NUȚU OLTEANU - "Îl iubesc și îl accept pe Cristi Minculescu așa cum este și mă bucur să facem muzică împreună"

Din Suedia, înapoi pe scenele românești

Fanii rock-ului românesc au, în sfârșit, un motiv serios de bucurie. Un nou grup elec­tri­zează fiecare scenă pe care urcă, oferind energia și spiritul originar al acestei muzici, ce păreau pierdute. Cristi Minculescu și-a regăsit plăcerea de a cânta un rock direct, electric, și face echipă cu vechiul său coleg, unul dintre cei mai îndrăgiți chitariști ai anilor '80, Nuțu Olteanu. Fondator al grupului Iris, alături de Nelu Dumitrescu și de Emil Lechințeanu, chitarist mai apoi în Roșu și Negru și Holograf, Nuțu Olteanu a emigrat în 1990 în Suedia. După rarele sale apariții în țară, alături de Holograf sau de diferite trupe suedeze, pentru Nuțu Olteanu a venit timpul în­toarcerii pe scenele românești, acolo unde a cunoscut gloria. "Am tot auzit, în ultimii ani, spunându-se că rock-ul românesc a murit. Noi am făcut trupa asta și urcăm de fiecare dată pe scenă pentru a arăta tuturor că nu este așa. Rock-ul românesc nu va muri câtă vre­me vor exista generațiile care trăiesc această muzică. Am cântat de curând la Pitești și am văzut în public mulți puștani de 15 ani în aceeași transă, euforie mu­zicală, ca a publicului de acum 35 de ani, când con­cer­tam la o casă de cultură cu 200 de locuri, în care intrau 500 de spectatori și mai rămâneau afară 200".

Unde să fugim de-acasă?

- Cum a fost copilăria ta, aveai de mic o sămânță de "rocker" rebel în tine?

- Sunt născut în București, pe 10 august 1957. Părinții mei au construit o casă mare, pe Șoseaua Giur­giului, pe o străduță fără asfalt, și acolo am copi­lărit în primii ani, până ne-am mutat la bloc, într-un apartament în care locuiește și acum mama mea. Va­canțele mi le făceam fie la Drăganu, la bunica din par­tea mamei, fie pe Giurgiului, unde rămăseseră ceilalți bunici. Acolo mă întâlneam cu prietenii mei, golanii. Aveam vreo 12 ani, și într-o după-amiază caniculară, stăteam cu unul din ei pe o bordură care se topea. Visam la Marea Neagră, unde nu ajunsese niciunul din noi. "Bă, Nicule, ce bine ne-ar sta nouă acum la mare! La urma-urmei, ce ne oprește?". Aveam 23 de lei în buzunare. Am luat tramvaiul 12 până la gară și acolo ne-am urcat în trenul de Galați. Nu știam noi exact unde-i asta, dar ne gândeam că-i aproape de mare. Întâmplarea a făcut ca dis-de-dimineață, când am ajuns la Galați, să plece imediat un tren spre Constanța și, cu tot felul de aventuri cu nașul, de care ne ascundeam în fel și chip, am ajuns. La Mamaia, am văzut stufăriș mult și ne-am oprit. Nu era așa cum văzusem noi marea la televizor, dar ce era să facem? Eram rupți de foame și am mers la un pescar să-i propunem să ne vândă undița, ne gândeam că prin­dem pește și ne ajunge să mâncăm. Ăsta ne-a zis: "Băi, băieți, voi sunteți proști sau vă prefaceți? Ma­rea e în partea cealaltă!". Noi eram pe malul lacu­lui... Am fugit într-o suflare și, când am văzut marea pentru prima oară, am trăit o bucurie uriașă. Eram doi copii nebuni, de capul nostru, ne-am bălăcit toată ziua. Seara, am cumpărat o jumătate de pâine și am dârdâit de frig, plecasem de acasă în pantaloni scurți și în cămășuțe fără mâneci. Ne-am aciuat într-un cam­ping, am vrut să furăm o barcă pneumatică și să fugim în Turcia, pe mare, am ajuns la Miliție, de unde ne-au recuperat părinții, care erau disperați, ne căutaseră peste tot. Am spus toată povestea asta lungă, ca să vezi ce fel de copil am fost. Am urât școala, am rămas repetent, dar nu pentru că eram prost (după note de 2 și 3, învățam și luam 10), ci pen­tru că eram rebel, stricam orele, chiuleam. Mai târziu, am făcut sport de performanță, atletism-sărituri, acolo dădeam ce aveam mai bun, pentru că tot ce am făcut în viață am făcut cu pasiune.

