Legenda lui Manole

Toma Roman
E oare în firea românilor înclinația de a bloca orice cons­trucție care, cât de cât, pare finalizabilă?

Ne caracte­ri­zează, cumva, legenda meșterului Manole (ce ziua clă­dea, noaptea se dărâma)? O validare a acestei caracteristici în jocurile politice ale prezentului ar reprezenta o tristă confirmare a prezumtivului răspuns afirmativ. Fuziunea (prin comasare) PNL-PDL (cu aderarea europarla­men­ta­rilor liberali la PPE) a surprins pe toată lumea și, pe mo­ment, a fost aplaudată de toți cei care speră că România va ieși, până la urmă, din "mlaștina gri" a marginii Europei. Coagularea unei puternice alternative de centru-dreapta, deschisă spre asumarea tuturor principiilor democrației occidentale, este - pentru România - mai mult decât nece­sară. Unificarea dreptei este o urgență în raport cu o "stân­gă" deformată cu totul, doar aparent modernă și doar apa­rent democratică. PSD-ul (împreună cu sateliții săi) este o falsă grupare social-democrată, în sensul european al termenului. Moștenitorul PCR-ului a pornit, de la început, prin transformarea ierarhiilor politice comuniste în struc­turi politico-economice oligarhice. Foștii activiști PCR și "băieții din organele aferente" s-au transformat prin rapt, prin privatizări cu dedicație, falimente dirijate etc., în "ba­roni locali". Limbajul socialist a fost păstrat, dar apucă­turile s-au schimbat. Ca în Rusia și în majoritatea fostelor republici sovietice, o "superclasă" a ajuns să domine în în­tregime societatea, aparențele democratice fiind păstrate doar pentru că mediul internațional (contextul) exclude posibilitatea de a impune domnia pe față a bunului plac. În douăzeci și cinci de ani, o dreaptă firavă și fragmentată nu a reușit să stopeze decât parțial solidaritatea mafiotă împotriva statului de drept, a moștenitorilor și urmașilor comuniștilor, cu nimic deosebiți de ei.
Iată de ce anunțul surprinzător și rapiditatea pașilor făcuți spre fuziunea principalelor partide ale dreptei - PNL și PDL - a stârnit un entuziasm real, alegătorii români conștienți întrezărind, în sfârșit, o soluție de depășire a provizoratului social în care se zbate țara. Sub conducerile fragile și relative de dreapta, România s-a apropiat și a în­ceput să se integreze în marea familie occidentală, a început să devină un "membru onorabil" al clubului select constituit de UE și NATO. Revenirile la putere (direct sau mas­cat, în diverse "alianțe") ale PSD-ului au marcat tot atâtea "zvâc­niri" înapoi, tot atâtea încercări de a masca "origina­litatea" - vorba lui Ion Iliescu - democrației româ­nești. Lo­vitura de stat parlamentară din 2012 a fost foarte aproa­pe de reușită. UE și NATO s-ar fi trezit peste noapte cu un "membru" duplicitar, care nu respectă nici o regulă, care nu are decât aspirația de a onorabiliza și apăra su­perclasa pa­razitară ce a confiscat toate bunurile comune existente înainte de revoluție. Victoria puciului ar fi asigu­rat bene­ficiarilor deschiderea spre Răsărit dacă Apusul i-ar fi pre­sat cu "statul de drept", cu autonomia Justiției, descen­­tra­li­zarea coerentă etc. Blocarea puciștilor s-a realizat sub presiune occidentală, dar n-ar fi fost posibilă dacă puterea nu era, totuși, împărțită. Opoziția președinției țării (și aici meritele lui Traian Băsescu sunt clare) a fost fundamentală pentru înfrângerea "marșului triumfal" al USL (o "uniune" în care PNL era condamnat la corupție și figurație) spre ocuparea totală a statului, cu instituțiile sale autonome. Președintele își încheie însă ultimul mandat, și PSD-ul (procedând, de pe acum, la subjugarea lentă a statului, prin "mișcări" precum "marțea neagră", de salvare a corupților imediat condamnabili) a întrezărit posibilitatea cuceririi "legale" a ansamblului prin alegeri. (Și Hitler a ajuns astfel la putere!) Cu "armamentul propagandistic" de care dis­pune, cu racolările de rigoare a unor "tovarăși de drum", cu subordonarea treptată a unor instituții importante, ope­rațiunea a devenit foarte posibilă.
