Performanţa spaniolă
- Dragă Olimpia, criticii spun că 2014 e anul tău.
- Nu e anul meu, e anul Calului de lemn! (râde) Anii mei vor urma. Mai am mult de lucru şi aşteptări pe măsură. Pur şi simplu, s-a întâmplat ca trei din filmele pentru care am lucrat în ultimii doi ani să aibă premiera deodată: "Canibal", "Selfie" şi "O lume nouă".
- "Canibal", filmul regizorului spaniol Manuel Martin Cuenca, ţi-a adus anul acesta şi titlul de cea mai bună actriţă, în cadrul Galelor Goya.
- "Canibal" a aprins o scânteie şi a atras atenţia foarte multor regizori asupra mea. Joc rolul unei românce care pleacă să lucreze în Spania, ca maseuză, la un centru de reabilitare. Nina întâlneşte un bărbat alături de care trăieşte tot felul de lucruri, de la angoasa căutării surorii sale dispărute, până la unele descoperiri despre sine. E un bărbat foarte prezentabil, un stilist foarte cunoscut, care îi îmbracă pe cei mai importanţi oameni ai Granadei, dar care ascunde o poveste extrem de dureroasă. Nu vreau să vă spun mai mult, vă las să descoperiţi filmul, va avea premiera şi în România, în iulie. Vă avertizez că nu e un thriller, aşa cum pare după titlu, ci mai degrabă o poveste de dragoste.
- Filmul s-a turnat în spaniolă. Cum te-ai descurcat cu limba?
- Am stat trei luni în Spania la filmări, iar primele două săptămâni au fost dedicate în mod special ca să învăţ spaniola. Cea mai mare frică a regizorului a fost că nu voi stăpâni limba. Era foarte important să ajung să vorbesc fluent, fiindcă am avut şi o mare parte de improvizaţie în film. Trebuia să mă simt liberă. În cele două săptămâni mi s-a aplicat un tratament-şoc. Am stat cu o tânără profesoară, care mi-a devenit şi foarte bună prietenă. Fatima nu avea voie să vorbească decât în spaniolă cu mine, orice s-ar fi întâmplat. După două săptămâni m-am deblocat şi am început să vorbesc şi eu. Spaniola chiar nu e grea.
- Dar cu echipa de pe platou cum te-ai înţeles?
- M-am bucurat să constat că există oameni care gândesc ca mine în meseria asta, care au înţeles că, pentru a fi un actor bun, trebuie să te simţi în primul rând liber. M-am înţeles foarte bine cu ei şi am simţit că, lucrând cu oamenii ăia, ceva s-a schimbat şi în mine, am evoluat profund. Mă simt mult mai matură profesional. Iar rolul pe care l-am făcut după, cel din "Selfie", e considerat de foarte mulţi cel mai bun rol al meu de până acum.
Obsesia perfecţiunii: fetele-păpuşi
- În mod paradoxal, ai ajuns să dai tot ce poţi într-o comedie mai "uşurică": "Selfie".
- Multă lume, încercând să nu jignească proiectul, mă întreabă cum de am acceptat provocări aşa de mari, cum ar fi să mă îngraş zece kilograme, pentru o comedie comercială, făcută de Media Pro. Ei bine, am acceptat, pentru că e un film care se adresează tinerilor, iar tinerii din ziua de azi au nişte valori foarte nesigure, urmăresc lucruri foarte înşelătoare şi de suprafaţă. Când am aflat că trebuie să joc o adolescentă plinuţă, cu probleme, Roxy, care ajunge să descopere că facebook-ul nu e cel mai important lucru din viaţa ei, că mai există şi iubire şi comunicare pe viu, am zis "da, sigur, oricând." Genul acesta de exemplu e foarte bine primit de tineri, fiindcă e o poveste foarte vie, colorată, dinamică. E un scenariu foarte bine scris, despre peripeţiile a trei fete care pleacă la mare cu trei zile înainte de bac şi ai căror părinţi află şi pleacă şi ei după ele. E un film la care am lucrat cu mare drag. Ne-am şi distrat destul de bine în timpul filmărilor, la mare.
- Tu simţi în jurul tău pericolul adus de internet?
- Eu simt pericolul pe care canalele media l-au accentuat, bombardându-ne tot timpul cu modelul perfecţiunii. La televizor nu mai vezi decât femei perfecte. Photoshop-ul, acel program pe computer care corectează orice defect al feţei înainte de publicarea unei poze, a făcut infinit de mult rău, fiindcă a contribuit la promovarea unor frumuseţi ireale. A transformat adolescentele de azi în nişte păpuşi obsedate de perfecţiune. De aici vin şi depresia, şi anorexia, şi o grămadă de alte tulburări. Ajung să se simtă nişte rebuturi şi-şi ratează cei mai frumoşi ani, în loc să se dezvolte interior, să cultive pasiuni, să citească, să caute. Îmi pare rău, pentru că îşi vor da seama mai târziu cât de mult pierd. Îmi amintesc de mine, cât am suferit în copilărie că voiam să fiu înaltă. Câtă energie cheltuiam aiurea, măsurându-mă toată ziua. Şi n-aveam cum să fiu mai înaltă. Dacă atâta m-a lăsat Dumnezeu, atâta sunt! Eram fraieră, lăsam atâtea bucurii să treacă pe lângă mine.
