Au apărut deodată, din spatele muntelui, aducând cu ei rafale grele de vânt. Deja plouă mărunt și parcă n-aș vrea să merg mai departe. De fapt, nici nu știu prea bine unde merg și ce caut pe-aici. Tot ce știu e o simplă poveste pe care am auzit-o acum aproape un an, de la un prieten care a copilărit prin părțile astea ciudate din Munții Buzăului. E povestea unei femei aprige, un fel de Fefeleaga din zilele noastre, care s-ar fi ascuns demult în sălbăticia munților, dezgustată de răutățile lumii. Se zice că o cheamă Natalia și că s-ar afla într-un cătun părăsit, la capătul unui urcuș lung și neumblat, care pornește din satul Bozioru. Nu știu dacă femeia mai trăiește. De fapt, nici nu știu dacă povestea e reală, dacă nu-i doar una din noianul de legende care bântuie de secole prin satele astea.
Călătorie în cer
Ploaia s-a întețit tocmai acum, când trec pe lângă primele case din Bozioru. În fața mea, undeva, spre capătul satului, se înalță abrupt un munte uriaș, cu creasta înghițită de nori și coasta plină cu păduri scufundate în ceață. Gândul că acolo ar putea trăi ascunsă femeia din povestea mea îmi dă fiori reci. Pe o vijelie ca asta, ar fi curată nebunie să mă avânt la un asemenea drum. Înaintez încet, pe șosea, căutând cu privirea prin curțile oamenilor. Peste tot nici țipenie. Abia spre capătul satului, îmi iese în cale primul om. Stă pe marginea străzii, ghemuit sub copertina unei troițe, și-mi face semne cu mâna. Mă întreabă dacă pot să-l iau până la Odăile, adică în satul următor. Se urcă bucuros, ștergându-și fața cu o batistă boțită, și-apoi întoarce privirea spre mine: "Pfu, ce ploaie! De o oră aștept să mă ia cineva. Nu mai trece nimeni, zici că aici se termină lumea." Îl cheamă Ștefan și are 72 de ani. S-a născut și a trăit toată viața aici, la Odăile. Cunoaște ca-n palmă toată zona asta, nu e petic de pământ pe care să nu fi pus măcar o dată piciorul. "Înseamnă că sunteți omul meu", îi zic, întrebându-l numaidecât de Natalia, femeia aprigă despre care se spune că ar trăi singură într-un cătun părăsit. "Natalia? Să știți că n-am auzit, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Știu o femeie care trăiește singură, cum ziceți, dar o cheamă Agapie. Și stă tocmai sus, la Valea Ștefanului, într-un loc părăsit, plin de urși și mistreți. Are ea doi boi mari cu care ară pământul, ca acum o sută de ani." Povestea seamănă cu cea știută de mine. Ea trebuie să fie femeia, chiar dacă numele nu-i același. "Să știți că e tare ciudată", îmi zice mai departe omul de lângă mine. "Cred că locul ăla a sălbăticit-o de tot. Mai coboară câteodată la primărie, că Valea Ștefanului ține tot de comuna noastră, Odăile. Nu vorbește niciodată cu nimeni, de zici că e supărată pe toată lumea. A avut un bărbat bețiv tare, și acum vreo 50 de ani a sărit cu cuțitul la ea, gata să-i taie beregata. De-atunci a rămas ea așa, mai ciudată. A lăsat totul în plata Domnului și s-a ascuns singură acolo, în cătunul ăla. Și-a făcut singură casă, și-a luat o bucată de pământ, niște animale, și-acum se-aude că o duce regește. Când s-a mutat acolo, mai erau vreo zece case pe lângă ea. Acum, nu mai e niciuna, primul ei vecin e la vreo doi kilometri mai la vale. Iar mai la deal, nu-i decât pustiu plin de sălbăticiuni. Uitați, tocmai sus, după pădurile alea, acolo e casa ei." Îmi arată cu degetul chiar spre creasta aceea înghițită de nori și încep să am îndoieli că voi mai putea ajunge acolo astăzi, pe o vreme așa de rea. Întreb, totuși, unde începe cărarea care urcă muntele până la ea și-l văd pe om că zâmbește. "Nu vă sfătuiesc să o luați pe-acolo, că n-aveți nici o șansă. Numai ea și cu pădurarii știu drumul ăla. Dar puteți să ajungeți prin altă parte, cu mașina. Cum ați ieșit din Odăile, o luați la dreapta, pe un drum pietruit. Numai că trebuie să ocoliți tot muntele, să-l urcați așa, în spirală. E drum lung și greu, mai ales acum, cu ploile astea. Știu că sunt vreo două locuri unde a luat-o pământul la vale, acolo trebuie să aveți grijă mare, să nu vă alunece roata în râpă." Îl las în fața casei sale din Odăile și îmi continui drumul spre ieșirea din sat. Acolo virez imediat la dreapta și încep să urc. Casele se răresc și în stânga drumului apar primele hăuri. Înaintez cu inima cât un purice, trec prin noroaie cât roata, traversez podețe improvizate din lemn, mă strecor printre hârtoape și surpături, și după aproape o oră de chin, ajung sus pe creastă. Aici, ploaia s-a mai rărit, iar norii aceia fioroși s-au risipit brusc, de parcă nici n-au fost. Privesc uluit de jur împrejur și am senzația că visez, că am trecut deodată într-o altă lume. După atâția nori cenușii și atâtea noroaie, în fața ochilor mei se așterne un verde dumnezeiesc, care îmbracă nesfârșite văi și coline. Puțin mai sus, la capătul drumului, se vede acoperișul unei case. Iar mai încolo, începe pădurea. Aici trebuie să fie locul în care trăiește ascunsă femeia pe care o caut.
