O poveste cu nume frumos: AGAPIE

Nori negri şi uriaşi văd venind spre mine, ca nişte balauri fioroşi care vor să înghită pă­mântul.

Au apărut deodată, din spatele mun­­telui, aducând cu ei rafale grele de vânt. Deja plouă mărunt şi parcă n-aş vrea să merg mai departe. De fapt, nici nu ştiu prea bine unde merg şi ce caut pe-aici. Tot ce ştiu e o simplă poveste pe care am auzit-o acum aproape un an, de la un prieten care a copilărit prin părţile astea ciudate din Munţii Buzăului. E poves­tea unei femei aprige, un fel de Fefelea­ga din zilele noastre, care s-ar fi ascuns demult în sălbăticia munţilor, dezgusta­tă de răutăţile lumii. Se zice că o chea­mă Natalia şi că s-ar afla într-un cătun părăsit, la capătul unui urcuş lung şi neumblat, care porneşte din satul Bo­zioru. Nu ştiu dacă femeia mai trăieşte. De fapt, nici nu ştiu dacă povestea e reală, dacă nu-i doar una din noianul de legende care bântuie de secole prin sa­tele astea.

Călătorie în cer

Ploaia s-a înteţit tocmai acum, când trec pe lângă primele case din Bozioru. În faţa mea, undeva, spre capătul satu­lui, se înalţă abrupt un munte uriaş, cu creasta înghiţită de nori şi coasta plină cu păduri scufundate în ceaţă. Gân­dul că acolo ar putea trăi ascunsă femeia din povestea mea îmi dă fiori reci. Pe o vijelie ca asta, ar fi curată nebunie să mă avânt la un asemenea drum. Înain­tez încet, pe şosea, căutând cu privirea prin curţi­le oamenilor. Peste tot nici ţipenie. Abia spre capătul satului, îmi iese în cale primul om. Stă pe marginea străzii, ghemuit sub copertina unei troiţe, şi-mi face semne cu mâna. Mă întreabă dacă pot să-l iau până la Odăile, adică în satul următor. Se urcă bucuros, şter­gându-şi faţa cu o batistă boţită, şi-apoi întoarce pri­virea spre mine: "Pfu, ce ploaie! De o oră aştept să mă ia cineva. Nu mai trece nimeni, zici că aici se termină lumea." Îl cheamă Ştefan şi are 72 de ani. S-a născut şi a trăit toată viaţa aici, la Odăile. Cunoaşte ca-n palmă toată zona asta, nu e petic de pământ pe care să nu fi pus măcar o dată piciorul. "Înseamnă că sun­teţi omul meu", îi zic, întrebându-l numaidecât de Natalia, femeia aprigă despre care se spune că ar trăi singură într-un cătun părăsit. "Natalia? Să ştiţi că n-am auzit, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Ştiu o femeie care trăieşte singură, cum ziceţi, dar o cheamă Agapie. Şi stă tocmai sus, la Valea Ştefanului, într-un loc pă­răsit, plin de urşi şi mistreţi. Are ea doi boi mari cu care ară pă­mân­tul, ca acum o sută de ani." Poves­tea seamănă cu cea ştiută de mine. Ea trebuie să fie femeia, chiar dacă numele nu-i acelaşi. "Să ştiţi că e tare ciudată", îmi zice mai departe omul de lângă mine. "Cred că lo­cul ăla a sălbăticit-o de tot. Mai coboară câteodată la primărie, că Valea Ştefanului ţine tot de comu­na noastră, Odăile. Nu vorbeşte niciodată cu nimeni, de zici că e supărată pe toată lumea. A avut un bărbat beţiv tare, şi acum vreo 50 de ani a săritcu cuţitul la ea, gata să-i taie beregata. De-atunci a rămas ea aşa, mai ciudată. A lăsat totul în plata Domnului şi s-a ascuns singură acolo, în cătunul ăla. Şi-a făcut singură casă, şi-a luat o bucată de pă­mânt, nişte animale, şi-acum