Pianul de hârtie

- Pasiunea pentru muzică cum a apărut?

- Părinții mei nu aveau nicio legătură cu muzica, însă au dus-o pe sora mea mai mică la un test pentru școala de muzică. Ea a picat, dar cum eram și eu aco­lo, mama a rugat profesorul să mă testeze și pe mine, auz, ritm muzical... Deși a zis că eu stau foarte bine la toate astea, nu am făcut primele patru clase de mu­zică. Așa că am luat lecții particulare de pian. Cum nu aveam pian acasă, trebuia să studiez pe o clavia­tură din hârtie, ceea ce nu era deloc atrăgător. Mer­geam mai devreme la ora de pian, pentru a studia sin­gur. Profesoara era supărată că nu îmi fac temele acasă, dar încântată de cum găsesc eu singur clapele ca să cânt Beatles și ce mai auzeam, întâmplător, pe la radio. Eu eram interesat de o altă muzică, pe care nu prea aveai unde să o asculți. Din apartamentul vecinului de la etajul doi, student la Politehnică, răzbătea o muzică ce mă atrăgea ca un magnet. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și am bătut la ușa lui, cu două casete în mână, rugându-l să îmi înregistreze și mie ce asculta el. S-a uitat de sus la mine și mi-a zis: "Dacă-mi spui cine e Jimi Hendrix, îți înregistrez". "Bă, Gheorghiță, nu știu cine e, și de aia am venit la matale, că vreau să ascult și să învăț". A părut mulțumit de răspuns și mi-a înregistrat cele două casete. Când le-am ascultat, am simțit că m-au cu­ren­tat, că îmi explodează capul, le-am pus de sute de ori, îmi răsunau în minte non stop, ca un drog. Janis Joplin, Hen­drix, Grand Funk Railroad, Deep Pur­ple... Nu le-am înțeles de la început, dar când s-a întâmplat, a fost o revela­ție. Pe chitara unui văr am învățat pri­me­le acorduri, de la un chitarist dintr-un parc. Apoi, atâta i-am bătut la cap pe ai mei, până mi-au cumpărat o chitară, de la magazinul Melodia, un "Star 2".

"Dacă nu curgeau apele de pe noi, însemna că nu fusese un concert reușit"

- Și Iris-ul?

- Când am rămas repetent, i-am spus colegului meu, Emil Lechințeanu, că dacă tot s-a întâmplat asta, hai să facem o trupă. Și a fost Irisul, după ce l-am întâlnit la o sală de repetiții pe Nelu Dumitrescu, care tocmai revenea din armată. L-am întrebat: "Ce muzică îți place?". Când a zis "Hen­drix", am sărit în sus de bucurie și am improvi­zat 30 de minute pe o piesă. Așa ne-am cunoscut. Cu Emil ne știam de mult, de când chiuleam de la școală, ne ascundeam ghiozdanele într-o scorbură din Cișmi­giu, luam o barcă și dădeam casetofonul la maximum. Eu am învățat instinctiv să cânt, cu un soi de bun simț muzical dublat de multă tenacitate. Directorul școlii de muzică la care predau în Stockholm spune că sunt singurul profesor de acolo care nu a studiat la vreo școa­lă și, cu toate astea, este foarte încântat de meto­dele mele. Am învățat multe de la doi mari chitariști ai României, Sorin Chifiriuc și Florin Ochescu. Pe atunci, nu erau profesori pe care să-i întrebi cum se cântă la chitara electrică, și nu aveai unde să-i vezi pe marii chitariști la televizor, și nici nu îți arăta nimeni pe internet, ca acum, unde să pui fiecare deget. Era ca o alchimie, încercai până ieșea, iar când se întâm­pla asta, mi se înmuiau picioarele de bucurie, mi-e greu să explic senzațiile. Cântam pe niște corzi tari ca piatra, până am cunoscut un tip care fura sârmă de asta, de aviație, subțire... Eu, în zodia Leului, încer­cam să fiu cel mai bun, să fac să sune ca pe disc, însă a doua zi, la repetiții, Emil venea și cânta de cinci ori mai bine și mai repede. Își înnebunise părinții, repeta toa­tă noaptea. Mai târziu, și-a băgat un ciorap între cor­zile basului și repeta așa, cu sunetul înfundat. Repe­tam la Clubul Sindicatelor din Construcții, într-un sub­sol întunecos, dacă stingeai becul, nu mai vedeai nimic. Și mi-a venit ideea asta, să repetăm cu luminile stinse, să nu ne mai uităm atâta la instrumente când cântăm. La început, suna groaznic, apoi am început să ne simțim unul pe celălalt și am progre­sat foarte mult. După doi ani, am primit o șansă de la Aurel Gherghel să cântăm în des­chi­derea concertului Curtea Veche. Odată cu venirea lui Cristi Minculescu în trupă, în 1980, am început să avem un tot mai mare succes.

