- Se pare că românilor le prieşte aerul din Los Angeles. În ultima vreme, tot mai mulţi tineri din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinei scriu adevărate poveşti de succes în America. Visul american se trăieşte cu ochii deschişi. O astfel de poveste, aflată în plină desfăşurare, poartă numele Ana Pasti, o actriţă româncă determinată să deschidă uşile de la Hollywood -
Ana Pasti a avut şansa să cutreiere lumea în lung şi în lat şi să trăiască în locuri exotice, precum Madagascar, Uganda, Kenya, Thailanda şi Pakistan. Un globtrotter autentic care, în final, pare să-şi fi găsit destinaţia: Los Angeles! A ajuns în State acum mai bine de trei ani, pentru a-şi aprofunda studiile de actorie. Absolventă de UNATC, fosta elevă a profesorului Dem Rădulescu a ales USA, ţara tuturor posibilităţilor, deoarece a considerat că, deşi în România există foarte mult talent, posibilităţile de realizare sunt, din păcate, foarte limitate. Talentul, inteligenţa, ambiţia, personalitatea de învingător şi un look exotic fac din Ana Pasti o candidată puternică care, în opinia mea, va reuşi să deschidă uşile redutabilei fortăreţe a filmului mondial - Hollywood!
"Profesorii mei se aşteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei ..."
- Ana, eşti un globtrotter autentic. Ai avut şansa să vezi locuri exotice, precum Madagascar, Uganda, Kenya, Pakistan şi Thailanda, însă, se pare, halta ta finală este USA... De ce ai decis aşa?
- Am încercat să combin utilul cu plăcutul, în proporţii diferite. Călătoriile în locurile de care ai amintit au fost vacanţe, deci experienţe foarte plăcute. "Călătoria" în USA e mai degrabă profesională, deşi e şi ea plăcută. Ideea este că eu dintotdeauna mi-am dorit mult şi cred că acest loc îmi poate acoperi aşteptările. Nu degeaba se spune că America e ţara tuturor posibilităţilor, nu? Prin comparaţie, cred că în România există foarte mult talent, dar puţine posibilităţi. E încă o ţară în tranziţie culturală, cu un public nostalgic. În ciuda noului val cinematografic care a pus România pe harta filmului internaţional, reperele noastre culturale şi artistice aparţin României anilor '70-'80. Actorii generaţiei mele nu sunt mai puţin talentaţi decât monştrii sacri ai "generaţiei de aur", dar nu au nici pe departe aceeaşi vizibilitate şi acelaşi statut. Pur şi simplu, o carieră artistică în România capitalistă e mult mai dificilă decât în România comunistă. Competiţia e mai mare şi banii mai puţini.
- Ai intrat la UNATC la vârsta de 18 ani, a treia pe listă. Ai fost comparată, atunci, cu Draga Olteanu Matei? De ce?
- Pentru ca eram mai uşor de sărit, decât de ocolit! (râde) La 18 ani, când încă nu eşti formată ca femeie, 60 de kg arată cu totul altfel ca la 30 de ani! Eram, însă, un "patrăţel" cu multă forţă şi ritm comic, iar parte din repertoriul meu de admitere a fost un monolog din "Chiriţa în Iaşi" a lui Vasile Alecsandri, unul din rolurile consacrate ale Dragăi Olteanu Matei. Profesorii mei se aşteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei. Nu a fost să fie... Nu ştiu ce am devenit exact, pentru că percepţiile despre mine diferă de la un regizor la altul şi, mai ales, de pe un continent pe altul. În America, am jucat Isabela din "Măsură pentru măsură" de Shakespeare, un rol de ingenuă, care nu cred că mi s-ar fi oferit vreodată în România. De asemenea, am jucat Rebecca, o adolescentă rebelă, din "Oraşul nostru" de Thornton Wilder, un rol pe care de asemenea nu cred ca l-aş fi putut face în România. Managerii, agenţii şi directorii de casting de aici mă văd jucând de la spioană până la diplomat, şi de la soţie de mafiot până la prinţesă războinică. În general, mă văd în personaje exotice sau fantastice, şi asta, în principal, din cauza accentului şi a look-ului meu. Înfăţişarea mea era considerată destul de exotică şi în România, însă, în America e super-exotică. Sunt luată, în special, drept spanioloaică (de obicei, când intru într-un supermarket mi se vorbeşte în spaniolă). (râde). Dar am fost întrebată şi dacă sunt italiancă, turcoaică, braziliancă, iraniancă, orice, mai puţin româncă.