se-aude că o duce regeşte. Când s-a mutat acolo, mai erau vreo zece case pe lângă ea. Acum, nu mai e niciuna, primul ei vecin e la vreo doi kilometri mai la vale. Iar mai la deal, nu-i decât pustiu plin de sălbăticiuni. Ui­taţi, tocmai sus, după pădurile alea, acolo e casa ei." Îmi arată cu degetul chiar spre creasta aceea înghiţită de nori şi încep să am îndoieli că voi mai putea ajunge acolo astăzi, pe o vreme aşa de rea. În­treb, totuşi, unde începe cărarea care urcă muntele pâ­nă la ea şi-l văd pe om că zâmbeşte. "Nu vă sfă­tuiesc să o luaţi pe-acolo, că n-aveţi nici o şansă. Numai ea şi cu pădurarii ştiu drumul ăla. Dar puteţi să ajungeţi prin altă parte, cu maşina. Cum aţi ieşit din Odăile, o luaţi la dreap­ta, pe un drum pietruit. Numai că trebuie să oco­liţi tot muntele, să-l urcaţi aşa, în spi­rală. E drum lung şi greu, mai ales acum, cu plo­i­le astea. Ştiu că sunt vreo două locuri unde a luat-o pământul la vale, acolo trebuie să aveţi grijă mare, să nu vă alu­nece roata în râpă." Îl las în faţa casei sale din Odăile şi îmi continui drumul spre ieşirea din sat. Acolo virez imediat la dreapta şi încep să urc. Casele se răresc şi în stânga drumului apar primele hăuri. Înaintez cu ini­ma cât un purice, trec prin noroaie cât roata, traver­sez podeţe improvizate din lemn, mă strecor printre hâr­toape şi surpături, şi după aproape o oră de chin, ajung sus pe creastă. Aici, ploaia s-a mai rărit, iar norii aceia fioroşi s-au risipit brusc, de parcă nici n-au fost. Pri­vesc uluit de jur împrejur şi am senzaţia că visez, că am trecut deodată într-o altă lume. După atâţia nori cenuşii şi atâtea noroaie, în faţa ochilor mei se aşterne un verde dumnezeiesc, care îmbracă nesfârşite văi şi coline. Puţin mai sus, la capătul drumului, se vede aco­perişul unei case. Iar mai încolo, începe pădurea. Aici trebuie să fie locul în care trăieşte ascunsă femeia pe care o caut.
Las maşina într-o mică poiană şi urc un drumeag noroios. Nici n-ajung bine lângă casă, că-i şi aud paşii venind către poartă. "Cine-i acolo?", întreabă cu un glas ferm, aproape ameninţător. "Om bun", îi răspund puţin temător. Un dulău fioros latră de mama focului, aproape de gard. "Taci, mă!", se răsteşte femeia la el, gonindu-l în spatele curţii. Deschide apoi poarta larg şi iese în drum, venind către mine cu privirea încrun­tată. Îi spun că sunt reporter, că am auzit multe despre ea şi că am vrut să o cunosc. Mă măsoară mi­rată de sus până jos, mă întreabă cum de-am reuşit să ajung până acolo şi apoi mă invită în curte. E scundă şi slabă ca o aşchie, dar are braţe vânoase şi se mişcă sprinten şi avântat. "Nu ştiu ce vreţi de la mine, dar până la urmă e bine că aţi venit. Mai schimb şi eu o vor­bă cu cineva, că mi-a amorţit limba de-atâta tăcere." Un zâmbet firav îi luminează puţin chipul. Traversăm o curte pli­nă cu acareturi şi intrăm în bucătăria de vară. Miroase a cocă dospită în copaie şi a vatră încinsă. "Aţi venit numa' bine, că tocmai acu' făceam nişte plăcintă cu magiun. Nu prea am voie dulce, dar am zis că n-o fi foc, prea îmi era poftă." Mă priveşte zâm­bind şi brusc începe să vorbească de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă.

