Cititori de pe toate meridianele globului, în dialog cu "Formula AS"

Canada

Diploma de Canada

Sunt un om care scrie, pentru că aşa se descarcă atunci când se simte apăsat de griji, atunci când se întristează, atunci când se bucură, atunci când are nevoie să fie liniştit şi înţeles. Scriu din suflet, scriu cu drag, nu am făcut asta dintotdeauna, nu am experienţă, dar o fac pentru că îmi place. De fapt, cred că este foarte uşor de înţeles ce fel de om sunt, din ceea ce scriu. Acolo, printre rânduri, sunt eu, este sufletul meu, cu tumultul de trăiri pe care le-am simţit, într-o frumoasă zi de primăvară, aici, în Canada. Pentru că ziua de 15 mai a însemnat o nouă pagină în cartea vieţii mele. A fost ziua în care am primit cetăţenia canadiană. O zi plină de emoţii copleşitoare şi de rememorări. De fapt, nu există clipă în viaţa mea în care să nu-mi amintesc faptul că, în urmă cu şapte ani, m-am mutat din România în Canada. Am pus în valiză toate valorile: visele, iubirea, prietenia, respec­tul, speranţa, credinţa şi am pornit către un nou ori­zont. Adaptarea la o altă ţară cere multe trans­formări. Altă limbă, alţi prieteni, alt stil de viaţă, alte mentalităţi. În toţi aceşti ani, am suferit prefaceri imense, de la felul în care arăt, până la ceea ce spun sau simt. După îndelungi fră­mân­tări şi zbateri am în­ţeles: nu mai sunt ceea ce am fost, pe când eram acasă, în România, dar nu am devenit ceea ce cre­deam că o să devin, atunci când am ple­cat. Dar cred, cu si­guranţă, că am fost "o forţă", pentru că am reuşit, la peste 50 de ani, să iau totul de la început, să accept oa­meni noi în viaţa mea, să-mi recâştig zâm­betul şi să fiu din nou un om fericit.
Se zice că în viaţă nu sunt reguli, ci nu­mai soartă, dar eu pot spune că nu soarta, ci eu am ales să iau dru­mul emigrării. Am făcut bine? Am făcut rău? Şapte ani este un termen prea scurt pen­tru un răspuns, tim­pul este cel ce-şi va spune cuvântul a­su­­pra deciziei luate, dar un lucru e sigur: locul naşterii nu se poate uita. Există în lume un loc al pri­me­lor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima dată haina luminii, locul unde am auzit prima oară graiul părinţilor, graiul în care am spus prima dată cuvântul "mamă".
Dar să revin la ziua de 15 mai, când o nouă etapă din viaţa mea îşi deschide porţile. Sunt chemată la festivitatea pentru acordarea cetăţe­niei, momentul "adoptării" mele de către Cana­da. Pentru mine a fost un eveniment ce mi-a răs­colit sufletul şi am trăit cele mai intense clipe. Emoţii copleşitoare, greu de stăpânit. Îmi bătea inima mai tare decât clopotul unei biserici.
Canada este una dintre ţările deschise imi­grării, drept urmare vei întâlni multe naţio­nalităţi, oriunde te duci. Canadienii sunt obiş­nuiţi cu "broken English" sau diferite accente. Trebuie să înţelegi şi să vorbeşti măcar la nivel mediu. Nu îţi cere nimeni gramatică la perfecţie şi nimeni nu te judecă dacă nu reuşeşti să rosteşti un cuvânt corect. Şi în Canada nu toate sunt per­fecte, dar avem un orizont, ştim ceea ce vrem şi încotro ne îndreptăm, simţim că suntem spri­jiniţi de sistem, iar interacţiunea cu autorităţile este mai mult decât plăcută. Justiţia şi poliţia chiar funcţionează în Canada, şi mai funcţio­nea­ză ceva: "nediscriminarea". În Canada nu o să auzi că etnicii indieni, pakistanezi, români, polo­nezi etc. sunt sursa criminalităţii. Un infractor e un infractor, indiferent de etnie sau naţionalitate, iar legea e lege pentru toţi.
Aşadar, dis-de-dimineaţă, am sosit la locul în care urma să obţin cetăţenia. Evenimentul a fost susţinut în faţa unei comisii de specialitate, dar s-a desfăşurat cu repeziciune. Persoanele trecute de 60 de ani au fost "scutite" de testul interviu­lui. O, Doamne!, am scăpat de emoţii. A urmat ve­rificarea identităţii viitorilor cetăţeni, apoi predarea cărţilor de rezident permanent. Mă uit împrejur. Mulţi, foarte mulţi asiatici, ce par perfect canadienizaţi, deşi chipurile le trădează originea. Discursul judecătorului - o doamnă doctor în magistratură - este frumoasa po­ves­te a unui copil de emigranţi, fapt care nu a împie­dicat-o să urce pe treptele societăţii, şi chiar dacă urcuşul a fost greu, prin muncă, ones­titate şi seriozitate, a reuşit să aibă funcţii im­portante în stat.
Urmează jurământul în cor, atât în engleză, cât şi în franceză. Cân­tăm imnul Canadei, apoi judecătorul ne în­mâ­nează diploma de ce­tăţean canadian. Am a­flat că suntem vreo şapte­zeci de persoane, reprezentând peste trei­­zeci de ţări. Văd în sectorul seniori o bă­trânică elegantă, proas­păt coafată, îngrijită, ce pare nestingherită de bliţurile ce o asaltează. Sunt impresionată când aflu că are peste opt­zeci de ani, vârsta la care îşi începe exis­ten­ţa canadiană. (Şi eu, ca­re mă compătimeam că am ajuns "cana­di­an" la bătrâneţe...) Toa­tă lumea filmează, toa­tă lumea este fe­ri­cită, se fac poze cu fa­milia, pe fundal având stea­gul Canadei, al pro­vin­ciei British Co­lumbia şi portretul Re­ginei An­gliei.
Încep să mă rog. Mereu când mă aflu la o răspântie a vieţii, gândul meu zboară la Dumnezeu. Mă rog cu cuvintele mele. Nu-i cer nimic, doar îi mulţu­mesc că mi-a fost alături în cele mai grele decizii şi îl rog să-mi fie alături şi în viitor.
Şi iată, dragi cititori, cum am fost "adoptată", la o vârstă la care nici nu visam. Le mulţumesc celor care m-au primit cu atâta căldură, le mulţu­mesc celor care au venit la eveniment, îi mulţu­mesc fiecărui suflet care a trecut prin viaţa mea, în această perioadă.
Dar cetăţenia canadiană nu înseamnă, aşa cum am spus, despărţirea de obârşia mea. Sufle­tul meu va fi mereu românesc. Voi purta mereu în el amintirea meleagurilor pe care am mers de mâ­nă cu mama. Lumina lor. Satul natal, unde-mi sunt rădăcinile, locul de unde aripile mele s-au înăl­ţat spre călătoria vieţii, certitudinea iden­ti­tăţii, pe care nu mi-o poate clinti nimic. Diplo­mă de român nu am avut niciodată, dar am fost şi voi rămâne român, chiar dacă acum am "diplo­mă de canadian".
DORINA CORNELIA ALDEA - Vancouver


