Maica Domnului de la Mânăstirea Dintr-un lemn - Istoria unei icoane mare făcătoare de minuni

- Tradiţia spune că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a pictat mai multe icoane ale Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o cât încă trăia. Aceste icoane au fost apoi copiate de mai multe ori. Despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mânăstirea Dintr-un lemn se spune că este una dintre aceste cópii, pictate în urmă cu mai bine de 1500 de ani -

Pictorul evanghelist

După ce Domnul s-a înălţat la ceruri, cea mai de preţ făptură de pe pământ a rămas Maica Lui, Fecioara Maria. Apostolii au iubit-o şi au ascultat-o până în ultimele clipe, iar creştinii au cinstit-o pentru sfinţenia ei şi pentru că-L născuse şi crescuse pe Fiul lui Dumnezeu. Şi ca să-şi ostoiască dorul de ea, au cerut să i se facă portretul, pictat de unul dintre cei mai apropiaţi ucenici. Aşa a ajuns Sfântul Evanghelist Luca, singurul din­tre apostoli care era şi pic­tor, să o zugrăvească pe Maica Domnului, în mai multe icoa­ne. De-a lungul timpului, ele au fost copiate de mai multe ori, iar câteva dintre aceste cópii au străbătut veacurile şi au ajuns până la noi. André Gabar, un reputat istoric al ar­tei, consideră că icoana făcă­toare de minuni de la Mânăs­tirea Dintr-un lemn este una din aceste cópii. Tradiţia spu­ne că ea a fost pictată în vea­cul al patrulea, în Mânăstirea Theothokos din Grecia, după originalul zugrăvit chiar de mâna apostolului. Din Grecia, icoana Maicii Dom­nu­lui a ajuns, nu se ştie cum, după veacuri de peregri­nări, în Ţara Românească, la poalele Carpaţilor, unde a fost ascunsă în scorbura unui stejar, de teama cotro­pitorilor. Va fi nevoie de o lucrare dumnezeiască pen­tru ca ea să iasă din nou la lumină.

