La cosit printre stele şi nori

Dacă o luai pe partea dreaptă a văii şi urcai pe dealurile pline de aluni, printre ierbu­ri­le mirosind tare a cimbru sălbatic şi ci­coa­re, ajungeai la locul care se cheamă "Sub stânci".

De-o parte a drumului, se înalţă şi azi peretele aspru al muntelui, de cealaltă, se deschide câmpul. Iar câm­pul acesta este, ori din ce parte l-ai privi, spectaculos. Şi asta, pentru că, din loc în loc, în iarba înaltă se află stânci uriaşe, care au căzut demult din munte, unele cu forme ascuţite, altele netede şi lustruite de vremea ca­re-a trecut peste ele, cele mai multe acoperite de iar­bă şi muşchi moale. Şi dacă mergeai mai departe, ajun­geai la crucea de tablă răstignită pe trunchiul unui carpen bătrân, căruia i s-au uscat crengile demult. Până acum câţiva ani, sub cruce era o scân­dură de lemn pe care, scris cu vopsea albă, se putea citi că "Ion a lui Bud o fo trăznit aci şi doarme amu pe veci cu coasa dempreună". De câte ori ajungeam la locul acela, copii fiind, ne amuza teribil textul acela naiv. Treceam cu repeziciune copilărească peste faptul că Ion a fost trăsnit la lucru, ne interesa mai ales partea finală, aceea cu "coasa dempreună". Habar n-aveam atunci ce însemna asta, adică să-i pui omului la ul­timul său drum unealta cu care şi-a câştigat pâinea, ori unealta care îi este mai dragă. Au trecut mulţi ani de atunci, de când ne jucam şi alergam în jurul crucii din carpen. Mi-am amintit de ea nu de mult, într-o di­mineaţă în care m-am trezit ascultând fâşâitul as­cuţit al ierbii cosite, însoţit de fluieratul omului care-şi as­cuţea coasa. Am înţeles cu mare bucurie că am intrat iar în anotimpul fericit al fânului.

Despre ierburi şi flori

Poate să fie doar iarbă goală, cu fire lungi, care au în vârf un fel de spice ce se leagănă vălurit în bă­taia vântului. Dar iarba poate să fie şi amestecată cu flori de toate culorile, mai mari, depăşind cu o palmă vârful ierbii, dar şi mai mici, abia pitulate cu puţin deasupra pământului. Iarba asta pare mai deasă şi mai întunecată şi deasupra ei zboară întotdeauna nunţile fluturilor. Când creşte în câmp drept, e grea, bogată, mustoasă, cosaşul se luptă cu ea în mişcări largi, care lasă în urma lui cărări adânci. Când e pe dealuri, pe coaste, e mai slabă şi mai subţire şi răspândeşte, ca o părere de rău, mirosul proaspăt şi suav al cimbri­şo­rului sălbatic. La umbra prunilor creşte iarbă fragedă, ce se taie scurt, retezat, uşor, ca şi cum un vânt mai as­pru şi ascuţit ar încremeni-o pe veci. Sub nuci, însă, cresc mai mult buruieni ori, de cele mai multe ori, muşchi moale, care nu trebuie cosit. Buruienile, în schimb, sunt nesuferite şi scârţâie prelung când e aproa­pe coasa de tulpina lor. Nici cosaşului nu-i plac, căci au tulpinile tari, care-i tocesc lama coasei, ceea ce înseamnă că trebuie s-o mai bată şi la amiază o dată, ca să poată duce la capăt, până seara, tot co­situl.
Aşadar, ierburile sunt şi ele ca oamenii. Unele, mai obosite şi mai greoaie, răscoapte de soarele verii, se lasă greu la tăiat, altele se iţesc fragede şi parcă se îmbie cu nerăbdare şi neruşinare la tăişul ascuţit, care le aduce sfârşitul. Unele se despart greu de viaţă, chi­nuit şi muncit, altele cu o bucurie care le face parcă şi mai tinere şi fragede decât au fost.