- De ce ai ales actoria?
- După cum bine ai remarcat, îmi plac călătoriile, inclusiv cele interioare. Când creezi un personaj, ajungi să trăieşti aventuri pe care în viaţa reală nu ţi-e neapărat dat să le trăieşti, deşi eu, şi în viaţa reală, sunt o aventurieră şi o nomadă. Din fericire, pe scenă sau pe platou, orice e posibil şi orice e permis. Nu există bine şi rău, nu există drumuri corecte şi drumuri greşite, nu există eşec şi reuşită, există doar natură umană, în toată splendoarea şi abjecţia ei. Există doar adevărul tău suspendat în clipa prezentă şi împărtăşit cu ceilalţi. Mi se pare un privilegiu să ai parte de astfel de experienţe.
"Cornel Mihalache îmi spunea că semăn cu Anda Onesa..."
- În ce filme şi seriale ai jucat în România? Care sunt actorii tăi preferaţi din "generaţia de aur"?
- În România am jucat în "5 minute de Cultură", o docu-dramă după istoria literaturii române a lui George Călinescu, regizată de Cornel Mihalache. Pe atunci, şi eu, şi el lucram în TVR. Eu prezentam, împreună cu Adrian Păduraru, emisiunea concurs "Vacanţă la Roma", şi de câte ori ne întâlneam pe culoarele televiziunii, Cornel îmi spunea că semăn cu Anda Onesa, o actriţă româncă de mare succes a anilor '70-'80, şi că ar trebui să încerc neapărat o carieră internaţională ca şi ea. Într-un final, aşa am făcut... Apoi am jucat în serialul "La urgenţă". Cât despre filme, cele mai importante roluri le-am avut în "Tanţi" al lui Şerban Marinescu şi în "Umilinţa", filmul de debut al lui Cătălin Apostol, care a fost selectat la Festivalul Internaţional de Film de la Cairo. Iar în SUA am jucat, deocamdată, în patru scurtmetraje. În două dintre ele, am jucat cu Maria Dinulescu. Cât priveşte actorii preferaţi, e o listă lungă, însă, i-aş aminti în special pe Olga Tudorache, Mariana Mihuţ, Irina Petrescu, Tora Vasilescu, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Horaţiu Mălăele, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ştefan Iordache, Marcel Iureş şi fostul meu profesor, Dem Rădulescu. Îmi plac, însă şi o mare parte din colegii mei de generaţie, din cei care au absolvit în ultimul deceniu şi care, în opinia mea, vor deveni noua generaţie de aur.
- Ai jucat Elmire în "Tartuffe", de Molière, o piesă cu decoruri şi costume specifice epocii respective, în care jumătate din distribuţie a fost afro-americană, inclusiv principalul tău partener de scenă, Tartuffe. O experienţă inedită, nu-i aşa?