Biserica din vis

Primăvara venise mai devreme anul acela. Soa­rele zbicise pământul reavăn, iar vârfurile de iarbă mijeau de acum de sub stratul gros de frunze putrede. Era cald şi umed, vreme prilenică jivinelor care ieşeau din vizuini după iarna ce le ţinuse legate.
Radu, un cioban din zona muntoasă a Vâlcei, îşi sco­sese oile să pască prin pădure. Nu le mai putea ţine în bătătură, că se bolânziseră de atâta stat şi nici nu prea avea ce să le pună în iesle. Se tot ruga în fiece dimineaţă Maicii Domnului, să-l izbă­vească în ce fel ştie ea, ca să nu fie silit să meargă iar la boier, cu mâna întinsă, după un vălătuc de fân. Mai bine să alerge la Domnul, decât la oameni. Cu gându­rile astea frămân­tate în inimă şi presărate de câte o rugăciune, se lungi la poala unui stejaruriaş, care umbrea cu trunchiul lui gros o poieniţă. Se gândi din nou la Maica Domnului şi-şi simţi inima prinsă de o bucurie lină, care-l alu­necă repede într-un somn din care se încropi un vis. Se făcea, nu ştia nici el cum, că stă în faţa Prea­curatei. Ghicise că e Maica Domnului, după focul duios pe care i-l stârnise în inimă. Nu-i vedea bine faţa, căci era învelită în lumină, dar i-a auzit cu limpezime glasul, care i-a răsunat înlăuntru, de parcă i-ar fi grăit su­fletului - "Radule, scoa­lă şi taie acest co­pac şi-mi fă biserică, iară eu îţi voi fi ajută­toarea ta". S-a trezit repede, de parcă întâl­nirea fusese aievea. Câteva clipe a stat buimac, privind fărâma de cer albastru, care se iţea printre frunze. Nu-i venea să creadă în făp­tura din vis. Cum să i se arate Maica Dom­nului tocmai lui, un păcătos? Se aşeză în genunchi, pe pământul gol, îşi dădu de pe creştet cuşma şi se afundă în rugăciune. Aţipi din nou, iar visul se repetă. Era Maica Dom­nului, asta i se vădi acum lim­pede, doar că, de data aceasta, glasul ei suna parcă mai po­run­citor, cu o undă de mâhnire pen­tru ne­credinţa lui. Când se trezi, la fel de repede îndoiala i se risipise ca fumul luat de vânt. Sări în picioare, îşi căută barda şi izbi scurt la rădăcina steja­rului. La prima lovitură, scoarţa prinse să se crape, lăsând să se ivească adâncimea neagră a u­nei scorburi. Undeva, în străfun­dul ei, zări licărul unor cu­lori pale. Îşi făcu loc cu barda şi atunci borta se lărgi, iar ceea ce văzu îl umplu de uimire. În faţa lui, prinsă în inima ste­jarului, se afla o icoană măreaţă a Maicii lui Dumnezeu. Era aidoma chi­pului din vis - pre­lung şi lin, parcă adum­brit de o tristeţe ne­lim­pezită încă. În braţe, prun­cul Iisus zâm­bea şi întindea spre Prea­curata mâna dreaptă, a bi­necu­vântare. Radu se pră­buşi în ge­nunchi şi în­cepu să murmure cu­vintele Acatistului.
A doua zi a venit cu mulţi săteni la stejar. Au lărgit scorbura cu to­poarele şi au scos icoa­na, care parcă strălucea de lumină. Apoi, cu părintele cântând şi cu prapuri în frunte, au dus-o în­tr-un alai până la biserica din sat, unde femeile au privegheat toată seara. Doar că, spre dimineaţă, când au venit din nou în sfântul lăcaş, icoana Precistei nu mai era. Lui Radu i-a dat atunci prin minte să fugă din nou la stejar. Doar Măi­cuţa îi grăise limpede că vrea o biserică făurită din lemn chiar acolo, în locul bătrânului arbo­re. De bună seamă că greşi­seră mutând icoa­na. Aşa şi era. A găsit-o tot în scor­bu­ră, stând mândră şi dreaptă, de parcă ci­ne­va nevăzut o luase şi o aşezase la loc, cu mare grijă. Atunci, pentru tot satul a fost limpede: Maica Dom­nului vrea sfânt lăcaş pe locul în care-i apă­ruse ciobanului Radu în vis. Şi aşa au făcut. Au durat o bisericuţă mică, doar din lemnul stejarului tăiat. Şi în ea au aşezat icoana Preacuratei, să le fie alean şi tămadă, atât trupului, cât şi sufletului. Apoi, în jurul ei s-au strâns mo­nahii, să-i facă un cocon de rugă şi să se împărtă­şească de daru­rile ei minunate. Boierul Preda Brânco­veanu, bu­nicul Sfântului Constantin Brân­coveanu, a adăugat la sme­rita ctitorie a ţăranilor o frumoasă bise­rică de piatră şi chilii, ridi­când astfel mânăstirea de astăzi, care încă poartă numele primului lăcaş - Dintr-un lemn.