Las mașina într-o mică poiană și urc un drumeag noroios. Nici n-ajung bine lângă casă, că-i și aud pașii venind către poartă. "Cine-i acolo?", întreabă cu un glas ferm, aproape amenințător. "Om bun", îi răspund puțin temător. Un dulău fioros latră de mama focului, aproape de gard. "Taci, mă!", se răstește femeia la el, gonindu-l în spatele curții. Deschide apoi poarta larg și iese în drum, venind către mine cu privirea încruntată. Îi spun că sunt reporter, că am auzit multe despre ea și că am vrut să o cunosc. Mă măsoară mirată de sus până jos, mă întreabă cum de-am reușit să ajung până acolo și apoi mă invită în curte. E scundă și slabă ca o așchie, dar are brațe vânoase și se mișcă sprinten și avântat. "Nu știu ce vreți de la mine, dar până la urmă e bine că ați venit. Mai schimb și eu o vorbă cu cineva, că mi-a amorțit limba de-atâta tăcere." Un zâmbet firav îi luminează puțin chipul. Traversăm o curte plină cu acareturi și intrăm în bucătăria de vară. Miroase a cocă dospită în copaie și a vatră încinsă. "Ați venit numa' bine, că tocmai acu' făceam niște plăcintă cu magiun. Nu prea am voie dulce, dar am zis că n-o fi foc, prea îmi era poftă." Mă privește zâmbind și brusc începe să vorbească de parcă ne-am cunoaște de-o viață.
O jumătate de secol de singurătate
O cheamă Natalia Iordache și are 78 de ani. Oamenii însă îi spun Agapie, după numele vechi, de domnișoară. S-a despărțit demult, în '62, dar avea un copil și a zis să rămână mai departe cu numele soțului. Stă în casa asta de 52 de ani și n-ar pleca de-aici nici dacă i-ar da cineva palate din aur. Singurii ei prieteni sunt animalele din ogradă, iar singura fericire e munca. În afară de băiatul ei, care locuiește la Buzău, și de preotul care vine o dată pe lună la biserica din Odăile, nu mai vorbește cu nimeni. Mulți oameni o socotesc nebună, tocmai pentru că s-a izolat aici și trăiește după rânduielile ei. Ea însă e o femeie puternică și nu dă doi bani pe părerile altora. O doare doar atunci când simte răutatea pe propria ei piele. Oamenii toți știu despre ea că e o femeie bogată și sunt destui cei care nu se împacă deloc cu gândul ăsta. Au urcat până aici și i-au otrăvit animalele, i-au ologit câinii, i-au furat din casă, i-au pus foc la căpițele cu fân. Dar ea n-a căutat niciodată să se răzbune, a socotit mereu că numai Dumnezeu poate să judece asemenea fapte. "Stau câteodată și mă gândesc la câtă răutate e în lumea asta, mă și minunez că se mai face ziuă." Își leagă la brâu un șorț alb, smulge o bucată de aluat din copaie, îl turtește puțin și pune peste el o lingură de magiun. Apoi îl înfășoară meticulos și îl așază pe cuptor. Face toate astea cu o vioiciune uluitoare, vorbind ca un râu care a luat-o de vale. Mă uit prin jur și văd în bucătăria asta mică, de vară, peste o sută de ani de istorie țărănească. Tuciuri afumate, străchini din lut, ulcioare înflorate, putinei pentru unt și smântână, chiupuri străvechi pentru murături, iar afară, lângă ușă, o cofă din lemn plină ochi cu apă de la fântână. Toate perfect curate și aranjate într-o ordine desăvârșită. "Aveți aici un adevărat muzeu", îi zic cu uimire. "De când am deschis întâia oară ochii, așa le-am pomenit", îmi răspunde ea bucuroasă. "Toate sunt vechi, de pe vremea bunicilor mei. Și n-o să mă despart niciodată de ele, că ciorba mâncată cu lingură de fier n-are nici un gust pentru mine. Așa sunt eu, cu obiceiuri mai vechi. Dacă vreți să știți, și-acu ar pământul cu plugul cu boi. Cum mă vedeți de slăbănoagă, împing de coarnele alea de-i merg fulgii, nu alta. Iar la biserică, nu merg decât în ie țărănească, făcută de mămica. De-aia mai zic unii că-s nebună, că nu mi-am pocit viața ca ei și că stau singură aici, în sălbăticie. Nu-i nimic, așa îmi place mie să trăiesc. Și dacă ați ști ce drag îmi e când mă trezesc dimineața!"