"Minunea" unificării dreptei este singurul răspuns valabil la viclenia strategică, experimentată, a falsei gru­pări de stânga. Nici PDL-ul și - cu atât mai mult - nici PNL-ul (care în "vremea USL" s-a dedulcit la guvernare) nu sunt par­tide de o puritate doctrinară și curățenie morală neîn­doielnice. În politică, de altfel, nu există așa ceva, decât propagandistic. Realismul politic arată însă că PDL-ul și, mai nou, PNL-ul, sunt mult mai mult dispuse să respecte statul de drept, separarea puterilor acestuia, op­țiunea occi­dentală a țării, independența Justiției. În bătălia cu partidul oligarhiei române, nici PDL-ul, nici PNL-ul nu ar putea reuși, dar împreună (și, eventual, urmate de toate grupările politice de dreapta) au o șansă absolută. Anunțul deschi­derii procesului de fuziune s-a făcut în condiții dramatice. La PNL, liderul principal, Crin Antonescu, și-a anunțat re­tragerea din toate posturile fruntașe, după ce a declanșat ru­pe­rea USL-ului și întreruperea procesului de subor­donare și PSD-izare treptată a propriului partid. An­tonescu a plătit astfel iluzia unui dialog coerent și cinstit cu o gru­pare ce corupe tot ce atinge, dar - prin asumarea greșelii - și-a regăsit demnitatea, păstrându-și posibilitatea revenirii. El a avut - conștient sau nu - beneficiul unor se­cundanți ne­compromiși de PSD, Klaus Johannis și (ade­vărata re­zervă a partidului) Ludovic Orban, care i-au arătat pe față că, după angajamentele și declarațiile lui din 2012, pentru o regrupare unitară a dreptei, figura lui nu mai e, mo­men­tan, emblematică. La PDL, Vasile Blaga a trebuit să își asume inclusiv renunțarea la identitatea formală a propriei grupări, pentru ca pasul spre realizarea structurii unice să fie făcut. E un semn rar de maturitate politică, pentru că o cantonare în orgoliul identitar, în situația dată, ar face un nesperat cadou PSD-ului.
"Legenda meșterului Manole" se adeverește, însă, în cazul celorlalte formațiuni de dreapta. Dirijat de Elena Udrea, PMP-ul pare a-și concentra tirul polemic împotriva noului nucleu al dreptei unite. PMP-ul o face în numele principiilor președintelui Băsescu, structurate pe stabili­za­rea definitivă a statului de drept. Or, aceeași perspectivă este asumată și de uniunea liberalilor cu demo­crații. În plus, atacurile nu sunt cele mai recomandate, într-o perioa­dă în care PSD-ul "va face totul" (în sensul expe­rienței comuniste conținute de expresie) pentru a-și realiza țelul totalitar. Trădările interesate, zâzania dirijată, orgoliile stimulate ale unor veleitari întâmplători ai puterii se vor accentua la maximum. Momentul alegerilor din iarnă este însă esențial pentru viitorul țării și, cei care contracarează din orgoliu sau "principialitate" unitatea dreptei riscă să trimită țara înapoi la momentul de glorie al postco­mu­nis­mului: statul-partid al lui Iliescu și Năstase. Judecata Is­to­riei ar putea fi, de aceea, foarte severă. O victorie a PSD-ului ar amâna, pentru încă o generație, și posibilitatea re­for­mării reale a acestei grupări, perpetuând un provizorat ca în Legenda Meșterului Manole.