- Da, a fost foarte diferit. Când joci texte clasice, montate cu decoruri şi costume în stilul epocii respective, cumva trebuie să găseşti o motivaţie, măcar interioară, pentru care un afro-american din Boston şi o româncă din Braşov să coexiste în acelaşi timp şi spaţiu! În spectacolul nostru, Tartuffe era un predicator de culoare, tipic sudist, iar Elmire o străină venită din bătrâna Europă pe meleaguri americane, să înceapă o viaţă nouă. Ipocrizia religioasă şi conflictele de clasă dintre aristocraţia şi burghezia franceză a secolului al XVIII-lea, pe care piesa lui Molière le aduce în discuţie, s-au transformat într-un comentariu la adresa tensiunilor rasiale şi religioase, încă foarte prezente în America contemporană. Apoi, între personajul meu şi Tartuffe există atât rivalitate, cât şi atracţie. Iar atracţia, în viziunea mea, se datora faptului că împărtăşeam aceeaşi condiţie: cea de outsider. Ceea ce ne făcea să avem o înţelegere şi o admiraţie reciprocă pentru felul în care operam în societate. Amândoi am fost nevoiţi să devenim maeştri în arta manipulării, pentru a putea fi acceptaţi într-o lume atât de puritană. Iar acesta este unul din mesajele principale ale piesei - mesaj care poate nu ar fi fost atât de interesant exprimat dacă spectacolul ar fi fost jucat cu actori de aceeaşi rasă şi etnie.
"Nu e greu să întâlneşti celebrităţi în L.A., e mai greu să devii una dintre ele"
- Cum ţi se pare Los Angeles şi de ce ai ales "Oraşul Îngerilor"?
- Mi se pare oraşul aparenţelor. Hollywood-ul e cetatea filmului, şi ce altceva este filmul decât o iluzie? Aşadar, mi se pare un oraş-capcană, o capcană în care mulţi intră şi din care puţin ies. Cu toate astea, trebuie încercat, măcar o dată, indiferent unde ai fi, în România sau în SUA, ai şanse atât de succes, cât şi de eşec. Doar că în State sunt mai multe lucruri care depind de tine, ai un control mai mare asupra carierei tale. Succesul, chiar şi relativ, în State, este transferabil în România, invers însă, nu. Oricât de mic ar fi succesul în State, e totuşi unul la nivel global, iar un succes, fie chiar şi minor, aici, te face dorit pe orice alt tip de piaţă europeană - şi nu numai.
- O întrebare inevitabilă: ai avut şansa să te întâlneşti cu "greii" de la Hollywood?
- Da, m-am întâlnit. Cu unii chiar am şi lucrat. La unul din scurtmetrajele de aici am lucrat cu Jeremy Kagan, un important regizor american, laureat Golden Globe şi nominalizat Emmy. Dar întâlnirea care a însemnat cel mai mult pentru mine a fost cea cu Al Pacino. L-am văzut la o sesiune Q&A, după vizionarea filmului său, "Wilde Salome", şi mi s-a părut ireal că eu ajunsesem să-i pun întrebări unuia dintre idolii mapamondului! A doua întâlnire semnificativă a fost cea cu David Lynch. După vizionarea documentarului său despre meditaţia transcendentală, am înţeles de ce el, şi numai el, putea să facă un film ca "Twin Peaks"! Când am fost membră a juriului la gala premiilor OBI - echivalentul "Tony-urilor" din New York - l-am întâlnit pe Val Kilmer şi l-am şi văzut jucând în spectacolul care a fost premiat în gală. Am discutat cu Gerald Butler despre cum i-a plăcut România la recepţia de lansare a ultimului său film. Iar la ieşirea din sala de teatru am dat peste Aidan Queen, căruia am început să-i vorbesc în româneşte, pentru că l-am confundat cu un cunoscut de acasă. (râde). Am ascultat un concert de jazz cu Jeremy Renner într-un mic piano bar din West Hollywood. Pe Kathleen Turner am văzut-o jucând într-un one-women show şi apoi am avut-o invitată la un work-shop la USC. Tot la USC am cunoscut-o şi pe Kate Burton, care mi-a devenit un fel de mentor. Nu e greu să întâlneşti celebrităţi în L.A., e mai greu să devii una...
- Cum ţi se pare America? Pe unde ai fost şi ce te-a impresionat cel mai mult?
