântecul arhaic pe care se încăpățânează să îl cânte ca acum o mie de ani. Vorbește despre hore, și ochii îi strălucesc sub borul pălăriei de pai. În geanta de piele poartă întotdeauna un fluier. Acum are unul mic, cu încrustături arse în lemnul alb-lăptos. Și cum îl ia și-l apropie de buze, tot zgomotul din centrul Bucureștiului, care răzbate agresiv și pe terasa cafenelei pe care stăm la povești, dispare! În loc, se aude clopotul turmelor de oi, foșnetul ierbii, adierea vântului prin vârfurile brazilor și învârtejirea norilor pe crestele Șatrei Pintii, din Țara lui Leșe, Țara Lăpușului. Povești cu parfum de vară...
Merele lui Sântilie
"Până la șapte ani, au avut grijă de mine străbunicii mei, «tata Grigore» și cu «mama Dochia». Pe atunci, știam că anotimpurile vin și pleacă după semnele pe care singur le învățasem: primăvara știam că apar florile și mergeam să le culeg, vara, că abia așteptam să mănânc mere, toamna, că pot da iama în strugurii din via lui Cionca baci și iarna, că meream a colinda! Dar, vara, abia la Sântilie puteam mânca mere! Până atunci nu era voie! Că-i spunea străbunica Dochie mamei: «Nu cumva să leși pe copchil să mânce mere pân' la Sântilie, că l-a trăzni!» Așa era credința, că dacă te înfrupți înaintea sfântului din carul de foc, te lovește cu fulgerul. Așa că aveai de așteptat! La 20 și 21 iulie, Sântilie și Sfântul Foca făceau mare prăpăd dacă nu îi cinsteai: trăsneau și dădeau foc fânului, ori cășilor, Doamne-feri! Și nime' nu ieșea a lucra la fân atunci, căci tare se mai temeau oamenii! Fiecare, orice lucra, cinstea sfinții din calendarul creștinesc, dar și pe cei din calendarul agricol, păstoral ori viticol, ori al patronilor de nume (pe bunica mea o chemat-o Varvara și o cinstea tare pe această sfântă, patroană și a minerilor!). La începutul verii, Rusaliile în calendarul popular (sau Pogorârea Sfântului Duh în cel religios) era, iarăși, mare sărbătoare în conștiința oamenilor. Mama mă trimitea să-i aduc ramuri de tei, să împodobească casa, grajdul și poarta cu ele. La fel și Sânzienele (Nașterea Sf. Ioan Botezătorul) cu tot alaiul de obiceiuri și ceremonialuri care se organizau în jurul lor. Roata vieții avea semne fixe pe ea, de la care oamenii nu se abăteau. Ciobanii plecau în ciobănie și nu aveau atâta vreme de dus la biserică, așa că rugăciunile lor erau pe la brazi, prin pădure! Acolo era biserica lor! Toate aveau vremea lor și lucrurile erau într-o rânduială, după semne! Semnele erau semne pământești și semne cerești! După ele se ghicea vremea și ce-a aduce ziua de mâine ori anul care vine. La lună nouă nu se semăna la câmp, că te alegeai doar cu florile câmpului, nu aveai roadă bună! Era bine, în schimb, de semănat flori! Lucrul nu se începea la mijlocul săptămânii, ci, ca să pui început bun, trebuia să o faci de luni! Marțea nu era bine să pleci la drum, miercurea era «împărătească», sâmbăta era «a morților», iar duminica, «a lui Dumnezeu».
Stânjarul cu vise
Când eram copchil mic, vara îmi plăcea să alerg desculț și în cămeșoi, cu toți copiii de pe uliță, la scăldat. Nu ne despărțeau gardurile și nu se închideau ușile vara, nici nu se bătea la ușă: numa' ce se trezeau străbunicii în casă cu pretinu' meu, Radu, întrebând: «Acas' îi Grigoruț? Că am vinit să-l ieu la scăldători!» Ori mergeam în pădure, după bureți. Mama îmi zicea: «Du-te, Grigoruț, în pădurea ceea de după Galiș, dar aceea cu lemne mai bătrânești, și dacă îi găsi pchitoi (mânătărci) de cele bune, ți-oi face popricaș!» Din bureți nu puteam face papricaș, pe aceia numai îi frigeam pe sobă și îi mâncam cu sare. Era greu de aflat pchitoi bune, trebuia să le cunoști. Mă învățase străbunica Dochia care-i pchitoaie bună și care nu: când veneam acasă, îi rumpea așe, o margine, și zicea: «Dacă vinețește, nu e bună! Îi de-aceea nebunească!» Adică, halucinogenă, te bolunzea!
Mie îmi plăcea să merg singur pe câmpurile smălțate cu flori de toate culorile, cu iarba înaltă, din care abia mă vedeam. Câmpurile erau covoare strălucitoare, mai frumoase ca orice covor persan făcut vreodată de mână de om! Iarba era verde și moale, se apleca ușor, la orice adiere de vânt care stârnea mirosuri ce te adormeau. Mă culcam în ea și priveam ceriul înalt! Și ascultam... liniștea! Se auzea molcom foșnetul ierbii, țârâitul cosașilor, orice glas de pasăre cântătoare, ori chiotele îndepărtate ale copiilor ce se scăldau la râu... Am io de mic copchil un stânjar (stejar) în mijlocul fâneței străbunicului Grigore, era bătrân de atunci stânjarul, dar trăiește și acum, și acolo mă culcam în iarbă, printre flori, la umbra lui! Descopeream un întreg univers acolo, trăiam într-o poveste care mă încărca de bucurie și energie! Și, pe urmă, fâneața era, la propriu, o bogăție, că cine nu avea loc de fâneață nu putea ține animale, iar cine nu avea animale nu avea cu ce trăi! Mai erau unii care aveau fâneață, dar acelora veșnic nu le tăia coasa! Adică, erau leneși! Și aceia erau de rușinea lumii! Când era timpul de făcut fânul, pe la începutul lui iulie, tata cosea, și pe mine și pe soră-mea, Măriuca, copchii fiind, ne punea să călcăm fâcitura (claia). Mai târziu, când am fost mai mărișor, mă punea să întorc fânul la uscat, iar pe la 14 ani, am început a merge cu tata la coasă. Mai întâi, m-a învățat cum trebuie să pui «măsaua» la coasă, cum trebuie să fie toporiștea (coada), cum trebuie să steie coasa, să fie ușoară ca pana și să o poți ține așa, în echilibru, pe cele două degete arătătoare. La început, coseam pe margine, nu intram în brazdă cu tata, «ca să nu stric iarba», până mă învățam.