O jumătate de secol de singurătate

O cheamă Natalia Iordache şi are 78 de ani. Oamenii însă îi spun Agapie, după nu­mele vechi, de domnişoară. S-a despărţit demult, în '62, dar avea un copil şi a zis să rămână mai departe cu numele soţului. Stă în casa asta de 52 de ani şi n-ar pleca de-aici nici dacă i-ar da cineva palate din aur. Sin­gurii ei prieteni sunt animalele din ogradă, iar singura fericire e munca. În afară de băia­tul ei, care locuieşte la Buzău, şi de preo­tul care vine o dată pe lună la biserica din Odăi­le, nu mai vorbeşte cu nimeni. Mulţi oameni o socotesc nebună, tocmai pentru că s-a izo­lat aici şi trăieşte după rânduielile ei. Ea însă e o femeie puternică şi nu dă doi bani pe pă­rerile altora. O doare doar atunci când sim­te răutatea pe propria ei piele. Oamenii toţi ştiu despre ea că e o femeie bogată şi sunt destui cei care nu se îm­pacă deloc cu gândul ăsta. Au urcat până aici şi i-au otrăvit animalele, i-au ologit câinii, i-au furat din casă, i-au pus foc la căpiţele cu fân. Dar ea n-a căutat nicio­dată să se răzbune, a socotit mereu că numai Dumne­zeu poate să judece asemenea fapte. "Stau câteo­dată şi mă gândesc la câtă răutate e în lumea asta, mă şi minunez că se mai face ziuă." Îşi leagă la brâu un şorţ alb, smul­ge o bucată de aluat din copaie, îl turteşte puţin şi pune peste el o lingură de ma­giun. Apoi îl înfăşoară meticulos şi îl aşază pe cuptor. Face toate astea cu o vioi­ciune uluitoare, vorbind ca un râu care a luat-o de vale. Mă uit prin jur şi văd în bucătăria asta mică, de vară, peste o sută de ani de isto­rie ţărănească. Tuciuri afumate, străchini din lut, ulcioare înflorate, putinei pentru unt şi smântână, chiupuri străvechi pentru murături, iar afară, lângă uşă, o cofă din lemn plină ochi cu apă de la fântână. Toa­te perfect curate şi aranjate într-o ordine desăvâr­şită. "Aveţi aici un adevărat mu­zeu", îi zic cu uimire. "De când am des­chis întâia oară ochii, aşa le-am pome­nit", îmi răspunde ea bucuroasă. "Toate sunt vechi, de pe vremea bunicilor mei. Şi n-o să mă despart niciodată de ele, că ciorba mâncată cu lingură de fier n-are nici un gust pentru mine. Aşa sunt eu, cu obiceiuri mai vechi. Dacă vreţi să ştiţi, şi-acu ar pământul cu plugul cu boi. Cum mă vedeţi de slăbănoagă, împing de coar­nele alea de-i merg fulgii, nu alta. Iar la biserică, nu merg decât în ie ţărănească, făcută de mămica. De-aia mai zic unii că-s nebună, că nu mi-am pocit viaţa ca ei şi că stau singură aici, în sălbăticie. Nu-i nimic, aşa îmi place mie să trăiesc. Şi dacă aţi şti ce drag îmi e când mă trezesc dimi­neaţa!"

