Legenda lui Manole

E oare în firea românilor înclinaţia de a bloca orice cons­trucţie care, cât de cât, pare finalizabilă?

Ne caracte­ri­zează, cumva, legenda meşterului Manole (ce ziua clă­dea, noaptea se dărâma)? O validare a acestei caracteristici în jocurile politice ale prezentului ar reprezenta o tristă confirmare a prezumtivului răspuns afirmativ. Fuziunea (prin comasare) PNL-PDL (cu aderarea europarla­men­ta­rilor liberali la PPE) a surprins pe toată lumea şi, pe mo­ment, a fost aplaudată de toţi cei care speră că România va ieşi, până la urmă, din "mlaştina gri" a marginii Europei. Coagularea unei puternice alternative de centru-dreapta, deschisă spre asumarea tuturor principiilor democraţiei occidentale, este - pentru România - mai mult decât nece­sară. Unificarea dreptei este o urgenţă în raport cu o "stân­gă" deformată cu totul, doar aparent modernă şi doar apa­rent democratică. PSD-ul (împreună cu sateliţii săi) este o falsă grupare social-democrată, în sensul european al termenului. Moştenitorul PCR-ului a pornit, de la început, prin transformarea ierarhiilor politice comuniste în struc­turi politico-economice oligarhice. Foştii activişti PCR şi "băieţii din organele aferente" s-au transformat prin rapt, prin privatizări cu dedicaţie, falimente dirijate etc., în "ba­roni locali". Limbajul socialist a fost păstrat, dar apucă­turile s-au schimbat. Ca în Rusia şi în majoritatea fostelor republici sovietice, o "superclasă" a ajuns să domine în în­tregime societatea, aparenţele democratice fiind păstrate doar pentru că mediul internaţional (contextul) exclude posibilitatea de a impune domnia pe faţă a bunului plac. În douăzeci şi cinci de ani, o dreaptă firavă şi fragmentată nu a reuşit să stopeze decât parţial solidaritatea mafiotă împotriva statului de drept, a moştenitorilor şi urmaşilor comuniştilor, cu nimic deosebiţi de ei.
Iată de ce anunţul surprinzător şi rapiditatea paşilor făcuţi spre fuziunea principalelor partide ale dreptei - PNL şi PDL - a stârnit un entuziasm real, alegătorii români conştienţi întrezărind, în sfârşit, o soluţie de depăşire a provizoratului social în care se zbate ţara. Sub conducerile fragile şi relative de dreapta, România s-a apropiat şi a în­ceput să se integreze în marea familie occidentală, a început să devină un "membru onorabil" al clubului select constituit de UE şi NATO. Revenirile la putere (direct sau mas­cat, în diverse "alianţe") ale PSD-ului au marcat tot atâtea "zvâc­niri" înapoi, tot atâtea încercări de a masca "origina­litatea" - vorba lui Ion Iliescu - democraţiei româ­neşti. Lo­vitura de stat parlamentară din 2012 a fost foarte aproa­pe de reuşită. UE şi NATO s-ar fi trezit peste noapte cu un "membru" duplicitar, care nu respectă nici o regulă, care nu are decât aspiraţia de a onorabiliza şi apăra su­perclasa pa­razitară ce a confiscat toate bunurile comune existente înainte de revoluţie. Victoria puciului ar fi asigu­rat bene­ficiarilor deschiderea spre Răsărit dacă Apusul i-ar fi pre­sat cu "statul de drept", cu autonomia Justiţiei, descen­­tra­li­zarea coerentă etc. Blocarea puciştilor s-a realizat sub presiune occidentală, dar n-ar fi fost posibilă dacă puterea nu era, totuşi, împărţită. Opoziţia preşedinţiei ţării (şi aici meritele lui Traian Băsescu sunt clare) a fost fundamentală pentru înfrângerea "marşului triumfal" al USL (o "uniune" în care PNL era condamnat la corupţie şi figuraţie) spre ocuparea totală a statului, cu instituţiile sale autonome. Preşedintele îşi încheie însă ultimul mandat, şi PSD-ul (procedând, de pe acum, la subjugarea lentă a statului, prin "mişcări" precum "marţea neagră", de salvare a corupţilor imediat condamnabili) a întrezărit posibilitatea cuceririi "legale" a ansamblului prin alegeri. (Şi Hitler a ajuns astfel la putere!) Cu "armamentul propagandistic" de care dis­pune, cu racolările de rigoare a unor "tovarăşi de drum", cu subordonarea treptată a unor instituţii importante, ope­raţiunea a devenit foarte posibilă.