Icoana

Când vii la Mânăstirea Dintr-un lemn, după ce laşi în urmă drumul de la intrare, străjuit de sălcii pletoase, apoi prima curte a lavrei, plină de flori, pătrunzi în ctito­ria lui Preda Brânco­veanu, bunicul lui Constantin, dom­nul martir. Chiliile albe, cu cerdac, strâng ca în­tr-un căuş lăcaşul zidit din piatră şi cărămidă: o biseri­că zveltă, "încon­deiată" cu arcade, potopită de un lan de verdeaţă, care se revarsă de pretutindeni. La dreap­ta e palatul brâncoveanului, locul în care stătea uneori pentru a-şi căta de suflet, o casă aşezată şi largă, cu încăperi înalte şi fresce străvechi, din care te privesc duios chipuri de sfinţi. Un loc de rugă.
Dar nu palatul îl caută astăzi miile de oameni care se revarsă către mânăstire, ci vecinătatea caldă a icoa­nei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O vezi de când intri în biserica de piatră. Sfântul lăcaş e plin de ea. Nu găseşti niciun colţ în care să nu fii învăluit de dragostea ei. Te ocroteşte chiar şi în un­gherele cele mai ascunse, chiar şi acolo unde nu o zăreşti, ci o simţi. Icoana făcătoare de minuni e inima bisericii şi sufletul mânăstirii. Maicile respiră prin ea şi de la ea se hrănesc, laolaltă cu pelerinii. Când am zărit-o pen­tru prima dată, m-a strivit cu... tristeţea ei. Privirea Maicii Domnului e plină de iubirea pruncului adorat, dar şi de presimţirea tragediei ce va veni. Îşi priveşte fiul topită de dragoste, dar şi de durerea patimilor cărora le va fi supus. Maica lui Iisus ştie ce va urma, iar acest amestec de bucurie şi de durere îi dă icoanei o trăire uriaşă. Demnă şi măreaţă, în acelaşi timp.
Mă aşez în strana din faţa ei, strana în care stăteau marii boieri, domnii ţării şi doamnele lor. Aici, chiar unde sunt acum, s-a întâmplat una din cele mai înfri­coşătoare minuni ale ortodoxiei. Una care brăzdează istoria icoanei ca un fir roşu şi sfânt.
Totul s-a petrecut pe 15 august, în anul 1714. Vodă Constantin Brâncoveanu era închis de cinci luni la Constantinopol, împreună cu copiii săi. Închis şi tor­turat amarnic. Şi pentru asta nu erau vinovaţi doar osmanlâii, ci şi stolnicul Constantin Cantacuzino, care împreună cu fiul său, Ştefan, uneltise mereu pentru a pune mâna pe domnie. În tot timpul cât Vodă Brânco­veanu, care le era rudă de sânge, fusese închis, ei plătiseră peşcheşuri grase, ca să fie siguri că domnul ţării nu va mai vedealumina zilei. La toate acestea fusese părtaşă şi Păuna Canta­cuzino, soţia lui Ştefan, care se dorise cu orice preţ mare doamnă şi-şi împin­sese soţul spre fărădelegi. Acum, venise şi ea la Mâ­năstirea Dintr-un lemn, ca să ia parte la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Străbătuse aleile în haine cernite, aşezându-se, apoi, după cum povesteşte tra­diţia, chiar în strana din faţa icoanei Preacuratei, pe locul în care stau eu acum. Cum a îndrăznit să o facă este greu de înţeles, purtând în spate groaznica trădare a brâncovenilor, schingiuiţi de vii în temniţele turceşti. Limpede este că în sufletul ei hain ceva s-a întâmplat, căci la sfârşitul slujbei, a început deodată să ţipe sfâ­şietor, smulgându-şi hainele de pe ea. Maicile aveau să povestească despre cum a gemut şi s-a zbătut ca un animal rănit, până când avea să cadă într-un leşin. Când şi-a revenit, doamna Păuna a povestit înfri­coşată cum, spre sfâr­şitul liturghiei, icoana Maicii Dom­nului s-a făcut străve­zie, iar ea a putut vedea ca printr-o fereastră cum turcii i-au tăiat, la Constanti­nopol, pe Vodă Constantin Brânco­veanu, împreună cu cei cinci copii ai săi. Rând pe rând, capetele osân­diţilor cădeau sub securea că­lăului, iar ea fusese silită de Prea­sfânta Maică a lui Dumnezeu să vadă în amănunt tot supliciul. După execu­ţia brân­covenilor, care (s-a aflat mai apoi) se petrecuse chiar la ceasul vedeniei din biserică, la mâ­năstire a venit şi soţul Păunei, Şte­fan Canta­cuzino. Turbat de furie, a acuzat-o pe stareţa mânăstirii, mai­ca Olim­piada, de vrăjitorie, şi a pus să fie zidită de vie, iar slujnica ei să fie atârnată în ştreang. Dar sângele ne­vinovat nu a stat nerăz­bunat. La doi ani de la această cum­plită vedenie, atât Ştefan Can­tacuzino, cât şi tatăl său, stolnicul Constantin, a­veau să sfâr­şească sugru­maţi de turci, la Adriano­pole.