Troiţa de piatră

Descuie uşa cu o cheie ruginită şi intrăm în odaia mare a casei, acolo unde zice că îşi ţine ascunse como­rile. Deschide apoi un cufăr uriaş şi scoate din el un teanc de cuverturi şi haine populare, toate curate şi împăturite impecabil. "Astea-s doar câteva, mai am o grămadă şi prin dulap. Unele sunt făcute de mămica mea, altele de mine. De la ea am învăţat să lucrez la război. Am şi-acuma războiul, numa' timp nu mai am să lucrez. Ia uitaţi ce frumuseţi!" Le ia rând pe rând, le strânge la piept şi-apoi le întinde una peste alta pe masă. Sincer, nu mă aşteptam să descopăr aici, în pus­tietatea asta, atâta curăţenie şi-atâtea minuni. Îmi ima­ginam o casă hodorogită, plină de mucegai şi lu­cruri ponosite, şi o femeie sălbatică, duşmănoasă şi săracă lipită pământului. Descopăr însă că Natalia, sau Aga­pie, cum îi spune lumea, e vie, harnică şi iubitoare de frumos. Lucrurile vechi, costumele populare fac parte din rostul ei, o zestre vie, care îi dă putere să trăiască în sălbăticia asta, în care a ales să se izoleze complet. Agapie trăieşte curat, aşa cum trăiau cândva toţi ţăra­nii adevăraţi. Aici, în casa asta cocoţată în vârful mun­telui, şi-a păstrat ea toate acele lucruri care i-au lumi­nat viaţa, toate amintirile dragi. "Uite, asta e fota mea de mireasă, lucrată de mămica pentru mine, acum 60 de ani. Aşa ceva nu mai face nimeni în ziua de azi." Desface o bucată mare de bumbac, cusută în romburi minuscule, cu fir auriu de mătase, şi o înfă­şoară la brâu ca pe un şorţ. "Din păcate, nu mi-a pur­tat deloc noroc." Zâmbeşte amar şi aşează lucru­rile la locul lor, în cufăr, împăturindu-le cu gesturi tandre, de parcă le-ar mângâia. "Urâtă tinereţe am avut. Nu-i pe lume blestem mai mare ca băutura. As­cultaţi ce vă zic, asta e boală de la Diavol. Că mi-am luat un flăcău de toată isprava, harnic şi cu dragoste mare, şi în câţiva ani a ajuns să doarmă prin şanţuri. Ajunsesem de râsul sa­tu­lui, că şi oamenii-srăi şi nu-i mai satură Dumnezeu de-atâta batjocură şi bârfeală. Într-o seară a venit la mine să-mi ceară bani ca să-i bea. Ştia că am pus ceva deoparte să ne luăm o văcuţă. Ţin minte că era de Ru­salii, că nu lucrasem nimic toată ziua. N-am vrut nici în ruptul capului să-i dau, şi-atunci el a luat un cuţit mare şi mi l-a pus la gât. Eram tânără, aveam doar 26 de ani, vă daţi seama ce spaimă am tras. Dar tot nu m-am lăsat. Numai eu ştiam cât m-am chinuit să strâng bănuţii ăia şi cât de mult ne trebuia o văcuţă. Aveam copilul mic, îi trebuia lapte. O oră m-a amenin­ţat cu cuţitul. Ţipam de-mi săreau plămânii din piept, ţipa şi copilul din odaia lui, dar nimeni n-a venit să vadă ce grozăvie se întâmplă acolo. Până la urmă, n-am avut ce face, i-am dat banii, că altfel eram acum oale şi ulcele. Dar a doua zi, am luat copilul şi am ple­­cat la părinţii mei. Am stat acolo o vreme şi pe urmă am zis să-mi fac casa mea. Aveam nişte pământ aici, în Valea Ştefanului, aşa că am ales locul ăsta. Îmi plăcea, că era departe de sat. Pe-aici erau atunci doar câteva cocioabe mai răzleţe. Azi a rămas doar casa mea. Singură mi-am ridicat-o, nu m-a ajutat ni­meni nici cu o mistrie de mortar. Mi-am luat viaţa în mâini, cum s-ar zice. Nu mai voiam să ştiu de nimeni şi de nimic. După ce-am terminat casa, am chemat preotul din Odăile să-mi facă sfeştanie. Era un preot bătrân şi bun, ca pâinea lui Dumnezeu. L-am întrebat, «Părinte, acum, dacă am ridicat casa, ce să fac pentru ca să mă ajute Dumnezeu să scap de sărăcie şi să prind şi eu puţin cheag, atât cât să trăiesc mai liniştită cu copilaşul meu?». Şi mi-a zis să fac o troiţă lângă casă şi să mă rog în fiecare zi la ea. Aşa am făcut, şi de-atunci parcă m-am născut a doua oară, că am scăpat definitiv de grija că n-am ce pune pe masă. Am muncit de mi-am rupt mâinile, zi de zi, cât pentru zece vieţi, dar nu mă plâng, că mi-a plăcut munca mai mult ca orice. Şi n-am uitat nici o zi să mă rog la troiţa mea şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a lumi­nat calea şi mi-a făcut rânduială în viaţă." Troiţa e şi astăzi acolo, în faţa casei. Două cruci minunate din piatră, sculptate de vestiţii cioplitori de la Mă­gura, veghează şi ocrotesc de jumătate de secol sin­gurătatea acestei femei. În fiecare dimineaţă, ea iese afară, culege flori din grădină şi le aşază acolo, la troiţă, rugându-se la Dumnezeu să o ţină puternică şi departe de rele.