Troița de piatră
Descuie ușa cu o cheie ruginită și intrăm în odaia mare a casei, acolo unde zice că își ține ascunse comorile. Deschide apoi un cufăr uriaș și scoate din el un teanc de cuverturi și haine populare, toate curate și împăturite impecabil. "Astea-s doar câteva, mai am o grămadă și prin dulap. Unele sunt făcute de mămica mea, altele de mine. De la ea am învățat să lucrez la război. Am și-acuma războiul, numa' timp nu mai am să lucrez. Ia uitați ce frumuseți!" Le ia rând pe rând, le strânge la piept și-apoi le întinde una peste alta pe masă. Sincer, nu mă așteptam să descopăr aici, în pustietatea asta, atâta curățenie și-atâtea minuni. Îmi imaginam o casă hodorogită, plină de mucegai și lucruri ponosite, și o femeie sălbatică, dușmănoasă și săracă lipită pământului. Descopăr însă că Natalia, sau Agapie, cum îi spune lumea, e vie, harnică și iubitoare de frumos. Lucrurile vechi, costumele populare fac parte din rostul ei, o zestre vie, care îi dă putere să trăiască în sălbăticia asta, în care a ales să se izoleze complet. Agapie trăiește curat, așa cum trăiau cândva toți țăranii adevărați. Aici, în casa asta cocoțată în vârful muntelui, și-a păstrat ea toate acele lucruri care i-au luminat viața, toate amintirile dragi. "Uite, asta e fota mea de mireasă, lucrată de mămica pentru mine, acum 60 de ani. Așa ceva nu mai face nimeni în ziua de azi." Desface o bucată mare de bumbac, cusută în romburi minuscule, cu fir auriu de mătase, și o înfășoară la brâu ca pe un șorț. "Din păcate, nu mi-a purtat deloc noroc." Zâmbește amar și așează lucrurile la locul lor, în cufăr, împăturindu-le cu gesturi tandre, de parcă le-ar mângâia. "Urâtă tinerețe am avut. Nu-i pe lume blestem mai mare ca băutura. Ascultați ce vă zic, asta e boală de la Diavol. Că mi-am luat un flăcău de toată isprava, harnic și cu dragoste mare, și în câțiva ani a ajuns să doarmă prin șanțuri. Ajunsesem de râsul satului, că și oamenii-s răi și nu-i mai satură Dumnezeu de-atâta batjocură și bârfeală. Într-o seară a venit la mine să-mi ceară bani ca să-i bea. Știa că am pus ceva deoparte să ne luăm o văcuță. Țin minte că era de Rusalii, că nu lucrasem nimic toată ziua. N-am vrut nici în ruptul capului să-i dau, și-atunci el a luat un cuțit mare și mi l-a pus la gât. Eram tânără, aveam doar 26 de ani, vă dați seama ce spaimă am tras. Dar tot nu m-am lăsat. Numai eu știam cât m-am chinuit să strâng bănuții ăia și cât de mult ne trebuia o văcuță. Aveam copilul mic, îi trebuia lapte. O oră m-a amenințat cu cuțitul. Țipam de-mi săreau plămânii din piept, țipa și copilul din odaia lui, dar nimeni n-a venit să vadă ce grozăvie se întâmplă acolo. Până la urmă, n-am avut ce face, i-am dat banii, că altfel eram acum oale și ulcele. Dar a doua zi, am luat copilul și am plecat la părinții mei. Am stat acolo o vreme și pe urmă am zis să-mi fac casa mea. Aveam niște pământ aici, în Valea Ștefanului, așa că am ales locul ăsta. Îmi plăcea, că era departe de sat. Pe-aici erau atunci doar câteva cocioabe mai răzlețe. Azi a rămas doar casa mea. Singură mi-am ridicat-o, nu m-a ajutat nimeni nici cu o mistrie de mortar. Mi-am luat viața în mâini, cum s-ar zice. Nu mai voiam să știu de nimeni și de nimic. După ce-am terminat casa, am chemat preotul din Odăile să-mi facă sfeștanie. Era