NUŢU OLTEANU - "Îl iubesc şi îl accept pe Cristi Minculescu aşa cum este şi mă bucur să facem muzică împreună"

Din Suedia, înapoi pe scenele româneşti

Fanii rock-ului românesc au, în sfârşit, un motiv serios de bucurie. Un nou grup elec­tri­zează fiecare scenă pe care urcă, oferind energia şi spiritul originar al acestei muzici, ce păreau pierdute. Cristi Minculescu şi-a regăsit plăcerea de a cânta un rock direct, electric, şi face echipă cu vechiul său coleg, unul dintre cei mai îndrăgiţi chitarişti ai anilor '80, Nuţu Olteanu. Fondator al grupului Iris, alături de Nelu Dumitrescu şi de Emil Lechinţeanu, chitarist mai apoi în Roşu şi Negru şi Holograf, Nuţu Olteanu a emigrat în 1990 în Suedia. După rarele sale apariţii în ţară, alături de Holograf sau de diferite trupe suedeze, pentru Nuţu Olteanu a venit timpul în­toarcerii pe scenele româneşti, acolo unde a cunoscut gloria. "Am tot auzit, în ultimii ani, spunându-se că rock-ul românesc a murit. Noi am făcut trupa asta şi urcăm de fiecare dată pe scenă pentru a arăta tuturor că nu este aşa. Rock-ul românesc nu va muri câtă vre­me vor exista generaţiile care trăiesc această muzică. Am cântat de curând la Piteşti şi am văzut în public mulţi puştani de 15 ani în aceeaşi transă, euforie mu­zicală, ca a publicului de acum 35 de ani, când con­cer­tam la o casă de cultură cu 200 de locuri, în care intrau 500 de spectatori şi mai rămâneau afară 200".

Unde să fugim de-acasă?

- Cum a fost copilăria ta, aveai de mic o sămânţă de "rocker" rebel în tine?

- Sunt născut în Bucureşti, pe 10 august 1957. Părinţii mei au construit o casă mare, pe Şoseaua Giur­giului, pe o străduţă fără asfalt, şi acolo am copi­lărit în primii ani, până ne-am mutat la bloc, într-un apartament în care locuieşte şi acum mama mea. Va­canţele mi le făceam fie la Drăganu, la bunica din par­tea mamei, fie pe Giurgiului, unde rămăseseră ceilalţi bunici. Acolo mă întâlneam cu prietenii mei, golanii. Aveam vreo 12 ani, şi într-odupă-amiază caniculară, stăteam cu unul din ei pe o bordură care se topea. Visam la Marea Neagră, unde nu ajunsese niciunul din noi. "Bă, Nicule, ce bine ne-ar sta nouă acum la mare! La urma-urmei, ce ne opreşte?". Aveam 23 de lei în buzunare. Am luat tramvaiul 12 până la gară şi acolo ne-am urcat în trenul de Galaţi. Nu ştiam noi exact unde-i asta, dar ne gândeam că-i aproape de mare. Întâmplarea a făcut ca dis-de-dimineaţă, când am ajuns la Galaţi, să plece imediat un tren spre Constanţa şi, cu tot felul de aventuri cu naşul, de care ne ascundeam în fel şi chip, am ajuns. La Mamaia, am văzut stufăriş mult şi ne-am oprit. Nu era aşa cum văzusem noi marea la televizor, dar ce era să facem? Eram rupţi de foame şi am mers la un pescar să-i propunem să ne vândă undiţa, ne gândeam că prin­dem peşte şi ne ajunge să mâncăm. Ăsta ne-a zis: "Băi, băieţi, voi sunteţi proşti sau vă prefaceţi? Ma­rea e în partea cealaltă!". Noi eram pe malul lacu­lui... Am fugit într-o suflare şi, când am văzut marea pentru prima oară, am trăit o bucurie uriaşă. Eram doi copii nebuni, de capul nostru, ne-am bălăcit toată ziua. Seara, am cumpărat o jumătate de pâine şi am dârdâit de frig, plecasem de acasă în pantaloni scurţi şi în cămăşuţe fără mâneci. Ne-am aciuat într-un cam­ping, am vrut să furăm o barcă pneumatică şi să fugim în Turcia, pe mare, am ajuns la Miliţie, de unde ne-au recuperat părinţii, care erau disperaţi, ne căutaseră peste tot. Am spus toată povestea asta lungă, ca să vezi ce fel de copil am fost. Am urât şcoala, am rămas repetent, dar nu pentru că eram prost (după note de 2 şi 3, învăţam şi luam 10), ci pen­tru că eram rebel, stricam orele, chiuleam. Mai târziu, am făcut sport de performanţă, atletism-sărituri, acolo dădeam ce aveam mai bun, pentru că tot ce am făcut în viaţă am făcut cu pasiune.