Când am crescut fecior, la liceu fiind, veneam în vacanțe acasă, dar nu stăteam să lenevesc. Mergeam la muncă, la fân ori la oi, dar umblam și după fete. Sara, ne adunam toți tinerii în centrul satului, dar fetele stăteau separat, iar feciorii separat. Mai mergeam pe la ele, le mai prindeam și le sărutam, dar era mai mult o joacă. Dacă ne spuneau: «Te spui la mama!» ne opream! Mergeam împreună în pădure după mure și zmeură, și mai rămâneam în urmă cu câte-o fată, prinși în jocurile noastre de început de dragoste, de dorințe nelămurite, ne aprindeam repede... dar fetele nu se lăsau ușor pe atunci!... Știau că trebuie să-și păstreze fetia până a se mărita! Și se măritau devreme, că altfel rămâneau nemăritate. La 24 de ani, m-am însurat și eu și am intrat în rândul lumii, că dacă mai stăteam, se cheama că-s fecior bătrân! Îmi amintesc că verile mergeam la socrii mei, pe Someș, la Tămaia.
În cercurile Sfintei Mării
De la Tămaia, la Sântă Mărie Mare, mergeam la Bixad, în Oaș, la Paraclisul Sfintei Fecioare din ajunul sărbătorii. Acolo am auzit cântece de pelerinaj și imnuri dedicate Fecioarei Maria, cântate «chinonic», pe opt glasuri! Te credeai ajuns în rai, când le auzeai frumusețea și forța glasurilor! «O, Marie, frumos nume, Maică Sfântă, ajută-ne!», «Plânge măicuța la cruce, pentru Fiul ei cel dulce» - parcă aud femeile cântând și mergând toate într-un pas anume, de ritual cadențat pe ritmul cântecului, venite din toate satele dimprejur, la Mânăstirea de la Bixad. Unii veneau de la mare depărtare, de la Oradea, Arad, din Satu Mare, din Maramureșul Voievodal, din Lăpuș, porniți cu o săptămână înainte, cu steaguri și cu icoana Maicii Domnului împodobită cu flori. Se zicea: «e primit să mergi mult, ca să ajungi să cinstești pe Fecioara!». Iar în ajunul Adormirii, toate femeile erau îmbrăcate în negru, prohodind pe Maica Domnului, erau ca un cor antic de bocitoare! Cântau foarte frumos, m-au marcat momentele acelea! A doua zi erau toți îmbrăcați în port de sărbătoare. Era impresionantă evlavia oamenilor la Maica Domnului. Pe urmă, mai mergeam de sărbătoarea aceasta și la Rohia, și țin minte o vedere fabuloasă: pe sub pomii de pe coastele de deasupra mânăstirii era plin de oameni veniți de la Groși, de la Rogoz, de la Libotin, de la Lăpușul Românesc, de la Boiereni, de la Fântânele, din Cernești, din Inău, din Stoiceni, din Dobric... Toate satele se adunau acolo din ajun și oamenii stăteau la slujbele de Paraclis și Prohod, rugându-se, spovedindu-se și cuminecându-se. Noaptea, se vedea ici-colo cum pâlpâia flacăra unei lumânări, ca într-un amfiteatru antic, și se auzea parcă fiecare suflare, fiecare oftat! Iar când plecau înapoi, tot cu cântece mergeau, și cu sufletul plin de bucurie și lumină!
Iar în august, între Sântă Măria Mare și cea Mică, 15 august și 8 septembrie, se spunea că suntem «în cercurile Sântei Mării»! Adică, suntem ocrotiți de marea ei putere pe care o are în ceruri și marea ei îndrăzneală, în fața Fiului Său, Iisus Hristos, de a cere pentru noi cele de trebuință! Legat de perioada aceasta specială, se mai zicea: «La Sântă Mărie Mare, cobor oile la vale! La Sântă Mărie Mică, nu mai rămâne nemică!». Adică, se duce vara! De la 15 august, vara își întoarce fața către toamnă, până se duce cu totul! La munte mai ales, la 8 septembrie, era gata vara! Soarele mai stăruie, dar nu mai are forță. Diminețile erau reci, oamenii deja puneau căciuli pe cap, în locul clopurilor de pai de la câmpie, ori al pălăriilor negre de fetru ale păstorilor de la munte! Și pălăria mea îi tot una ciobănească! Și tot în perioada asta, a «cercurilor Sfintei Mării», se puneau păzitori la viile coapte, până a se culege! Zice un fragment de corindă: «Păzitori pe cine-om pune? Tăt un june și c-un june!».
Așa erau rostuite verile în copilăria și tinerețea mea! Acum îs altfel pentru mine, trăitor în orașul acesta mare, București".