S.U.A.

"Vă felicit pentru aerul pro-românesc"

Mă numesc Ana Mitu, locuiesc în SUA şi citesc regu­lat "Formula AS". Vă felicit pentru aerul pro-ro­mâ­nesc ce răz­bate din revista dvs. Este singura revistă pe care am găsit-o pe Internet care să mă facă să cred că şi în România se întâmplă lucruri bune, că sunt locuri fru­­moa­se şi că există oameni buni. Vă mul­ţu­mesc că îmi aduceţi peste mări acele locuri vrăjite, în­cre­menite, cu bătrânii lor seculari şi generoşi, împăr­ţitori de în­ţe­lep­ciune. Vă mulţumesc pentru vorbele calde din "Ac­cente" şi "Edi­torial", fără să fie întot­deauna răspunsuri, ci doar între­bări perpetue. Vă mulţumesc pentru serile în care caut în "Coşul cu târ­guieli", să potrivesc ceva de-ale gurii, cu ce am în cămară, ca­re să mă şi inspire, dar să mă şi poarte în bu­cătăria de odi­nioa­ră a mamei. Şi, întotdeauna, mă întorc la pa­ginile dvs. calde, pentru că sunt pline de ome­nie, de dra­gos­te, de credinţă, de su­flet, de noi! Pagini pentru minte şi inimă. Dumnezeu să reverse cele mai preţuite binecu­vân­tări peste domniile voastre, că multe suflete aruncate aţi mai alinat şi le-aţi ancorat în spe­ranţă! Cu mult drag,
ANA M.

