Conf. dr. IONEL NICU SAVA - "Ţările se modernizează cu poporul lor cu tot sau nu se modernizează deloc"

Sociolog la Universitatea Bucureşti, fost ambasador în Elveţia şi Liechtenstein

Eram student când, pe bulevardul Regina Eli­sabeta, fost 6 Martie, treceau muncitorii bucu­reşteni, strigând din toţi rărunchii: "Cu­ba da, yankeii nu". Apoi, a venit la rând marea adu­nare populară din Piaţa Palatului, din 1968, când Cea­u­şescu a condamnat invazia Cehoslovaciei, şi mi­tingurile populare de la 1 Mai şi 23 August, presărate cu primiri entuziaste de înalţi oaspeţi, cum au fost vizitele preşedinţilor Nixon şi Gorbaciov. Despre toate acestea niciun sociolog nu ar putea spune că au fost mişcări sociale. Comunismul a întrerupt brutal miş­cările interbelice, pentru că erau semnul democraţiei. A trebuit să izbucnească Revoluţia din decembrie 1989, ca să avem în stradă, neaduşi de nimeni, un mi­lion de oameni care aveau acelaşi ţel: decapitarea dic­taturii. Mi-a fost dat să iau parte şi la această biruitoare eli­berare din umilinţă. Nu voi descrie acum senti­mentul nebun de eliberare pe care l-am trăit în acele zile:"Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!". Iar dacă n-a mai fost Ceauşescu, n-a mai fost nici Securitatea (cel puţin la vedere) şi nici Miliţia cea încruntată, care mă ur­mărise cândva prin Cişmigiu, ca să mă tundă. Şi, din 22 decembrie 1989, odată luat capacul de pe oală, o ţi­nem tot într-o mişcare socială, ca să aibă domnii so­ciologi material didactic. Mămăliga a explodat, trăias­că mămăliga! Un ambiţios şi subtil sociolog, Ionel Nicu Sava, conferenţiar la Universitatea Bucureşti, analizează de-a fir a păr fenomenul, în lucrarea "Mo­bilizare şi protest", publicată recent. În cadrul unui interviu în exclusivitate, domnia sa descifrează cum au evoluat mişcările sociale din România, de la "Jos X, Y", la "Ocupaţi" şi "Uniţi, salvăm".

"Din protest vine puterea celor fără de putere"

- Care sunt motivele care v-au determinat să stu­diaţi mişcările sociale, domnule profesor?

- Doream să ştiu cum se poate relansa încrederea pu­­blică într-o ţară cu un public apa­tic, chiar derutat. Am desco­pe­rit că miş­cările sociale trebuie studiate pen­tru că protestul indică direcţia schimbării. Din protest vine puterea celor fără de putere.

- Timp de 40 de ani, regimul comunist i-a făcut pe români să uite că se pot revolta. Din acest punct de vedere, ce a reprezentat revoluţia din decembrie 1989, când au ieşit în stradă peste un milion de români?

- Comunismul a fost o mişcare care le-a absorbit sau interzis pe toate celelalte. Comuniştii ştiau, din pro­prie experienţă, că o miş­care so­cia­lă este o conspiraţie la ordinea existentă. Sin­gura ac­cep­tată a fost a lor. În 1989, Ceau­şescu credea că are de-a face cu o intervenţie externă. Nu a fost con­ştient că în ţară se acu­mu­lase o "masă critică" şi strada era gata să "explo­deze". Dovadă că marea schimbare de re­gim se petrece în urma unei acţiuni colective este chiar 22 decembrie, când o acţiune formală se trans­formă "su­bit" într-o mişcare socială, care se extinde ca un val şi schimbă România "peste noapte". Practic, pe 22 de­cembrie, oamenii au fost aduşi la un miting de partid şi au plecat acasă revoluţionari.

- Cum caracterizaţi mişcările sociale din ultimul sfert de secol românesc?

- În anii 1990, profilul protestelor era pre­pon­derent sindical. Tentativa unei mişcări "altfel" a fost aspru sancţionată de mulţimile de mineri. Mă refer la Piaţa Universităţii - o mişcare inocentă, care a su­com­bat sub greutatea moştenirii socialiste. O clasă mun­ci­toare numeroasă şi bine organizată sindical şi-a impus voinţa în competiţia cu o clasă de mijloc anemică şi divizată între foştii comunişti şi partidele istorice. Amploarea protestelor de atunci nu a mai fost atinsă până în prezent. Cu toate acestea, în 25 de ani, strada a schimbat guverne şi a furnizat noi lideri. Unii au ajuns mai târziu la închisoare (Miron Cosma), alţii în guvern (Victor Ciorbea). Cred însă că acum s-au creat condiţiile unui nou tip de mobilizare. În 2013-2014, pentru prima dată după 1990, în Bucureşti şi în ţară, s-a protestat pentru acelaşi lucru: Roşia Montană şi gazele de şist.