Por şi Plăvan

E ora amiezii şi trebuie să dea apă la animale. Ieşim din curte şi urcăm o coastă abruptă, plină de desişuri şi mărăcini. "Aseară am ieşit să aduc iezii acasă şi mi-au ieşit în faţă, la câţiva paşi, şapte mistreţi, cât viţeii de mari. Am strigat puţin la ei şi au luat-o la fugă. Nu mi-e frică, doar că fac stri­căciuni prin grădină. Mai vin şi urşi, mai ales noap­tea, îi aud cum fură cireşe, şi ies la ei cu lan­terna. Nu, nu mi-e frică de animale. Mie de oameni mi-e frică."
În toamna trecută, au prădat-o nişte haimanale din satul Gorâni. Ştiau, pesemne, că tocmai luase femeia subvenţia pentru animale, adică vreo 30 de milioane vechi. Au urcat noaptea o oră prin pădure, s-au strecu­rat prin grădină şi dintr-o singură smucitură au spart uşa din spatele casei. "Era miezul nopţii şi nu prea aveam somn, că era lună plină. Am auzit aşa, deodată, o fojgăială prin curte. Am zis c-o fi vreun animal, mis­treţ sau căprioară, că mai vin şi ele la zarzavaturi. Dar parcă era prea tare zgomotul. M-am ridicat din pat, cu gândul să ies afară, şi taman atunci am văzut o lanternă aprinsă la geam. Am zis că mor, nu alta, nu mă mai opream din tremurat. M-am aşezat iar în pat şi m-am ascuns sub plapumă. Ce era să fac? Să strig? Cine mă aude în pustiul ăsta? M-am lăsat aşa, în voia lui Dumnezeu, şi nu mă mai opream din rugă­ciuni. Am auzit când au spart uşa, când au cotrobăit prin casă şi pe urmă când au plecat. Totul a durat cam o oră. În urma lor, era un dezastru. Toate lucrurile erau claie peste grămadă, dar nu-mi lipsea nimic, în afară de bani. Banii cu care voiam să-mi cumpăr o cositoare electrică, că am obosit şi eu să iau singură tot câmpul la coasă."
În noaptea aceea, femeia s-a speriat atât de tare, că zile la rând se simţea tot mai rău. Avea aşa, un tremu­rat permanent şi o sfârşeală în tot corpul, de parcă în­ghiţise otravă. "Am mers în Odăile, la preot şi i-am zis, «Părinte, împărtăşiţi-mă, că mor». M-a împărtă­şit, mi-a dat agheasmă sfinţită la Izvorul Tămăduirii, mi-a citit molifta Sfântului Maslu, dar tot nu mi-era bine. Până la urmă, am ajuns la doctor, la Buzău. Mi-am făcut analizele şi au ieşit toate perfect. Mai puţin glicemia, care era 400. De la sperietura din noap­tea aia, am făcut diabet."
Vorbeşte întruna şi urcă sprintenă printre mărăci­nişuri, fără să gâfâie nici un pic. După încă câţiva paşi, ajungem, în sfârşit, la fâ­neaţă. În faţa noastră, nişte iezi cucuiaţi ciulesc ime­diat urechile, întorc toţi, deodată, privirile şi încep să ţopăie în jurul femeii. "Ţugurel, puii mamii! Ta­re drag mi-e de ei." Ceva mai departe, se văd printre bălării doi boi uriaşi, căs­când ochii blânzi către noi. "Ei sunt Por şi Plăvan. Cei mai puternici şi fru­moşi. De fapt, nu mai are nimeni boi prin părţile as­tea. Îi pun la arat şi la că­ratul lemnelor. Ei îmi mân­gâie cel mai mult singu­rătatea. După părerea mea, sunt cele mai iubi­toare animale."