"Sunt bucuroasă că prin voi cineva îşi păstrează speranţa"

Citesc de ani şi ani de zile revista "Formula AS", chiar în seara asta am "răsfoit-o" pe Internet (sunt prea de­parte ca s-o pot cumpăra) şi am găsit câteva trata­men­­te care sunt foarte interesante. Sunt pur şi simplu bucu­roa­să că, prin voi, cineva îşi păstrează speranţa şi, poate, ci­neva scapă de moarte. N-o s-o mai lungesc, vreau doar să vă spun că ceea ce faceţi este extraor­di­nar şi aş vrea să ştiu, peste ani, când poate am să caut o reţetă, că sunteţi tot aici şi că faceţi aceleaşi lucruri mi­nunate ca şi acum. Eu am să rămân oricum o abonată a "Formulei AS" pe Internet. Vă salut cu drag.
CATI MILU - Nashville

FRANŢA

"Sunt cu ochii pe voi"

Bună ziua, dragă "Formula AS",
Spun "dragă", pentru că este într-adevăr aşa. De când sunt în Franţa, am desco­perit pe Internet revista pe care o citeam cu atâta plăcere şi acasă. Acum, că nu o pot avea "fizic" în mâ­nă, o citesc pe Internet şi astfel aflu şi eu ce se mai întâmplă acolo, la noi, în Ro­mâ­nia. Se spune că nu-ţi dai seama de ceea ce simţi pentru ceva sau pentru ci­ne­va decât atunci când îţi lipseşte. Printre aceste lucruri care îmi lipsesc şi care erau atât de normale acasă, în viaţa mea de zi cu zi, se regăseşte şi "For­mula AS". Acum aştept cu deosebit interes să citesc fiecare nu­măr, pentru că astfel mă simt mai aproape de casă, mai ales când citesc rubricile despre locurile deosebite pe care le are Ro­mâ­nia şi despre oamenii ei deosebiţi, despre natură, des­pre animale. Mi-e dor de părinţi şi de sora mea, cărora abia acum le simt cel mai tare lipsa. Este cineva acolo, acasă, care mă aşteap­tă, per­soana iu­bi­tă, fără al cărei suport nu aş putea să re­zist acestei depărtări. Aş vrea să transmit un mesaj tu­tu­ror cititorilor "Formulei AS": apreciaţi ceea ce aveţi lân­gă voi şi spuneţi persoa­nelor iubite ceea ce simţiţi pen­tru ele în fiecare zi, pen­tru că nu puteţi şti niciodată când soarta vă va despărţi. Vă urez multe numere la fel de incitante ca şi până acum şi nu uitaţi că sunt "cu ochii pe voi".
MARIA - Paris

BELGIA

"Mă rog lui Dumnezeu pentru mai bine în ţara mea"

Mă macină de mult dorinţa de a vă scrie, dar de câte ori mă aflu în faţa hârtiei albe, parcă mi se pune un nod în gât şi o ceaţă pe ochi şi nu mai pot purcede... Aş în­cer­ca să descriu ce sen­ti­mente îmi trezeşte lectura ta, dragă revistă, însă mă tem că aş cădea în desuetudine şi încer­ca­rea n-ar fi deloc izbutită. Dar mi-e atât de dor de casă...!
M-am căsătorit de foarte puţin timp şi mi-am urmat soţul în străinătate, unde locuiesc acum. Cum să poves­tesc cât mă simt de sfâşiată, de câte ori descopăr în arti­co­lele tale o Ro­mâ­nie atât de puţin cunoscută chiar şi ro­mâ­nilor, când respir, prin vorbele pline de duh ale ţăra­nilor, aerul copilăriei mele din Gorj. Parcă văd aievea chi­pul bunicilor mei dragi, care sunt atât de supăraţi că am plecat aşa departe de casă... Pot să-ţi spun însă că toate simţurile mele s-au ascuţit şi, cu cât lu­mea din ju­rul meu uită să se bucure de cântul unui greier, cu atât mă simt eu mai responsabilă să dau frâu liber lacrimilor, când mi-e dor de iarba verde de acasă şi de micile bucurii pentru care mă luptam ca să mi le pot oferi pe atunci.
Mă rezum, aşadar, să mă rog lui Dumnezeu pentru mai bine în ţara mea şi pentru sănătatea celor lăsaţi în urmă. Şi mă mai rog să mă ierte că am fost aşa de laşă şi egoistă şi mi-am urmat dragostea, părăsindu-mi ţara...
C.M.