- Cum îți explici afecțiu­nea cu care v-a îmbrățișat publicul?

- Erau multe trupe care cântau foarte bine, dar nu la in­tensitatea la care cântam noi. Făceam ce simțeam, cum simțeam în acel moment, fără să ne pese de nimic. Rock-ul e capacitatea de a arde, e nebunia, sălbăticia rit­mului, pe care le trăiești. Să te urci pe scenă și să cânți corect, perfect, fără să arzi, ăla nu e rock. Aveam un obicei: după fiecare concert, îi puneam pe băieți, în culise, să-și dea jos tricourile de pe ei și să le stoarcă. Dacă nu curgea apă din ele, dacă nu trans­piraserăm îndeajuns, însemna că nu fusese un concert bun. Publicul ne simțea dăruirea și se forma o mare de energie ce ajungea la noi, intra în noi și ne dădea o mare putere. Nu știu de unde a venit termenul ăsta, dar noi îi spuneam smanes. Să dai fiori publicului și să te contopești cu el. S-a dus vestea, sălile erau neîncăpătoare, vechii hippioți, Florian Pittiș, oameni care știau muzică, au înțeles că se întâmplă ceva nou și veneau la concertele noastre. Apoi am străbătut țara cu Ce­naclul Flacăra. Cum nu mi-a plăcut școala, nu mi-a plăcut nici la cenaclu, era tot o dictatură. Însă a avut multe părți bune. Am cântat în fie­care colțișor de țară, fără să facem niciun rabat. Știam că Păunescu ne iubește și ne permiteam orice. Eu mă urcam pe o boxă și săream de acolo cu chitara direct pe masa lui, continuând să cânt. Făceam show oriunde cântam, pe un stadion de 50.000 de oameni sau în căminul cultural din­tr-un sat.

"Cristi Minculescu și Nuțu Olteanu supergrup"

- Care este povestea din spatele "Iris I", aclamat de mulți ca cel mai bun disc din istoria Iris?

- A fost un disc bun, pentru că aveam atunci o trupă grozavă, cu o secție ritmică de nezdrun­cinat, Marty Popescu la bas, Nelu la tobe, cu Florin Ochescu, și nici eu nu cântam prost deloc. Aveam scule foarte bune, cumpărate cu mari sacrificii și riscuri. O boxă Marshall costa cât o Dacie, pentru chitare trebuia să jonglăm cu valu­ta și să ni le trimită cineva din Occident, treabă periculoasă. Însă eu nu sunt atât de mul­țu­mit de acest disc. Noi eram obișnuiți cu energia de pe scenă, cu puterea dată de public și deodată am ajuns să imprimăm într-un studio Electrecord înghețat bocnă, în mijlocul iernii. Și nu era ca în Occident, să bagi droguri care să te urce în al nouălea cer. Cristi a dat 30% din ce cânta pe scenă. Totuși, unii spun chiar că "Iris I" e cel mai bun disc al rock-ului românesc. Pe de-o parte, mă măgulește, pe de alta, mă întristează. Aș fi vrut ca el să fie doar un început, să apară unele din ce în ce mai bune. Cum de nu s-a putut, în toți acești ani, scoate niciunul mai bun? Asta vrem acum, cu trupa nouă, cu Cristi, nu doar să îl egalăm, ci și să-l întrecem.

- Cânți din nou cu Cristi Minculescu, în for­ma­ția "Cristi Minculescu și Nuțu Olteanu super­grup". Cum e să faci echipă cu el după atâția ani?

- Suntem neschimbați, cu bunele și cu relele fie­căruia. Îl iubesc și îl accept pe Cristi așa cum este și mă bucur să facem muzică împreună. După proble­mele pe care le-a avut, Cristi e într-o perioadă de re­facere fizică și va fi din ce în ce mai bun. El are un dar pe care nu și-l poate pierde. Poate nu a insistat să-și îmbunătățească din punct de vedere tehnic vo­cea, însă compensează cu vârf și îndesat prin energie și prin carisma pe care o are din naștere. S-a născut cu o ca­ris­mă imensă. Când apare pe scenă, parcă apasă ci­neva pe un buton și explodează, se întâmplă ceva, ca o reacție chimică, și sala e în delir. Așa era și înain­te, așa e și acum. Eu încep să cânt cu băieții, instru­men­tiști suedezi foarte buni, școliți în America, totul mer­ge bine, publicului îi place, însă când apare Cristi, erupe. Până și mie mi se zbârlește părul când începe să cânte. Asta înseamnă să fii artist, să ai acel fior.