Bătutul coasei

De obicei e seară, înspre asfinţit, când bărbatul îşi bate coasa, cu o zi îna­­in­te de a începe cositul. Îşi ia unel­­tele din magazie şi o pătură ve­che pe care să stea întins. Mai întâi ba­gă ilăul cu partea mai ascuţită în pă­mânt, apoi îşi aduce aproape cio­canul, se-aşază pe pătură, sprijinin­du-se într-un cot, şi aranjează coasa, care e întinsă lângă el, ca o iubită de care are grijă, şi apoi potriveşte lama cu mişcări încete pe fierul ilăului. Cu muchia ascuţită a ciocanului, bate lama mărunt, repetat, într-un ritm săl­tăreţ şi jucăuş, începând de la mar­gi­nea dinspre coadă, ori "coporâie", cum i se spune în anumite locuri, pâ­nă la vârful subţiat, uşor încovoiat, ca un plisc de vultur. Apoi o ia de la ca­păt, de mai multe ori la rând. Bătu­tul coasei înseamnă întotdeauna pace şi tihnă. Şi numai greierii neobosiţi îşi împreunează cântecul cu acela ritmat al ciocanului, pe lama tot mai sclipitoare.
Pe timp de iarnă, coasa stă agăţată sus, de grinda magaziei, lipită cu coada de perete, ca să nu cadă. Cine ştie câte livezi bune de cosit, câte întinderi fre­mătătoare de ierburi nesfârşite visează ea în nopţile lungi, îngheţate... Lângă coasă, prinse într-un cui, stau cutea şi ilăul. Cutea stă într-un fel de buzunar de tablă, pe care cosaşul îl agaţă la brâu, la curea, când coseşte, să-i fie la-ndemână. În el pune un pic de apă, ca să stea cutea udă mereu, căci aşa ascute mai bine lama lucioasă şi tăioasă şi mişcarea ei pe lamă e una alunecată uşor, lină, nu scârţâită şi împiedicată. Din când în când, în timp ce este în brazdă, mai ales după ce-a tăiat vreun pâlc de ierburi cu tulpini mai tari, mai seci ori mai uscate, omul se opreşte, sprijină coasa cu coada în pământ, o prinde cu stânga, ca şi cum ar vrea să danseze cu ea peste iarba tăiată, şi o ascute în­că o dată, adică trece rapid cutea când pe o parte, când pe alta a lamei, într-un ritm vioi, care se aude de de­parte. După aceea şterge lama cu o mână de iar­bă proaspăt cosită. Câtă vreme face asta, cosaşul poate să vadă cât i-a mai rămas de cosit, aruncă o privire că­tre drumul pe care ar trebui să vină ci­neva cu mân­ca­rea de amia­ză, priveş­te cerul cu ochi cunos­că­­tor, ca să vadă even­tu­al dincotro vin norii de ploaie, ori.... nu se mai gândeşte la nimic, când aburul cald al ier­bii co­site l-a ameţit cu totul.
De obicei e seară, în­spre asfinţit, când băr­ba­tul îşi bate coasa pen­tru a doua zi. Şi e vreme bună, cu cer înalt şi se­nin. Greierii cântă a săr­bă­toare, nepăsători. Poa­­­te doar vreo păsă­rui­că, cât un degetar, să pri­veas­­că cu ochi neliniş­tiţi, ca două picături de noapte, lama subţire a coasei ce sună din ce în ce mai subţire. Poa­te.