- Aţi observat, după anul 2000, o schimbare în structura mişcărilor sociale, o orientare a lor către altfel de revendicări decât cele sindicale?

- Revendicările anilor 1990 erau preponderent materiale: salarii, fabrică, locuinţă, asistenţă socială. Chiar şi Europa a fost privită prin ochelarii clasei mun­­citoare, ca destinaţie pentru locuri de muncă. În­cepând cu mijlocul anilor 2000, revendicările nu mai sunt pur materiale. Asistăm la o schimbare a do­me­niilor. Oamenii vor administraţie locală eficientă, aleşi necorupţi, siguranţă, educaţie mai bună pentru copii. Avem deja rudimentele unei culturi critice, în egală măsură împărtăşite de stânga şi de dreapta po­li­tică. Pare a fi cultura noilor mişcări sociale din Româ­nia.

"La românul de rând, respectul muncii este cea mai înaltă valoare"

- Prin ce se deosebesc mişcările de pe Dâmboviţa de mişcările din ţările occidentale?

- În democraţie, dacă societatea are probleme, se recomandă "mişcare", adică iniţierea unor forme de organizare şi acţiune colectivă. În Brazilia, de exem­plu, toate parohiile catolice au devenit la un moment dat organizaţii publice, unde se discuta ce se întâmplă în comunitate, ce face primăria, cum se vopseşte şcoa­la, cine e susţinut în politică. Ulterior, se coordonau în chestiuni de importanţă naţională, cum ar fi ale­ge­rea preşedintelui. Pentru a putea avansa o acţiune co­lectivă validă e nevoie de un model "strategic" care nu poate fi inventat ad-hoc sau copiat de la vecini. Acest model strategic descrie cum facem lucrurile îm­preună. Aici va trebui să clarificăm dacă suntem sau nu "mioritici", insensibili la provocările modernităţii şi, deci, incapabili de acţiune. Or, este ştiut că ţările se mo­­der­nizează cu poporul lor cu tot sau nu se mo­der­nizează deloc. Unii au reuşit, alţii nu încă. Protestul se instituţionalizează şi la noi şi de­vine mai sofisticat. Românii intră în trendul acesta european al miş­că­rilor sociale cu substrat postma­terial. Adi­că, stilul nostru de viaţă s-a "îmbur­ghezit" în ultimii ani. O parte a popu­laţiei a depăşit grijile ma­teriale şi este în căutarea auto­realizării. Ne vom lupta să depăşim condiţia de pe­riferie a Europei, să construim Europa aici, aşa cum o gândim noi. Sunt foarte în­crezător în capacităţile noilor gene­raţii, pen­tru că idea­lurile lor sunt dez­voltarea şi iden­titatea. Aceasta este Europa viitorului: o colecţie de iden­tităţi şi stiluri de viaţă dintre cele mai avan­sate, integrate, dar nu subor­do­nate.

- Este corupţia o boală pe care mişcă­rile sociale o pot trata?

- A fura din banii publici este un stil comunist. Un oficial ales care fură este ce poate fi mai rău. Un stil social capitalist veritabil este asociat cu onestitatea, res­pectul muncii şi al banului public. Am fost director de firmă privată şapte ani. Aveam angajaţi oameni simpli. Niciunul nu fura. La românul de rând, respectul muncii este cea mai înaltă valoare. De aici ar trebui să por­nim. Să alo­căm guvernării o valoare morală. Co­rupţia nu se vin­decă doar cu bastonul şi puşcăria. Cel mult, se dimi­nuează. Când vom unifica energia unei generaţii cu un proiect de dezvoltare, adică unul de va­lorizare a mun­cii, corupţia va deveni un capitol în­cheiat. În Ro­mânia, pe termen lung, dezvoltarea este anti­dotul co­rupţiei. Europa unită este un proiect de dez­voltare pen­tru noi. De aceea sunt românii euro-opti­mişti. Dacă, în anii 1990, ne uitam la Europa ca la o des­tinaţie sa­larială, acum o privim ca pe o resursă pen­tru dez­vol­­tare.

- De ce în mişcările sociale nu avem şi un curent feminist?