"Minunea" unificării dreptei este singurul răspuns valabil la viclenia strategică, experimentată, a falsei gru­pări de stânga. Nici PDL-ul şi - cu atât mai mult - nici PNL-ul (care în "vremea USL" s-a dedulcit la guvernare) nu sunt par­tide de o puritate doctrinară şi curăţenie morală neîn­doielnice. În politică, de altfel, nu există aşa ceva, decât propagandistic. Realismul politic arată însă că PDL-ul şi, mai nou, PNL-ul, sunt mult mai mult dispuse să respecte statul de drept, separarea puterilor acestuia, op­ţiunea occi­dentală a ţării, independenţa Justiţiei. În bătălia cu partidul oligarhiei române, nici PDL-ul, nici PNL-ul nu ar putea reuşi, dar împreună (şi, eventual, urmate de toate grupările politice de dreapta) au o şansă absolută. Anunţul deschi­derii procesului de fuziune s-a făcut în condiţii dramatice. La PNL, liderul principal, Crin Antonescu, şi-a anunţat re­tragerea din toate posturile fruntaşe, după ce a declanşat ru­pe­rea USL-ului şi întreruperea procesului de subor­donare şi PSD-izare treptată a propriului partid. An­tonescu a plătit astfel iluzia unui dialog coerent şi cinstit cu o gru­pare ce corupe tot ce atinge, dar - prin asumarea greşelii - şi-a regăsit demnitatea, păstrându-şi posibilitatea revenirii. El a avut - conştient sau nu - beneficiul unor se­cundanţi ne­compromişi de PSD, Klaus Johannis şi (ade­vărata re­zervă a partidului) Ludovic Orban, care i-au arătat pe faţă că, după angajamentele şi declaraţiile lui din 2012, pentru o regrupare unitară a dreptei, figura lui nu mai e, mo­men­tan, emblematică. La PDL, Vasile Blaga a trebuit să îşi asume inclusiv renunţarea la identitatea formală a propriei grupări, pentru ca pasul spre realizarea structurii unice să fie făcut. E un semn rar de maturitate politică, pentru că o cantonare în orgoliul identitar, în situaţia dată, ar face un nesperat cadou PSD-ului.
"Legenda meşterului Manole" se adevereşte, însă, în cazul celorlalte formaţiuni de dreapta. Dirijat de Elena Udrea, PMP-ul pare a-şi concentra tirul polemic împotriva noului nucleu al dreptei unite. PMP-ul o face în numele principiilor preşedintelui Băsescu, structurate pe stabili­za­rea definitivă a statului de drept. Or, aceeaşi perspectivă este asumată şi de uniunea liberalilor cu demo­craţii. În plus, atacurile nu sunt cele mai recomandate, într-o perioa­dă în care PSD-ul "va face totul" (în sensul expe­rienţei comuniste conţinute de expresie) pentru a-şi realiza ţelul totalitar. Trădările interesate, zâzania dirijată, orgoliile stimulate ale unor veleitari întâmplători ai puterii se vor accentua la maximum. Momentul alegerilor din iarnă este însă esenţial pentru viitorul ţării şi, cei care contracarează din orgoliu sau "principialitate" unitatea dreptei riscă să trimită ţara înapoi la momentul de glorie al postco­mu­nis­mului: statul-partid al lui Iliescu şi Năstase. Judecata Is­to­riei ar putea fi, de aceea, foarte severă. O victorie a PSD-ului ar amâna, pentru încă o generaţie, şi posibilitatea re­for­mării reale a acestei grupări, perpetuând un provizorat ca în Legenda Meşterului Manole.