Vis cu iarbă

Până să înceapă cositul, cu multe zile înainte, ori chiar cu o săptămână sau două, omul îşi face drum la locul de cosit, la pământul lui, ca să vadă dacă iarba e coaptă, dacă are adică pe deasupra ei culoarea aceea gălbuie, roşcată uneori, ca un văl mişcător. "Atunci şi numai atunci e bine să începi cositul, căci iarba tăiată înainte de vreme e seacă, săracă, pradă goală", spunea adeseori, în verile copilăriei mele, unchiaşul Andriş, fratele mai mare al bunicii. El avea un pământ departe de casă, la o jumătate de zi de mers pe jos şi, din când în când, se ducea să stea "în pământul lui", să şadă acolo câteva ceasuri, ca şi cum s-ar duce să stea de vorbă cu un cunoscut, cu un apro­piat. Făcea asta în toate cele patru anotimpuri, chiar dacă nu era mânat de cine ştie ce munci urgente. Vara, cu atât mai mult, cu cât se apropia cositul, îşi lua cu el o pătură şi dor­mea în câmp câte două, trei nopţi, doar el, cu ce­rul înalt şi cu iarba. Se întorcea de acolo "în­tre­mat", senin, cu poftă de vorbă şi de po­veşti care nu se mai terminau, creş­teau una dintr-alta, la ne­sfârşit. Într-un an, m-a ţi­nut pe lângă el când îşi bătea coasa, m-a învăţat să-mi fac inele de iarbă şi mi-a spus atâtea poveşti despre pământul lui, că multă vreme după aceea am tot visat că mă duc şi eu cu el la cosit, numai că aveam o coasă închi­pui­tă, care nu tăia deloc, dar care mă ajuta să strâng în jurul meu grămezi uri­aşe de iarbă, în care ador­meam înlănţuită cu inele verzi.

Sărbătorile cosaşului

Sunt cosaşi care se apu­că de lucru seara, du­pă asfinţitul soarelui, când iarba e ameţită de căldura zilei. Alţii intră în brazdă dimineaţa devreme, când încă nici păsările nu s-au dezmeticit. Unii cosesc la lumina rece a lunii, alţii numai după ce apun stelele. Unchiaşului Andriş îi plăcea să cosească în zorii zilei, când roua înmuia ierburile şi le făcea mai uşor de tăiat, ori seara, târziu, după asfinţit, când începea să se zărească luceafărul deasupra pădurii bătrâne. Zilele de cosit erau pentru el sărbători. De multe ori l-am însoţit în asemenea momente, am stat în preajma lui, cercetând cu luare-aminte lumea măruntă a vieţuitoarelor ce trăiau as­cunse, fojgăind, la firul ierbii. Când povestea des­pre cosit, unchiaşului îi scăpărau ochii, de parcă toc­mai ar fi băut un păhăruţ de rachiu cu chimin, cu ca­re-l cinstea Buna, din când în când, ca să-i dea "co­raj" la lucru. Mi-a spus odată că s-a oprit din cosit, pentru că n-a vrut să supere o pasăre care avea cuibul în iarbă, altădată, mi-a povestit că l-a prins ploaia cu soare în vreme ce cosea şi că a fost acoperit de-un curcubeu uriaş, pe care l-a văzut apoi răsfrânt în fie­care picătură de apă prinsă de ier­buri. Într-o dimineaţă, a fost la un pas de-a trezi cu coasa un iepuroi adormit într-un pâlc de ierburi în­florite, în altă dimi­neaţă a ocolitun ghem de şerpi ameţiţi de răcoare. Odată a găsit în iar­bă un culcuş mai retras, mai as­cuns, în care credea el "musai că aţi­pea de-amiază Fata Pă­durii", căci prea era dichisit, împrej­muit de flori mirositoare. Fie că era vorba de cositul dintâi, de vară, mai greu şi mai îndelungat, fie că era vorba des­pre cositul de-al doilea, când iarba era mai subţire, unchiaşul trăia într-o veşnică sărbătoare la vremea fânu­lui.
Când a fost înmormântat nu s-a gândit nimeni să-i pună cu el coasa, ca să-şi petreacă "dempreună" verile de dincolo şi să poată merge voios, di­mineaţa, înainte de răsăritul soa­re­lui, la cosit printre stele şi nori.