- Eu susţin că avem un curent feminist. Este mai discret, pentru că discriminarea nu a fost atât de acută, încât să genereze proteste de stradă ale femeilor. Dreptul la vot a fost instituit în 1918, am fost printre primii în Europa. În anii 1990, femeile de la noi nu au considerat oportun să-şi definească o identitate dis­tinctă, aşa cum s-a întâmplat în Occident. Există, to­tuşi, intelectuali-militanţi femei, admirabili. Iar acţiu­nile lor, deşi nu au caracter pronunţat colectiv, sunt totuşi evidente, şi mă bucur să spun că sunt şi efi­cien­te. Am remarcat prezenţa unui mare număr de mi­litanţi-femei în cadrul mişcării "Uniţi, salvăm". Aceas­tă situaţie ar trebui să confirme sub forma unei mişcări ecologiste.

"Acum, românii şi polonezii au nevoie de Europa mai mult decât francezii şi germanii, care au construit-o"

- De ce nu avem totuşi partide ecologiste pu­ter­nice, care să scoată zeci de mii de oameni în stradă?

- Faptul că ne lipseşte o mişcare ecologistă ţine de lipsa capacităţii de unificare a mişcărilor din pro­vin­cie cu cele din Capitală. Mişcările ecologiste se dez­vol­tă acolo unde se multiplică organizaţiile de pro­tecţia mediului şi industriile de profil. Disputa privind Roşia Montană şi, mai ales, explorările pentru gazele de şist ar putea fi pretextul perfect pentru constituirea unei robuste mişcări ecologiste în România.

- Cum vedeţi viitorul mişcărilor sociale în Ro­mâ­nia următorilor 25 de ani?

- În prezent, societatea civilă este anemică. Con­cep­tul ca atare este greşit, pentru că se reduce la orga­nizaţii nonguvernamentale. Din peste 23.000 de astfel de organizaţii oficial înregistrate, funcţionează numai vreo... 50, şi acelea finanţate din străinătate. Contri­bu­ţia noastră este modestă. Aceasta înseamnă că aso­ciaţionismul este în recul la noi. Câteva entităţi tele­vizate s-au substituit societăţii civile. Spre exemplu, un ONG se ocupă de "implementarea democraţiei". Credeam că de... împământarea democraţiei. Ce poate fi mai caraghios? De aceea, cred că trebuie să în­curajăm noile forme de asociere.

- Dar cum să încurajăm noile forme de asociere?

- La aşa-numita baronizare trebuie să răspundem cu o creştere a structurilor comunitare. De pildă, în administraţie şi afaceri totul a fost politizat în ultimii ani. Afacerile şi profesiile au acum culoare politică. De aici vine "baronizarea". La noi, preotul din sat a de­­ve­nit membru de partid, învăţătorul, activist, iar inves­titorul, finanţist politic. Funcţia lor profesională şi socială a fost politizată. Profesorul universitar are "valoare" dacă este membru de partid, iar investitorul pri­meşte contracte dacă are oameni în administraţie. Liderii vin exclusiv pe filiera partidelor şi unii sunt niş­te marionete. Nu se întâmplă aşa ceva în lumea ci­vi­lizată. Pentru comparaţie, în America, o nouă ge­ne­raţie de lideri, aduşi în spaţiul public de mişcarea pen­tru drepturi civile, a preluat iniţiativa în anii 1960. În fruntea lor erau Beatles, Martin Luther King jr. şi Jack Kennedy. America lui Obama este America ima­ginată de generaţia Kennedy.

- La alegerile pentru PE am remarcat o diferenţă de prezenţă şi de opţiuni între România şi ţările occidentale. De ce sunt românii susţinători ai UE?

- Diferenţa a constat în lipsa de audienţă a parti­delor populiste şi extremiste, ceea ce confirmă că ro­mânii nu au vocaţia extremismului. Votul populist a fost în jur de doi la sută la noi. În Franţa, extremiştii au ajuns la 25 la sută. În Marea Britanie, populiştii au câştigat alegerile europarlamentare. Participarea la vot, în jur de 35 la sută, şi rezultatul favorabil parti­delor de "linie" arată că avem încredere în Europa unită. De ce sunt românii pro-europeni, când ceilalţi sunt sceptici? Pare că iniţiativa a trecut acum în "noua Europă". Împreună cu polonezii şi celelalte ţări din Est, ne-am asumat acest rol şi ar trebui să fim mult mai vocali în construcţia europeană. Optimismul poli­tic s-a mutat în Est. Acum, românii şi polonezii au ne­voie de Europa mai mult decât francezii şi germanii, care au construit-o.


(Cartea "Mobilizare şi protest" poate fi comandată la Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, tel/fax: +402.69.21.01.22, e-mail: editura@ulbsibiu.ro)