La cosit printre stele și nori

Dacă o luai pe partea dreaptă a văii și urcai pe dealurile pline de aluni, printre ierbu­ri­le mirosind tare a cimbru sălbatic și ci­coa­re, ajungeai la locul care se cheamă "Sub stânci".

De-o parte a drumului, se înalță și azi peretele aspru al muntelui, de cealaltă, se deschide câmpul. Iar câm­pul acesta este, ori din ce parte l-ai privi, spectaculos. Și asta, pentru că, din loc în loc, în iarba înaltă se află stânci uriașe, care au căzut demult din munte, unele cu forme ascuțite, altele netede și lustruite de vremea ca­re-a trecut peste ele, cele mai multe acoperite de iar­bă și mușchi moale. Și dacă mergeai mai departe, ajun­geai la crucea de tablă răstignită pe trunchiul unui carpen bătrân, căruia i s-au uscat crengile demult. Până acum câțiva ani, sub cruce era o scân­dură de lemn pe care, scris cu vopsea albă, se putea citi că "Ion a lui Bud o fo trăznit aci și doarme amu pe veci cu coasa dempreună". De câte ori ajungeam la locul acela, copii fiind, ne amuza teribil textul acela naiv. Treceam cu repeziciune copilărească peste faptul că Ion a fost trăsnit la lucru, ne interesa mai ales partea finală, aceea cu "coasa dempreună". Habar n-aveam atunci ce însemna asta, adică să-i pui omului la ul­timul său drum unealta cu care și-a câștigat pâinea, ori unealta care îi este mai dragă. Au trecut mulți ani de atunci, de când ne jucam și alergam în jurul crucii din carpen. Mi-am amintit de ea nu de mult, într-o di­mineață în care m-am trezit ascultând fâșâitul as­cuțit al ierbii cosite, însoțit de fluieratul omului care-și as­cuțea coasa. Am înțeles cu mare bucurie că am intrat iar în anotimpul fericit al fânului.

Despre ierburi și flori

Poate să fie doar iarbă goală, cu fire lungi, care au în vârf un fel de spice ce se leagănă vălurit în bă­taia vântului. Dar iarba poate să fie și amestecată cu flori de toate culorile, mai mari, depășind cu o palmă vârful ierbii, dar și mai mici, abia pitulate cu puțin deasupra pământului. Iarba asta pare mai deasă și mai întunecată și deasupra ei zboară întotdeauna nunțile fluturilor. Când crește în câmp drept, e grea, bogată, mustoasă, cosașul se luptă cu ea în mișcări largi, care lasă în urma lui cărări adânci. Când e pe dealuri, pe coaste, e mai slabă și mai subțire și răspândește, ca o părere de rău, mirosul proaspăt și suav al cimbri­șo­rului sălbatic. La umbra prunilor crește iarbă fragedă, ce se taie scurt, retezat, ușor, ca și cum un vânt mai as­pru și ascuțit ar încremeni-o pe veci. Sub nuci, însă, cresc mai mult buruieni ori, de cele mai multe ori, mușchi moale, care nu trebuie cosit. Buruienile, în schimb, sunt nesuferite și scârțâie prelung când e aproa­pe coasa de tulpina lor. Nici cosașului nu-i plac, căci au tulpinile tari, care-i tocesc lama coasei, ceea ce înseamnă că trebuie s-o mai bată și la amiază o dată, ca să poată duce la capăt, până seara, tot co­situl.
Așadar, ierburile sunt și ele ca oamenii. Unele, mai obosite și mai greoaie, răscoapte de soarele verii, se lasă greu la tăiat, altele se ițesc fragede și parcă se îmbie cu nerăbdare și nerușinare la tăișul ascuțit, care le aduce sfârșitul. Unele se despart greu de viață, chi­nuit și muncit, altele cu o bucurie care le face parcă și mai tinere și fragede decât au fost.

Bătutul coasei

De obicei e seară, înspre asfințit, când bărbatul își bate coasa, cu o zi îna­­in­te de a începe cositul. Își ia unel­­tele din magazie și o pătură ve­che pe care să stea întins. Mai întâi ba­gă ilăul cu partea mai ascuțită în pă­mânt, apoi își aduce aproape cio­canul, se-așază pe pătură, sprijinin­du-se într-un cot, și aranjează coasa, care e întinsă lângă el, ca o iubită de care are grijă, și apoi potrivește lama cu mișcări încete pe fierul ilăului. Cu muchia ascuțită a ciocanului, bate lama mărunt, repetat, într-un ritm săl­tăreț și jucăuș, începând de la mar­gi­nea dinspre coadă, ori "coporâie", cum i se spune în anumite locuri, pâ­nă la vârful subțiat, ușor încovoiat, ca un plisc de vultur. Apoi o ia de la ca­păt, de mai multe ori la rând. Bătu­tul coasei înseamnă întotdeauna pace și tihnă. Și numai greierii neobosiți își împreunează cântecul cu acela ritmat al ciocanului, pe lama tot mai sclipitoare.
Pe timp de iarnă, coasa stă agățată sus, de grinda magaziei, lipită cu coada de perete, ca să nu cadă. Cine știe câte livezi bune de cosit, câte întinderi fre­mătătoare de ierburi nesfârșite visează ea în nopțile lungi, înghețate... Lângă coasă, prinse într-un cui, stau cutea și ilăul. Cutea stă într-un fel de buzunar de tablă, pe care cosașul îl agață la brâu, la curea, când cosește, să-i fie la-ndemână. În el pune un pic de apă, ca să stea cutea udă mereu, căci așa ascute mai bine lama lucioasă și tăioasă și mișcarea ei pe lamă e una alunecată ușor, lină, nu scârțâită și împiedicată. Din când în când, în timp ce este în brazdă, mai ales după ce-a tăiat vreun pâlc de ierburi cu tulpini mai tari, mai seci ori mai uscate, omul se oprește, sprijină coasa cu coada în pământ, o prinde cu stânga, ca și cum ar vrea să danseze cu ea peste iarba tăiată, și o ascute în­că o dată, adică trece rapid cutea când pe o parte, când pe alta a lamei, într-un ritm vioi, care se aude de de­parte. După aceea șterge lama cu o mână de iar­bă proaspăt cosită. Câtă vreme face asta, cosașul poate să vadă cât i-a mai rămas de cosit, aruncă o privire că­tre drumul pe care ar trebui să vină ci­neva cu mân­ca­rea de amia­ză, priveș­te cerul cu ochi cunos­că­­tor, ca să vadă even­tu­al dincotro vin norii de ploaie, ori.... nu se mai gândește la nimic, când aburul cald al ier­bii co­site l-a amețit cu totul.
De obicei e seară, în­spre asfințit, când băr­ba­tul își bate coasa pen­tru a doua zi. Și e vreme bună, cu cer înalt și se­nin. Greierii cântă a săr­bă­toare, nepăsători. Poa­­­te doar vreo păsă­rui­că, cât un degetar, să pri­veas­­că cu ochi neliniș­tiți, ca două picături de noapte, lama subțire a coasei ce sună din ce în ce mai subțire. Poa­te.