Pianul de hârtie

- Pasiunea pentru muzică cum a apărut?

- Părinţii mei nu aveau nicio legătură cu muzica, însă au dus-o pe sora mea mai mică la un test pentru şcoala de muzică. Ea a picat, dar cum eram şi eu aco­lo, mama a rugat profesorul să mă testeze şi pe mine, auz, ritm muzical... Deşi a zis că eu stau foarte bine la toate astea, nu am făcut primele patru clase de mu­zică. Aşa că am luat lecţii particulare de pian. Cum nu aveam pian acasă, trebuia să studiez pe o clavia­tură din hârtie, ceea ce nu era deloc atrăgător. Mer­geam mai devreme la ora de pian, pentru a studia sin­gur. Profesoara era supărată că nu îmi fac temele acasă, dar încântată de cum găsesc eu singur clapele ca să cânt Beatles şi ce mai auzeam, întâmplător, pe la radio. Eu eram interesat de o altă muzică, pe care nu prea aveai unde să o asculţi. Din apartamentul vecinului de la etajul doi, student la Politehnică, răzbătea o muzică ce mă atrăgea ca un magnet. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa lui, cu două casete în mână, rugându-l să îmi înregistreze şi mie ce asculta el. S-a uitat de sus la mine şi mi-a zis: "Dacă-mi spui cine e Jimi Hendrix, îţi înregistrez". "Bă, Gheorghiţă, nu ştiu cine e, şi de aia am venit la matale, că vreau să ascult şi să învăţ". A părut mulţumit de răspuns şi mi-a înregistrat cele două casete. Când le-am ascultat, am simţit că m-au cu­ren­tat, că îmi explodează capul, le-am pus de sute de ori, îmi răsunau în minte non stop, ca un drog. Janis Joplin, Hen­drix, Grand Funk Railroad, Deep Pur­ple... Nu le-am înţeles de la început, dar când s-a întâmplat, a fost o revela­ţie. Pe chitara unui văr am învăţat pri­me­le acorduri, de la un chitarist dintr-un parc. Apoi, atâta i-am bătut la cap pe ai mei, până mi-au cumpărat o chitară, de la magazinul Melodia, un "Star 2".

"Dacă nu curgeau apele de pe noi, însemna că nu fusese un concert reuşit"

- Şi Iris-ul?

- Când am rămas repetent, i-am spus colegului meu, Emil Lechinţeanu, că dacă tot s-a întâmplat asta, hai să facem o trupă. Şi a fost Irisul, după ce l-am întâlnit la o sală de repetiţii pe Nelu Dumitrescu, care tocmai revenea din armată. L-am întrebat: "Ce muzică îţi place?". Când a zis "Hen­drix", am sărit în sus de bucurie şi am improvi­zat 30 de minute pe o piesă. Aşa ne-am cunoscut. Cu Emil ne ştiam de mult, de când chiuleam de la şcoală, ne ascundeam ghiozdanele într-o scorbură din Cişmi­giu, luam o barcă şi dădeam casetofonul la maximum. Eu am învăţat instinctiv să cânt, cu un soi de bun simţ muzical dublat de multă tenacitate. Directorul şcolii de muzică la care predau în Stockholm spune că sunt singurul profesor de acolo care nu a studiat la vreo şcoa­lă şi, cu toate astea, este foarte încântat de meto­dele mele. Am învăţat multe de la doi mari chitarişti ai României, Sorin Chifiriuc şi Florin Ochescu. Pe atunci, nu erau profesori pe care să-i întrebi cum se cântă la chitara electrică, şi nu aveai unde să-i vezi pe marii chitarişti la televizor, şi nici nu îţi arăta nimeni pe internet, ca acum, unde să pui fiecare deget. Era ca o alchimie, încercai până ieşea, iar când se întâm­pla asta, mi se înmuiau picioarele de bucurie, mi-e greu să explic senzaţiile. Cântam pe nişte corzi tari ca piatra, până am cunoscut un tip care fura sârmă de asta, de aviaţie, subţire... Eu, în zodia Leului, încer­cam să fiu cel mai bun, să fac să sune ca pe disc, însă a doua zi, la repetiţii, Emil venea şi cânta de cinci ori mai bine şi mai repede. Îşi înnebunise părinţii, repeta toa­tă noaptea. Mai târziu, şi-a băgat un ciorap între cor­zile basului şi repeta aşa, cu sunetul înfundat. Repe­tam la Clubul Sindicatelor din Construcţii, într-un sub­sol întunecos, dacă stingeai becul, nu mai vedeai nimic. Şi mi-a venit ideea asta, să repetăm cu luminile stinse, să nu ne mai uităm atâta la instrumente când cântăm. La început, suna groaznic, apoi am început să ne simţim unul pe celălalt şi am progre­sat foarte mult. După doi ani, am primit o şansă de la Aurel Gherghel să cântăm în des­chi­derea concertului Curtea Veche. Odată cu venirea lui Cristi Minculescu în trupă, în 1980, am început să avem un tot mai mare succes.