Minunile Maicii Domnului

Nicolae e mic. Merge spre icoana Maicii Dom­nu­­lui şontâc, aşa cum pă­şesc pruncii, târând după el un crin. E unul din co­piii dăruiţi de Preacurata, veniţi pe lume doar după ce părinţii s-au rugat fier­binte în faţa icoanei, ca să-l poa­tă zămisli. Şi, de când a venit pe lume, tatăl şi ma­ma vin în fiecare lună la mâ­­năstire şi-i aduc Maicii Domnului un crin - semn de iubire şi recunoştinţă. "Părin­ţii lui Nicolae s-au ru­gat mult în faţa icoanei făcătoare de minuni, pentru a primi un prunc. După ce doamna a rămas însăr­ci­nată, au ho­tărât să vină în fiecare lună la mâ­năs­tire, pentru a-i mul­ţu­mi Măicuţei. Şi nu e singurul caz când icoana a fă­cut minuni. Noi nu le ştim pe toate. Vin mulţi oameni cu ne­cazuri şi cad în fa­ţa ei. Îi vezi a­pă­saţi, unii plâng, alţii se roagă tă­cuţi, dar noi nu în­drăz­nim să le tul­burăm rugă­ciunea şi nu îi în­tre­băm ce au pe suflet. Dar, uneori, se în­tâm­plă să ne spună chiar ei cum i-a ajutat Prea­cu­rata în chip mi­nu­nat".
Vorbesc de aproape un ceas cu două măicuţe, Mihaela şi Filofteia. Două chipuri ale bunăvoinţei şi răb­­dării, care mă ajută să cobor pe firul minunilor săvârşite de Preacu­rata la Mânăstirea Dintr-un lemn. Le ştiu de mulţi ani şi mă mi­nunez cum de timpul nu li s-a aşezat pe chip. E ce­va în sufletul lor, o lumină aşternută pe faţă de rugă­ciu­ne şi de contemplarea icoanei sfinte, pe care o văd zi de zi.
"Noi ştim un colonel de aviaţie a cărui soţie, care era din sat cu mine, a intrat în comă, pe timpul eclip­sei de acum câţiva ani. S-a întâmplat deodată, fără să fie bolnavă de ceva foarte grav. Pur şi simplu a căzut la pat şi a fost dusă la spital, unde a rămas în comă timp de aproape trei luni. Când şi-a revenit, a povestit un fapt cutremurător. A spus că din toată perioada cât a fost în comă nu-şi mai aminteşte nimic, cu ex­cepţia momen­tului dinaintea trezirii. Atunci s-a văzut în Mânăstirea Dintr-un lemn, iar în faţa ei se afla icoana Maicii Dom­nului, cu o lumânare aprinsă îna­inte. Şi, dintr-o dată, Preacurata i-a vorbit din icoa­nă, spunându-i: «Hai, tre­zeş­te-te. Trebuie să revii prin­tre ai tăi!». Şi în clipa următoare s-a şi trezit din comă".
Măicuţa Tecla este ghidul mânăs­tirii şi îşi amin­teşte şi ea de o minune cutremurătoare: "Ştiu de la maicile din mânăstire de povestea unui inginer care lucra la noi şi a cărui mamă s-a îmbolnăvit de can­cer. Era într-un sta­diu foarte grav, doctorii nu-i mai dădeau nicio şansă. Aşa că a luat-o din spital şi a adus-o la mânăstire. Aici s-a rugat la icoana Maicii Domnului care i-a împlinit credinţa: mama domnului inginer nu a murit, trăieşte şi as­tăzi".