"Sunt complet adaptat în Suedia, însă întotdeauna îmi va lipsi ceva, ce nu găsesc decât în România"

- Cei mai mulți muzicieni români au emigrat înainte de 1989, în căutarea libertății. Tu ai plecat în 1990. Nu ți-a fost teamă de anonimat, de posibilita­tea de a nu mai cânta la un nivel profesionist?

- Eu am plecat prin căsătorie, m-am însurat cu o chiliancă. Însă nu am privit cu mare regret în urmă, nu m-am gândit de prea multe ori înainte de a pleca. Simțeam că făcusem cam totul aici, discuri, înregis­trări TV, turnee. Numai în primul an de Holograf, am avut 500 de spectacole! Am fost mereu un pic invi­dios pe muzicienii care puteau cânta cu ușurință mai multe genuri, și rock, și blues, și jazz, și am vrut să progresez, să merg mai departe. În Suedia am întâlnit muzicieni de talie mondială, și cu unii am și cântat. Lu­crurile nu au mers așa cum mi-am dorit, una e să pleci la 20 de ani, și alta la 30 și ceva, când ar fi bine să ai deja un nume, să te știe lumea. Însă sunt fericit că pot să fac muzică în continuare și să trăiesc din asta. Nu sunt bogat, nu acesta a fost scopul meu, însă nici nu am dificultăți financiare. Când am ajuns în Sue­dia, am stat trei luni în casă, nu cunoșteam pe nimeni, apoi un amic chilian, Hugo, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la el la restaurant să spăl vase. Nu era vorba că nu aveam ce mânca, însă simțeam că trebuie să ies din casă, să cunosc oameni. E sfatul pe care îl dau tuturor tinerilor ce așteaptă ani de zile un job potrivit și stau pe bară. Ieșiți la bătaie, băieți, dați semnale că sunteți pregătiți, chiar dacă nu-i ceea ce vă doreați din prima! Bănuții nu mi-au stricat, iar Hugo m-a învățat să pun anunțuri că sunt în căutarea unei trupe. Am ajuns într-un studio să învăț câțiva tineri să cânte, în studioul alăturat se chinuia cineva să cânte "Europa", a lui Santana. Am bătut la ușă. "Nu vă supărați, nu vreți să v-o cânt eu?". Așa am ajuns la prima mea trupă din Suedia.

- Te-ai acomodat, cum te simți între Suedia și România?

- Aș putea trăi în orice colț al lumii, atâta timp cât aș găsi acolo oameni cu care să duc muzica mai de­parte. În Suedia sunt complet adaptat, însă întot­dea­una îmi va lipsi ceva, ce nu găsesc decât în Ro­mâ­nia. Dacă m-aș întoarce aici, probabil mi-ar lipsi ceva ce ține de Suedia. Ăsta este riscul atunci când îți pierzi rădăcinile, e o treabă dureroasă. Însă am o fa­milie frumoasă, m-am recăsătorit cu o româncă, Pa­tricia, pe care am cunoscut-o în timpul unui turneu cu Holograf. Nu e om care să nu se simtă stingher când ajunge într-o țară străină și nu cunoaște o boabă din limba respectivă. Dar Patricia a venit ca o vijelie, e o femeie foarte muncitoare și disciplinată, într-un an a învățat limba și și-a găsit un job bun. Am două fete, Frida și Alexandra, din prima căsătorie, și încerc să fiu un tată cât mai bun, așa cum mi-ar fi plăcut să fie tata pentru mine. Să le fiu cât mai aproape, să stau de vorbă cu ele, încerc să le fac să-mi destăinuie gân­du­rile, visele lor. Să le dau o linie în viață, să fie cin­stite, dar să încerce să facă orice le place. Poate că Alexandra va alege un drum în muzică. Stockholm-ul este un fel de Veneție a nordului, un oraș superb. Oriunde ai merge, la distanță de zece minute, găsești un loc verde. Noi avem o căsuță în sudul orașului, cum aveam și aici, în Berceni.

(Următoarele concerte ale grupului vor avea loc la Galați, pe 22 iunie, în cadrul Festivalului "Rock la Dunăre", pe 25 iunie, la Palatul Mogoșoaia, 26 iunie - la Buzău, 27 - la Focșani și 28 - la Roman.)