"Acasă e unde este familia mea"
În filmul "Selfie"
- Eu întotdeauna plec la drum foarte speriată. Pentru mine, acasă e unde e familia mea. Nu-mi place deloc să mă despart de ai mei, simt că-mi dispare brusc suportul emoţional. Mi-e foarte greu, întotdeauna plec la drum cu multă frică şi anxietate. Primele zile trebuie să lucrez cu mine şi să mă autoconving că nu sunt singură, că trebuie să petrec timp şi cu mine, să mă descopăr şi aşa mai departe. M-am mai relaxat în ultima vreme, am descoperit că e plăcut să fii şi singur, să stai cu tine, fără să vorbeşti cu nimeni. Dar dorul rămâne. Şi acum, când mă despart de soţul meu, îmi vine să plâng, am senzaţia că n-o să ne mai vedem niciodată. Avem o legătură foarte puternică. Dacă nu vorbesc cu el într-o zi, sunt terminată. N-a existat zi în ultimii zece ani în care să nu vorbim măcar o dată.
- Eşti aproape o excepţie. Actorii sunt oameni foarte liberi, rar se lasă prinşi în mrejele unui mariaj.
- Da, chiar sunt o excepţie, eu cred, pur şi simplu, că sunt foarte norocoasă. Am găsit omul potrivit pentru mine şi l-am găsit devreme. Am crescut împreună. Eu nu ştiu cum e fără el, el nu ştie cum e fără mine. Pe lângă iubiţi, suntem şi fraţi, şi cei mai buni prieteni şi tot ce vrei. E omul căruia pot să-i spun orice.
- Aveţi şi copii?
- Felicitări! Nu te sperie faptul că industria filmului nu e prea tolerantă cu mamele? O femeie care naşte trece o vreme pe tuşă, iar tu eşti abia la început.
- Mentorii mei au fost şi sunt actriţele mari de la Hollywood, care au reuşit să-şi construiască cariere extraordinare şi care toate sunt şi mame, şi nu de la 35 de ani în sus, ci de la 25 în sus. Au făcut copii devreme. Mi-am zis că, dacă ele au fost capabile, atunci trebuie să pot şi eu, la 27 de ani, într-o ţară mai mică, în care se fac mai puţine filme. Sunt conştientă că va fi greu şi că va fi o schimbare enormă pentru mine. Dar îmi doresc sarcina asta, îmi doresc să cresc, să mă maturizez. Chiar şi în meserie există un moment când vrei să renunţi la rolurile de adolescentă şi să treci la altceva. Şi nu poţi face asta, dacă nu ai şi experienţa reală, oricât ai inventa şi ai improviza. Cât despre industria filmului, atâta timp cât eu, în octombrie, o să nasc, iar în noiembrie o să filmez deja, înseamnă că oamenii şi-au mai schimbat mentalitatea. Va fi greu, mă va ajuta şi mama, dar mi se pare foarte important să muncesc în continuare, aş înnebuni dacă ar trebui să stau deoparte.
- Gwyneth Paltrow şi-a luat pauză doi ani după fiecare copil.
- Da, dar ea îşi permitea. Avea şi imaginea, şi Oscarul pe etajeră. Eu mai am mult de muncă şi nu mă gândesc deloc la pauză. Mă gândesc mai degrabă că o să creştem împreună.
- Moşteneşti de la ai tăi devotamentul ăsta pentru familie?
- Nu-mi dau seama, poate că puterea exemplului a contat. Ai mei se iubesc foarte mult şi sunt fericiţi. Mai am şi un frate mai mare, care este preot, e căsătorit şi are trei copii. Am fost înconjurată de familie. Dar eu n-am fost dintotdeauna aşa. La 20 de ani, nici nu-mi trecea prin cap să mă mărit, iar la 22, eram gata luată. (râde) Am fost crescută foarte liber, pentru că ai mei sunt foarte liberi, foarte jucăuşi şi foarte veseli, nu mi-au impus nimic. În casa noastră din Iaşi, am văzut în copilărie foarte multe petreceri. Aveau prieteni buni, era o atmosferă de libertate şi prietenie. M-au susţinut în orice am vrut să fac, deşi nu eram primul copil, ci al doilea, venit mult mai târziu, aveau peste 30 de ani când m-au făcut. Cu ei am petrecut nenumărate vacanţe împreună, mergeam cu rulota, făceam focul, băteam dealurile, munţii. Chiar şi anul trecut am mers în vacanţă cu ei, mai exact ei au venit să mă vadă la filmări în Spania, şi atunci i-am plimbat puţin pe acolo.