- America e de multe feluri, iar eu am fost doar în câteva locuri, dar pot să-ţi spun ce părere am despre locurile pe care le-am vizitat. Cel mai familiar, mai aproape de cultura europeană mi se pare New York-ul. E un oraş pe care poţi să-l urăşti sau să-l iubeşti, dar indiferent nu-ţi va fi. Întotdeauna se întâmplă ceva aici, doar e oraşul care nu doarme niciodată. Apoi am fost în San Francisco, un oraş foarte artistic şi foarte progresist. Cel mai mult, aici, îmi plac librăriile, casele victoriene şi graffiti-urile. Îmi place şi că are mult roşu. Podul Golden Gate e roşu, funicularul care merge în vechiul port pescăresc e roşu, poarta de intrare în China Town e roşie, chiar şi tramvaiul pe sârmă e uneori roşu. În San Diego îmi plac parcurile de distracţie. Preferatele mele sunt Balboa Park, cel mai mare parc urban din SUA, unde am văzut nişte galerii de artă foarte interesante, şi Sea World, unde am văzut un spectacol cu balene. Iubesc Vegas-ul! Iubesc ideea că există un "Sin City" (Oraş al Pierzaniei - n.a) extravagant şi decadent, creat special pentru a te rupe de realitate, pentru a-ţi consuma toate viciile. Cred că e foarte sănătos să te pierzi, din când în când, pe tine, cum se pierde ziua în noapte, pe străzile lui Sin City. Eu, cel mai frecvent, mă pierd în show-urile Cirque du Soleil şi pe terasa de la Bellagio, admirând baletul superb al fântânilor arteziene. Cel mai mult, însă, m-au impresionat Grand Canyon şi Yosemite. Am călătorit pe catâri, prin inima Canionului, până la cascada Havasu, în care am şi făcut baie. Am văzut peşteri cu picturi rupestre, lunci cu iarbă indiană, arbori de tamarisc, flori de tutun, violete deşertice şi plantele de agave. Noaptea am dormit în cort, sub un cer atât de clar, încât aveai senzaţia că poţi vorbi cu stelele. În Yosemite am văzut arbori de sequoia, curcubee şi crini sălbatici.
Cu ochii în stele
- Ştiu că programul tău de lucru e foarte intens. Totuşi, când reuşeşti să mai ai şi timp liber, ce faci?
- Călăresc pe plajă şi dansez tango argentinian. Îmi place să merg la observatorul astronomic din Griffith Park şi să privesc stelele şi planetele prin binoclu. Merg des în cafenele să scriu. Câteodată îmi petrec nopţile în spa-uri coreene. Îmi plac parcurile de distracţie, în special Disney Land, mai ales când merg în gaşcă. Din când în când, mă urc în maşină, şi merg la degustări de vinuri, cu prietenii, în Napa Valley. De multe ori, îmi iau o carte cu mine şi îmi petrec ziua citind în amfiteatrul grecesc de la Getty Villa. Îmi mai plac masajele thailandeze şi să umblu desculţă în iarbă.
- Planuri pentru viitorul apropiat?
- Vacanţă! (râde). Au fost trei ani foarte intenşi. Nouă
spectacole şi patru scurtmetraje, plus şcoală. După care, cel mai probabil, voi continua să joc "Troienele". Regizorul David Bridel e în discuţii cu cei de la Boston Court Theater, pentru a prelua spectacolul în stagiunea lor viitoare. Ştim că îl vom juca cu siguranţă la Kennedy Festival, în Washington, în primăvară. Tot atunci voi începe un nou proiect cu David Bridel, o commedia dell'arte. Iar în vara asta voi filma un scurtmetraj, după o idee de-a mea, la al cărui scenariu colaborez chiar acum cu regizoarea, Carina Rosanna Tăutu, o foarte talentată compatrioată.
San Francisco - SUA