- Cum îţi explici afecţiu­nea cu care v-a îmbrăţişat publicul?

- Erau multe trupe care cântau foarte bine, dar nu la in­tensitatea la care cântam noi. Făceam ce simţeam, cum simţeam în acel moment, fără să ne pese de nimic. Rock-ul e capacitatea de a arde, e nebunia, sălbăticia rit­mului, pe care le trăieşti. Să te urci pe scenă şi să cânţi corect, perfect, fără să arzi, ăla nu e rock. Aveam un obicei: după fiecare concert, îi puneam pe băieţi, în culise, să-şi dea jos tricourile de pe ei şi să le stoarcă. Dacă nu curgea apă din ele, dacă nu trans­piraserăm îndeajuns, însemna că nu fusese un concert bun. Publicul ne simţea dăruirea şi se forma o mare de energie ce ajungea la noi, intra în noi şi ne dădea o mare putere. Nu ştiu de unde a venit termenul ăsta, dar noi îi spuneam smanes. Să dai fiori publicului şi să te contopeşti cu el. S-a dus vestea, sălile erau neîncăpătoare, vechii hippioţi, Florian Pittiş, oameni care ştiau muzică, au înţeles că se întâmplă ceva nou şi veneau la concertele noastre. Apoi am străbătut ţara cu Ce­naclul Flacăra. Cum nu mi-a plăcut şcoala, nu mi-a plăcut nici la cenaclu, era tot o dictatură. Însă a avut multe părţi bune. Am cântat în fie­care colţişor de ţară, fără să facem niciun rabat. Ştiam că Păunescu ne iubeşte şi ne permiteam orice. Eu mă urcam pe o boxă şi săream de acolo cu chitara direct pe masa lui, continuând să cânt. Făceam show oriunde cântam, pe un stadion de 50.000 de oameni sau în căminul cultural din­tr-un sat.

"Cristi Minculescu şi Nuţu Olteanu supergrup"

- Care este povestea din spatele "Iris I", aclamat de mulţi ca cel mai bun disc din istoria Iris?

- A fost un disc bun, pentru că aveam atunci o trupă grozavă, cu o secţie ritmică de nezdrun­cinat, Marty Popescu la bas, Nelu la tobe, cu Florin Ochescu, şi nici eu nu cântam prost deloc. Aveam scule foarte bune, cumpărate cu mari sacrificii şi riscuri. O boxă Marshall costa cât o Dacie, pentru chitare trebuia să jonglăm cu valu­ta şi să ni le trimită cineva din Occident, treabă periculoasă. Însă eu nu sunt atât de mul­ţu­mit de acest disc. Noi eram obişnuiţi cu energia de pe scenă, cu puterea dată de public şi deodată am ajuns să imprimăm într-un studio Electrecord îngheţat bocnă, în mijlocul iernii. Şi nu era ca în Occident, să bagi droguri care să te urce în al nouălea cer. Cristi a dat 30% din ce cânta pe scenă. Totuşi, unii spun chiar că "Iris I" e cel mai bun disc al rock-ului românesc. Pe de-o parte, mă măguleşte, pe de alta, mă întristează. Aş fi vrut ca el să fie doar un început, să apară unele din ce în ce mai bune. Cum de nu s-a putut, în toţi aceşti ani, scoate niciunul mai bun? Asta vrem acum, cu trupa nouă, cu Cristi, nu doar să îl egalăm, ci şi să-l întrecem.

- Cânţi din nou cu Cristi Minculescu, în for­ma­ţia "Cristi Minculescu şi Nuţu Olteanu super­grup". Cum e să faci echipă cu el după atâţia ani?

- Suntem neschimbaţi, cu bunele şi cu relele fie­căruia. Îl iubesc şi îl accept pe Cristi aşa cum este şi mă bucur să facem muzică împreună. După proble­mele pe care le-a avut, Cristi e într-o perioadă de re­facere fizică şi va fi din ce în ce mai bun. El are un dar pe care nu şi-l poate pierde. Poate nu a insistat să-şi îmbunătăţească din punct de vedere tehnic vo­cea, însă compensează cu vârf şi îndesat prin energie şi prin carisma pe care o are din naştere. S-a născut cu o ca­ris­mă imensă. Când apare pe scenă, parcă apasă ci­neva pe un buton şi explodează, se întâmplă ceva, ca o reacţie chimică, şi sala e în delir. Aşa era şi înain­te, aşa e şi acum. Eu încep să cânt cu băieţii, instru­men­tişti suedezi foarte buni, şcoliţi în America, totul mer­ge bine, publicului îi place, însă când apare Cristi, erupe. Până şi mie mi se zbârleşte părul când începe să cânte. Asta înseamnă să fii artist, să ai acel fior.