un preot bătrân și bun, ca pâinea lui Dumnezeu. L-am întrebat, «Părinte, acum, dacă am ridicat casa, ce să fac pentru ca să mă ajute Dumnezeu să scap de sărăcie și să prind și eu puțin cheag, atât cât să trăiesc mai liniștită cu copilașul meu?». Și mi-a zis să fac o troiță lângă casă și să mă rog în fiecare zi la ea. Așa am făcut, și de-atunci parcă m-am născut a doua oară, că am scăpat definitiv de grija că n-am ce pune pe masă. Am muncit de mi-am rupt mâinile, zi de zi, cât pentru zece vieți, dar nu mă plâng, că mi-a plăcut munca mai mult ca orice. Și n-am uitat nici o zi să mă rog la troița mea și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a luminat calea și mi-a făcut rânduială în viață." Troița e și astăzi acolo, în fața casei. Două cruci minunate din piatră, sculptate de vestiții cioplitori de la Măgura, veghează și ocrotesc de jumătate de secol singurătatea acestei femei. În fiecare dimineață, ea iese afară, culege flori din grădină și le așază acolo, la troiță, rugându-se la Dumnezeu să o țină puternică și departe de rele.
Por și Plăvan
E ora amiezii și trebuie să dea apă la animale. Ieșim din curte și urcăm o coastă abruptă, plină de desișuri și mărăcini. "Aseară am ieșit să aduc iezii acasă și mi-au ieșit în față, la câțiva pași, șapte mistreți, cât vițeii de mari. Am strigat puțin la ei și au luat-o la fugă. Nu mi-e frică, doar că fac stricăciuni prin grădină. Mai vin și urși, mai ales noaptea, îi aud cum fură cireșe, și ies la ei cu lanterna. Nu, nu mi-e frică de animale. Mie de oameni mi-e frică."
În toamna trecută, au prădat-o niște haimanale din satul Gorâni. Știau, pesemne, că tocmai luase femeia subvenția pentru animale, adică vreo 30 de milioane vechi. Au urcat noaptea o oră prin pădure, s-au strecurat prin grădină și dintr-o singură smucitură au spart ușa din spatele casei. "Era miezul nopții și nu prea aveam somn, că era lună plină. Am auzit așa, deodată, o fojgăială prin curte. Am zis c-o fi vreun animal, mistreț sau căprioară, că mai vin și ele la zarzavaturi. Dar parcă era prea tare zgomotul. M-am ridicat din pat, cu gândul să ies afară, și taman atunci am văzut o lanternă aprinsă la geam. Am zis că mor, nu alta, nu mă mai opream din tremurat. M-am așezat iar în pat și m-am ascuns sub plapumă. Ce era să fac? Să strig? Cine mă aude în pustiul ăsta? M-am lăsat așa, în voia lui Dumnezeu, și nu mă mai opream din rugăciuni. Am auzit când au spart ușa, când au cotrobăit prin casă și pe urmă când au plecat. Totul a durat cam o oră. În urma lor, era un dezastru. Toate lucrurile erau claie peste grămadă, dar nu-mi lipsea nimic, în afară de bani. Banii cu care voiam să-mi cumpăr o cositoare electrică, că am obosit și eu să iau singură tot câmpul la coasă."
În noaptea aceea, femeia s-a speriat atât de tare, că zile la rând se simțea tot mai rău. Avea așa, un tremurat permanent și o sfârșeală în tot corpul, de parcă înghițise otravă. "Am mers în Odăile, la preot și i-am zis, «Părinte, împărtășiți-mă, că mor». M-a împărtășit, mi-a dat agheasmă sfințită la Izvorul Tămăduirii, mi-a citit molifta Sfântului Maslu, dar tot nu mi-era bine. Până la urmă, am ajuns la doctor, la Buzău. Mi-am făcut analizele și au ieșit toate perfect. Mai puțin glicemia, care era 400. De la sperietura din noaptea aia, am făcut diabet."