Se îndreaptă spre ei, alintându-i cu vorbe dră­găstoase. A avut mai de­mult o iapă frumoasă, pe care o chema Doiniţa. Mer­gea cu ea peste tot, călare sau în căruţă. Când avea timp şi o mai apuca vreo tristeţe, se urca pe ea şi o lua aiurea, la trap, prin văile astea. Într-o seară de Vinerea Mare, a pus-o la căruţă şi a coborât cu ea la biserica din Odăile. Cât a fost ea să înconjoare bise­rica, un drac de om i-a pus otravă în traista cu fân. S-a chinuit mult, sărăcuţa, degeaba a dus-o a doua zi la doctor, degeaba a luat tot felul de leacuri. A murit chiar în noaptea de Înviere, culcată lângă iesle, cu capul în poala femeii. "Nu ştiu dacă mă credeţi, dar am văzut lacrimi în ochii ei. N-o să uit asta cât oi fi. Mi-a fost foarte greu fără ea, era tare harnică şi frumoasă. N-am căutat să mă răzbun, dar am aflat după nici o lună că omul ăla a păţit un necaz mare. I-a plesnit un vas de sânge şi a rămas paralizat. Mai târziu, m-am ho­tărât să-mi iau nişte boi, ca să ar pământul cu ei. Am fost la oborul din Pârscov şi i-am luat pe frumoşii ăştia doi, Plăvănel şi Porică. Ne-am împrietenit re­pede, acu' nu mai pot după ei. Plăvan mi-e un pic mai drag, că-i aşa, mai lipicios. O să zici şi dumneata că-s nebună, dar eu când am vreo su­pă­rare pe suflet, chiar şi noaptea, merg la el, la grajd, şi-mi dau drumul la plâns. Îi spun toate ne­cazurile mele şi el stă aşa, cu capul bleojdit, mă ascultă, şi la sfârşit mă mângâie cu botul pe creştet. Dacă n-ar fi ani­malele astea, cred că aş muri de singurătate. Poţi să te simţi singur când trăieşti printre oameni, dar cu ele, eu nu mă simt niciodată singură."
Natalia mă priveşte zâmbind, în ochi, şi îmi spune că este o femeie fericită. În pustietatea de aici are tot ce-i trebuie omului. Doi boi, trei vaci, doi viţei, şapte ca­pre, 14 iezi, vreo 30 de găini, raţe, gâşte, curci, patru pogoane de pă­mânt la câmpie, încă două în grădina din spatele ca­sei, păşuni nesfârşite şi o livadă ca din poveste. Toa­te astea agonisite şi îngrijite zi de zi, doar prin munca ei. "Pentru mine, mun­ca e o desfătare, niciodată n-am simţit-o ca pe o po­vară. Dumnezeu ne-a lăsat toate bogăţiile astea, ca să avem grijă de ele. Cum să nu-ţi fie drag să mun­ceşti, adică să-l bucuri pe Dumnezeu?"
Din subvenţia pentru animale, a reuşit să strângă la CEC vreo 70 de milioane de lei vechi. Sunt banii pentru înmormântare, pe care, la nevoie, îi poate scoate băiatul ei. În casa asta nu a existat niciodată televizor. Doar un radio prăpădit mai zumzăie câteodată, în holul de la intrare. Nu o interesează ni­mic din viaţapolitică, habar n-are de scan­daluri, corupţie sau partide. Viaţa ei nu de­pinde decât de muncă şi de credinţa în Dum­nezeu. Singura ei teamă, care-i mai dă târcoale uneori, seara, înainte de cul­care, e că ar putea adormi fără să mai des­chidă ochii vreodată. "Aşa a murit tăticul meu. A adormit lângă mama şi a doua zi nu s-a mai trezit. Şi de la o vreme, mi-a intrat parcă în suflet spaima asta, să nu păţesc şi eu la fel. Nu-i vorba că mor, că nu mi-e frică mie de moarte. E vorba doar că până m-o găsi cineva în pustiul ăsta, se prăpădesc animalele mele de foame."