"Sunt complet adaptat în Suedia, însă întotdeauna îmi va lipsi ceva, ce nu găsesc decât în România"

- Cei mai mulţi muzicieni români au emigrat înainte de 1989, în căutarea libertăţii. Tu ai plecat în 1990. Nu ţi-a fost teamă de anonimat, de posibilita­tea de a nu mai cânta la un nivel profesionist?

- Eu am plecat prin căsătorie, m-am însurat cu o chiliancă. Însă nu am privit cu mare regret în urmă, nu m-am gândit de prea multe ori înainte de a pleca. Simţeam că făcusem cam totul aici, discuri, înregis­trări TV, turnee. Numai în primul an de Holograf, am avut 500 de spectacole! Am fost mereu un pic invi­dios pe muzicienii care puteau cânta cu uşurinţă mai multe genuri, şi rock, şi blues, şi jazz, şi am vrut să progresez, să merg mai departe. În Suedia am întâlnit muzicieni de talie mondială, şi cu unii am şi cântat. Lu­crurile nu au mers aşa cum mi-am dorit, una e să pleci la 20 de ani, şi alta la 30 şi ceva, când ar fi bine să ai deja un nume, să te ştie lumea. Însă sunt fericit că pot să fac muzică în continuare şi să trăiesc din asta. Nu sunt bogat, nu acesta a fost scopul meu, însă nici nu am dificultăţi financiare. Când am ajuns în Sue­dia, am stat trei luni în casă, nu cunoşteam pe nimeni, apoi un amic chilian, Hugo, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la el la restaurant să spăl vase. Nu era vorba că nu aveam ce mânca, însă simţeam că trebuie să ies din casă, să cunosc oameni. E sfatul pe care îl dau tuturor tinerilor ce aşteaptă ani de zile un job potrivit şi stau pe bară. Ieşiţi la bătaie, băieţi, daţi semnale că sunteţi pregătiţi, chiar dacă nu-i ceea ce vă doreaţi din prima! Bănuţii nu mi-au stricat, iar Hugo m-a învăţat să pun anunţuri că sunt în căutarea unei trupe. Am ajuns într-un studio să învăţ câţiva tineri să cânte, în studioul alăturat se chinuia cineva să cânte "Europa", a lui Santana. Am bătut la uşă. "Nu vă supăraţi, nu vreţi să v-o cânt eu?". Aşa am ajuns la prima mea trupă din Suedia.

- Te-ai acomodat, cum te simţi între Suedia şi România?

- Aş putea trăi în orice colţ al lumii, atâta timp cât aş găsi acolo oameni cu care să duc muzica mai de­parte. În Suedia sunt complet adaptat, însă întot­dea­una îmi va lipsi ceva, ce nu găsesc decât în Ro­mâ­nia. Dacă m-aş întoarce aici, probabil mi-ar lipsi ceva ce ţine de Suedia. Ăsta este riscul atunci când îţi pierzi rădăcinile, e o treabă dureroasă. Însă am o fa­milie frumoasă, m-am recăsătorit cu o româncă, Pa­tricia, pe care am cunoscut-o în timpul unui turneu cu Holograf. Nu e om care să nu se simtă stingher când ajunge într-o ţară străină şi nu cunoaşte o boabă din limba respectivă. Dar Patricia a venit ca o vijelie, e o femeie foarte muncitoare şi disciplinată, într-un an a învăţat limba şi şi-a găsit un job bun. Am două fete, Frida şi Alexandra, din prima căsătorie, şi încerc să fiu un tată cât mai bun, aşa cum mi-ar fi plăcut să fie tata pentru mine. Să le fiu cât mai aproape, să stau de vorbă cu ele, încerc să le fac să-mi destăinuie gân­du­rile, visele lor. Să le dau o linie în viaţă, să fie cin­stite, dar să încerce să facă orice le place. Poate că Alexandra va alege un drum în muzică. Stockholm-ul este un fel de Veneţie a nordului, un oraş superb.Oriunde ai merge, la distanţă de zece minute, găseşti un loc verde. Noi avem o căsuţă în sudul oraşului, cum aveam şi aici, în Berceni.

(Următoarele concerte ale grupului vor avea loc la Galaţi, pe 22 iunie, în cadrul Festivalului "Rock la Dunăre", pe 25 iunie, la Palatul Mogoşoaia, 26 iunie - la Buzău, 27 - la Focşani şi 28 - la Roman.)