Ultima ispitire

Totul a început în anul 2002, când icoanei i-a fost scoasă fere­cătura de argint. Maicile s-au apro­piat de ea cu sfială şi cutremur. Pentru prima dată după aproape două veacuri, aveau să-i vadă Prea­curatei nu numai faţa, ci şi veşmin­tele. S-o vadă în toată splen­doarea ei, aşa cum o văzuse Radu cioba­nul, în dimi­neaţa în care o desco­perise. S-a strâns toată obştea, a venit de la Vâlcea chiar Înalt Prea­sfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, şi împreună i-au înde­păr­tat platoşa de argint, în care icoa­na stătuse înzăoată ca un cava­ler medieval. Chi­pul Mai­cii Dom­nului era luminos şi se­nin, dar res­tul icoa­nei era înnegrit. Au luat atunci hotărârea de a o restaura. Doar că echipa de experţi a dorit să o ia la Bucu­reşti, în atelierele lor spe­cializate în restau­rări. Obştea a murmurat şi s-a împo­tri­vit. Cum să le lase Măicuţa singure pe ele? Cum să o lase să plece? Aşa că au amena­jat în mâ­năs­tire un atelier de restaurare, care avea toa­te dotările. Iar Preacurata le-a dat un semn că do­reşte să se lase în mâinile specialiştilor. Maica sta­reţă Emanuela Oprea îşi aminteşte bine. "Am adus la mânăstire o echipă de experţi în restaurare, care au constatat că icoana era atacată de dăunători. Dar ei nu se lăsau văzuţi. Toată munca părea în zadar. Dar într-o zi, în timp ce ei cer­cetau icoana, încer­când să afle cauza înnegririi lemnului, s-a petrecut o minune. Eu aşa aş în­drăzni să o numesc. Când ex­per­ţii analizau lemnul, o vietate micuţă a ieşit brusc din el, un cariu. Restau­ratorii mi-au spus mai apoi că aşa ceva nu li se în­tâm­plase niciodată de-a lun­gul vieţii, pentru că dăunătorii stau tot timpul ascunşi în lemn şi nu pot fi extraşi decât prin pro­ce­dee complicate. Dar, de data aceasta, nu a fost nevoie să facă nimic. Domnul le-a scos la lu­mi­nă micuţa insectă care dis­tru­gea icoana".
Dar încercările nu luaseră sfârşit. După restaurare, icoana a fost adusă în biserică. Stră­lu­cea de frumu­seţe! Chipul Maicii Dom­nului era mai luminos ca niciodată, iar veş­min­tele puteau fi văzute acum în toată splendoarea lor bizan­tină. Obştea a trăit într-un iureş de bucurie acele zile. Apoi, ca un trăsnet, a venit ispitirea. Încet, ca şi cum un nor nevăzut se ridicase deasupra Preacuratei, icoa­na a început să se întunece. La început a fost doar o umbră, care a prins să se întin­dă şi să se înnegrească de la o zi la alta. Obştea a împietrit. Pentru măicuţe, care respirau şi trăiau prin icoană, a fost o lovitură dată în adâncul inimii. Greşi­seră cu ceva? Le pedep­sea Maica Domnului pentru vreo vină pe care nu o ştiau? Parcă vrăjmaşul le luase şi bucuria, şi sporul rugăciunii. Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Chipul Preacuratei, altădată luminos, era acum din ce în ce mai negru. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în toată istoria lavrei. Mânăstirea Dintr-un lemn se surpa dinlăuntru, căci icoana fusese temelia pe care se construise totul - zidurile şi viaţa monahală.
"Eu nu ştiam ce să mă mai fac. Nopţile îmi erau fără somn, iar zilele fără linişte. Mă gândeam, pentru că sunt stareţă, că noi i-am greşit cu ceva Maicii Dom­nului, iar ea ne mustră acum. În cele din urmă, i-am chemat din nou pe restauratori. Au analizat icoana şi au spus că, de data aceasta, va trebui să o ia la Bucureşti, pentru că a fost atacată de o ciupercă şi va trebui iradiată pentru a fi dezinfectată. Au spus că o duc la Institutul de Fizică Atomică".

Renaşterea

Ascult povestea maicii stareţe, căreia îi tremură vocea amintindu-şi de cele întâmplate atunci. Pe în­trea­­ga obşte vestea a căzut ca un trăsnet. Icoana pără­sea mânăstirea pentru prima dată, în sute de ani. A fost ca şi cum sufletele călugăriţelor ar fi plecat în pribegie, lăsându-le trupurile acasă. Îmi închipui cum au luat icoana, cum au plâns-o la plecare, cum au în­so­ţit-o cu gândul şi cu rugăciunile. Dar maica stareţă Emanuela n-a lăsat icoana Maicii Domnului singură. Nu putea, nu se putea despărţi de ea, dacă s-ar fi în­tâmplat ceva cu icoana, mânăstirea n-ar mai fi avut niciun rost. Aşa că a fost alături de Maica Domnului, pas cu pas. A plecat cu ea, în bejenie, la Bucureşti. Iar când icoana a fost supusă iradierii, a înnoptat în ma­şină, lângă locul în care icoana urma să fie iradiată, rugându-se necontenit. "M-am gândit tot timpul: «Doam­ne, dacă o să mi-o oprească la Bucureşti? Dacă rămânem fără Măicuţa?». Aşa că am stat me­reu lângă ea, rugându-mă".
Când procedura a fost încheiată şi maica stareţă a primit icoana în braţe, cu "infecţia" alungată din tru­pul ei, a crezut că o să moară de bucurie. Plângea şi râdea, cu lacrimile şiroind pe obraji.
"Am luat icoana cu grijă şi am por­nit spre mânăs­tire. Maicile ştiau deja că vin, aşa că ne-au făcut o surpriză. Am ajuns noaptea. Era întuneric deplin, dar când ne-am apropiat de mânăstire, am văzut-o îmbră­cată în lumină. Mii de pele­rini cu lumânări în mâini erau presăraţi de la intrarea în incintă şi până în biserică. Era lumină ca la Înviere, iar noi ne sim­ţeam ca ridicate din morţi. Am fost toate atât de fericite că Măicuţa s-a întors aca­să... Şi, de atunci, nu a mai plecat dintre noi nicio clipă".

Foto: CLAUDIU TÂRZIU