Vorbește întruna și urcă sprintenă printre mărăcinișuri, fără să gâfâie nici un pic. După încă câțiva pași, ajungem, în sfârșit, la fâneață. În fața noastră, niște iezi cucuiați ciulesc imediat urechile, întorc toți, deodată, privirile și încep să țopăie în jurul femeii. "Țugurel, puii mamii! Tare drag mi-e de ei." Ceva mai departe, se văd printre bălării doi boi uriași, căscând ochii blânzi către noi. "Ei sunt Por și Plăvan. Cei mai puternici și frumoși. De fapt, nu mai are nimeni boi prin părțile astea. Îi pun la arat și la căratul lemnelor. Ei îmi mângâie cel mai mult singurătatea. După părerea mea, sunt cele mai iubitoare animale."
Se îndreaptă spre ei, alintându-i cu vorbe drăgăstoase. A avut mai demult o iapă frumoasă, pe care o chema Doinița. Mergea cu ea peste tot, călare sau în căruță. Când avea timp și o mai apuca vreo tristețe, se urca pe ea și o lua aiurea, la trap, prin văile astea. Într-o seară de Vinerea Mare, a pus-o la căruță și a coborât cu ea la biserica din Odăile. Cât a fost ea să înconjoare biserica, un drac de om i-a pus otravă în traista cu fân. S-a chinuit mult, sărăcuța, degeaba a dus-o a doua zi la doctor, degeaba a luat tot felul de leacuri. A murit chiar în noaptea de Înviere, culcată lângă iesle, cu capul în poala femeii. "Nu știu dacă mă credeți, dar am văzut lacrimi în ochii ei. N-o să uit asta cât oi fi. Mi-a fost foarte greu fără ea, era tare harnică și frumoasă. N-am căutat să mă răzbun, dar am aflat după nici o lună că omul ăla a pățit un necaz mare. I-a plesnit un vas de sânge și a rămas paralizat. Mai târziu, m-am hotărât să-mi iau niște boi, ca să ar pământul cu ei. Am fost la oborul din Pârscov și i-am luat pe frumoșii ăștia doi, Plăvănel și Porică. Ne-am împrietenit repede, acu' nu mai pot după ei. Plăvan mi-e un pic mai drag, că-i așa, mai lipicios. O să zici și dumneata că-s nebună, dar eu când am vreo supărare pe suflet, chiar și noaptea, merg la el, la grajd, și-mi dau drumul la plâns. Îi spun toate necazurile mele și el stă așa, cu capul bleojdit, mă ascultă, și la sfârșit mă mângâie cu botul pe creștet. Dacă n-ar fi animalele astea, cred că aș muri de singurătate. Poți să te simți singur când trăiești printre oameni, dar cu ele, eu nu mă simt niciodată singură."
Natalia mă privește zâmbind, în ochi, și îmi spune că este o femeie fericită. În pustietatea de aici are tot ce-i trebuie omului. Doi boi, trei vaci, doi viței, șapte capre, 14 iezi, vreo 30 de găini, rațe, gâște, curci, patru pogoane de pământ la câmpie, încă două în grădina din spatele casei, pășuni nesfârșite și o livadă ca din poveste. Toate astea agonisite și îngrijite zi de zi, doar prin munca ei. "Pentru mine, munca e o desfătare, niciodată n-am simțit-o ca pe o povară. Dumnezeu ne-a lăsat toate bogățiile astea, ca să avem grijă de ele. Cum să nu-ți fie drag să muncești, adică să-l bucuri pe Dumnezeu?"
Din subvenția pentru animale, a reușit să strângă la CEC vreo 70 de milioane de lei vechi. Sunt banii pentru înmormântare, pe care, la nevoie, îi poate scoate băiatul ei. În casa asta nu a existat niciodată televizor. Doar un radio prăpădit mai zumzăie câteodată, în holul de la intrare. Nu o interesează nimic din viața politică, habar n-are de scandaluri, corupție sau partide. Viața ei nu depinde decât de muncă și de credința în Dumnezeu. Singura ei teamă, care-i mai dă târcoale uneori, seara, înainte de culcare, e că ar putea adormi fără să mai deschidă ochii vreodată. "Așa a murit tăticul meu. A adormit lângă mama și a doua zi nu s-a mai trezit. Și de la o vreme, mi-a intrat parcă în suflet spaima asta, să nu pățesc și eu la fel. Nu-i vorba că mor, că nu mi-e frică mie de moarte. E vorba doar că până m-o găsi cineva în pustiul ăsta, se prăpădesc animalele mele de foame."