Vis cu iarbă

Până să înceapă cositul, cu multe zile înainte, ori chiar cu o săptămână sau două, omul își face drum la locul de cosit, la pământul lui, ca să vadă dacă iarba e coaptă, dacă are adică pe deasupra ei culoarea aceea gălbuie, roșcată uneori, ca un văl mișcător. "Atunci și numai atunci e bine să începi cositul, căci iarba tăiată înainte de vreme e seacă, săracă, pradă goală", spunea adeseori, în verile copilăriei mele, unchiașul Andriș, fratele mai mare al bunicii. El avea un pământ departe de casă, la o jumătate de zi de mers pe jos și, din când în când, se ducea să stea "în pământul lui", să șadă acolo câteva ceasuri, ca și cum s-ar duce să stea de vorbă cu un cunoscut, cu un apro­piat. Făcea asta în toate cele patru anotimpuri, chiar dacă nu era mânat de cine știe ce munci urgente. Vara, cu atât mai mult, cu cât se apropia cositul, își lua cu el o pătură și dor­mea în câmp câte două, trei nopți, doar el, cu ce­rul înalt și cu iarba. Se întorcea de acolo "în­tre­mat", senin, cu poftă de vorbă și de po­vești care nu se mai terminau, creș­teau una dintr-alta, la ne­sfârșit. Într-un an, m-a ți­nut pe lângă el când își bătea coasa, m-a învățat să-mi fac inele de iarbă și mi-a spus atâtea povești despre pământul lui, că multă vreme după aceea am tot visat că mă duc și eu cu el la cosit, numai că aveam o coasă închi­pui­tă, care nu tăia deloc, dar care mă ajuta să strâng în jurul meu grămezi uri­așe de iarbă, în care ador­meam înlănțuită cu inele verzi.

Sărbătorile cosașului

Sunt cosași care se apu­că de lucru seara, du­pă asfințitul soarelui, când iarba e amețită de căldura zilei. Alții intră în brazdă dimineața devreme, când încă nici păsările nu s-au dezmeticit. Unii cosesc la lumina rece a lunii, alții numai după ce apun stelele. Unchiașului Andriș îi plăcea să cosească în zorii zilei, când roua înmuia ierburile și le făcea mai ușor de tăiat, ori seara, târziu, după asfințit, când începea să se zărească luceafărul deasupra pădurii bătrâne. Zilele de cosit erau pentru el sărbători. De multe ori l-am însoțit în asemenea momente, am stat în preajma lui, cercetând cu luare-aminte lumea măruntă a viețuitoarelor ce trăiau as­cunse, fojgăind, la firul ierbii. Când povestea des­pre cosit, unchiașului îi scăpărau ochii, de parcă toc­mai ar fi băut un păhăruț de rachiu cu chimin, cu ca­re-l cinstea Buna, din când în când, ca să-i dea "co­raj" la lucru. Mi-a spus odată că s-a oprit din cosit, pentru că n-a vrut să supere o pasăre care avea cuibul în iarbă, altădată, mi-a povestit că l-a prins ploaia cu soare în vreme ce cosea și că a fost acoperit de-un curcubeu uriaș, pe care l-a văzut apoi răsfrânt în fie­care picătură de apă prinsă de ier­buri. Într-o dimineață, a fost la un pas de-a trezi cu coasa un iepuroi adormit într-un pâlc de ierburi în­florite, în altă dimi­neață a ocolit un ghem de șerpi amețiți de răcoare. Odată a găsit în iar­bă un culcuș mai retras, mai as­cuns, în care credea el "musai că ați­pea de-amiază Fata Pă­durii", căci prea era dichisit, împrej­muit de flori mirositoare. Fie că era vorba de cositul dintâi, de vară, mai greu și mai îndelungat, fie că era vorba des­pre cositul de-al doilea, când iarba era mai subțire, unchiașul trăia într-o veșnică sărbătoare la vremea fânu­lui.
Când a fost înmormântat nu s-a gândit nimeni să-i pună cu el coasa, ca să-și petreacă "dempreună" verile de dincolo și să poată merge voios, di­mineața, înainte de răsăritul soa­re­lui, la cosit printre stele și nori.