Şcoala de actori de la Iaşi
În "Canibal"
În filmul "Planşa" - regia Gheorghe Andrei
- Mi-am dorit de mică, era jocul meu preferat să rămân singură prin casă şi să mă transform în ceva. Am făcut Liceul de Arte, secţia Artă Dramatică, şi Facultatea de Actorie la Iaşi, şi abia apoi am venit la Bucureşti, ca să fiu mai aproape de lucrurile care se întâmplă în meseria asta. Ai mei erau foarte mândri că voi deveni actriţă, nu şi-au pus nicio clipă problema că va fi dificil sau că nu voi avea bani. Doar când a venit prima oară să mă vadă pe platoul de filmare din Italia, mama mi-a mărturisit că, dacă ştia că e atât de greu, nu m-ar fi lăsat să fac profesia asta. (râde)
- Sunt tot mai mulţi actori talentaţi care vin de la Iaşi: Marius Manole, Vlad Logigan, Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Anamaria Marinca şi alţii. Cum îţi explici? E o şcoală aşa de bună acolo?
- La Iaşi nu există tentaţii, ca la Bucureşti. În afară de Teatrul Naţional, unde poţi să colaborezi ca student şi asta-ţi prinde bine, nu există reclame, nu poţi intra în seriale, ca să fugi dintr-o parte în alta toată ziua. Nu te tentează banul, fiindcă efectiv nu ai de unde să-l câştigi, şi-atunci te concentrezi, efectiv, pe şcoală. De aia absolvenţii de la Iaşi vin foarte bine pregătiţi la Bucureşti. Suntem foarte competitivi şi cred că asta ţine de educaţia pe care o primim în şcoală, să nu ne lăsăm orice ar fi, fiindcă suntem buni şi avem tot ce ne trebuie să ajungem departe. La asta se mai adaugă şi seriozitatea profesorilor. Eu nu-mi amintesc o zi în care profesorii mei să nu fi venit la ore, pe motiv că filmează sau că au spectacol.
- Faptul că ai urmat şcoala de la Iaşi îţi dă o siguranţă în plus şi în lumea atât de nesigură a Capitalei?
- Am fost norocoasă că am avut profesorii pe care i-am avut, deşi înclin să cred că, şi dacă n-ar fi fost aşa, ceva din mine m-ar fi împins pe acelaşi drum. Sunt o luptătoare, o ambiţioasă, niciodată n-am gândit că un anumit lucru n-o să iasă, niciodată nu mi-a fost teamă de eşec.
- De unde vine atunci siguranţa asta?
- Din credinţa în Dumnezeu. Nu sunt practicantă şi nu-mi place să fac din asta ceva vizibil. Am avut un bunic care mi-a fost foarte apropiat şi care m-a crescut spiritual. El îmi spunea mereu că există un înger deasupra mea şi că, orice lucru rău mi s-ar întâmpla, o să vină un moment în care va fi bine, pentru că îngerul ăla va lucra în favoarea mea. Ştiu că ce spun acum pare pentru mulţi o nebunie, "Ce înger? Nu vezi în ce lume trăim şi cât rău e în jur?", dar eu ştiu că Îngerul meu chiar există, m-a făcut să descopăr în mine multe lucruri şi mi-a dat forţa de a nu lăsa niciun eşec să mă îngroape. Oricât de jos am picat în viaţa asta, totdeauna m-am ridicat.
Extemporal
- În faţa oglinzii, la mamaia, tăindu-mi bretonul.
- O melodie pe care o asculţi pe repeat?
- "Real Hero", de la Kavinsky.
- Un loc în care vrei să te întorci?
- Mânăstirea Văratec.
- Un vis pentru băieţelul tău?
- Am sentimentul că va fi violonist.
- Ultima bucurie pe care ai avut-o?
- Când bebeluşul a mişcat prima oară.
- Trei lucruri de care ţi-e frică pe platoul de filmare?
- Să trebuiască să refacem o secvenţă bună, din cauza unor defecţiuni tehnice, să mă inhibe sau intimideze partenerul de joc sau să ies din semn, adică din perimetru.
- Un defect de care ai vrea să scapi?
- Obiceiul de a mă uita în oglindă.
- Modelul tău de actriţă?
- Un mix între Isabelle Huppert, Tilda Swinton, Ana Karina şi Kate Winslet.
- Un rol pe care ţi-ar plăcea să-l joci?
- Mă bântuie Katharina, din "Îmblânzirea scorpiei".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
