Ne caracterizează, cumva, legenda meșterului Manole (ce ziua clădea, noaptea se dărâma)? O validare a acestei caracteristici în jocurile politice ale prezentului ar reprezenta o tristă confirmare a prezumtivului răspuns afirmativ. Fuziunea (prin comasare) PNL-PDL (cu aderarea europarlamentarilor liberali la PPE) a surprins pe toată lumea și, pe moment, a fost aplaudată de toți cei care speră că România va ieși, până la urmă, din "mlaștina gri" a marginii Europei. Coagularea unei puternice alternative de centru-dreapta, deschisă spre asumarea tuturor principiilor democrației occidentale, este - pentru România - mai mult decât necesară. Unificarea dreptei este o urgență în raport cu o "stângă" deformată cu totul, doar aparent modernă și doar aparent democratică. PSD-ul (împreună cu sateliții săi) este o falsă grupare social-democrată, în sensul european al termenului. Moștenitorul PCR-ului a pornit, de la început, prin transformarea ierarhiilor politice comuniste în structuri politico-economice oligarhice. Foștii activiști PCR și "băieții din organele aferente" s-au transformat prin rapt, prin privatizări cu dedicație, falimente dirijate etc., în "baroni locali". Limbajul socialist a fost păstrat, dar apucăturile s-au schimbat. Ca în Rusia și în majoritatea fostelor republici sovietice, o "superclasă" a ajuns să domine în întregime societatea, aparențele democratice fiind păstrate doar pentru că mediul internațional (contextul) exclude posibilitatea de a impune domnia pe față a bunului plac. În douăzeci și cinci de ani, o dreaptă firavă și fragmentată nu a reușit să stopeze decât parțial solidaritatea mafiotă împotriva statului de drept, a moștenitorilor și urmașilor comuniștilor, cu nimic deosebiți de ei.
Iată de ce anunțul surprinzător și rapiditatea pașilor făcuți spre fuziunea principalelor partide ale dreptei - PNL și PDL - a stârnit un entuziasm real, alegătorii români conștienți întrezărind, în sfârșit, o soluție de depășire a provizoratului social în care se zbate țara. Sub conducerile fragile și relative de dreapta, România s-a apropiat și a început să se integreze în marea familie occidentală, a început să devină un "membru onorabil" al clubului select constituit de UE și NATO. Revenirile la putere (direct sau mascat, în diverse "alianțe") ale PSD-ului au marcat tot atâtea "zvâcniri" înapoi, tot atâtea încercări de a masca "originalitatea" - vorba lui Ion Iliescu - democrației românești. Lovitura de stat parlamentară din 2012 a fost foarte aproape de reușită. UE și NATO s-ar fi trezit peste noapte cu un "membru" duplicitar, care nu respectă nici o regulă, care nu are decât aspirația de a onorabiliza și apăra superclasa parazitară ce a confiscat toate bunurile comune existente înainte de revoluție. Victoria puciului ar fi asigurat beneficiarilor deschiderea spre Răsărit dacă Apusul i-ar fi presat cu "statul de drept", cu autonomia Justiției, descentralizarea coerentă etc. Blocarea puciștilor s-a realizat sub presiune occidentală, dar n-ar fi fost posibilă dacă puterea nu era, totuși, împărțită. Opoziția președinției țării (și aici meritele lui Traian Băsescu sunt clare) a fost fundamentală pentru înfrângerea "marșului triumfal" al USL (o "uniune" în care PNL era condamnat la corupție și figurație) spre ocuparea totală a statului, cu instituțiile sale autonome. Președintele își încheie însă ultimul mandat, și PSD-ul (procedând, de pe acum, la subjugarea lentă a statului, prin "mișcări" precum "marțea neagră", de salvare a corupților imediat condamnabili) a întrezărit posibilitatea cuceririi "legale" a ansamblului prin alegeri. (Și Hitler a ajuns astfel la putere!) Cu "armamentul propagandistic" de care dispune, cu racolările de rigoare a unor "tovarăși de drum", cu subordonarea treptată a unor instituții importante, operațiunea a devenit foarte posibilă.
"Minunea" unificării dreptei este singurul răspuns valabil la viclenia strategică, experimentată, a falsei grupări de stânga. Nici PDL-ul și - cu atât mai mult - nici PNL-ul (care în "vremea USL" s-a dedulcit la guvernare) nu sunt partide de o puritate doctrinară și curățenie morală neîndoielnice. În politică, de altfel, nu există așa ceva, decât propagandistic. Realismul politic arată însă că PDL-ul și, mai nou, PNL-ul, sunt mult mai mult dispuse să respecte statul de drept, separarea puterilor acestuia, opțiunea occidentală a țării, independența Justiției. În bătălia cu partidul oligarhiei române, nici PDL-ul, nici PNL-ul nu ar putea reuși, dar împreună (și, eventual, urmate de toate grupările politice de dreapta) au o șansă absolută. Anunțul deschiderii procesului de fuziune s-a făcut în condiții dramatice. La PNL, liderul principal, Crin Antonescu, și-a anunțat retragerea din toate posturile fruntașe, după ce a declanșat ruperea USL-ului și întreruperea procesului de subordonare și PSD-izare treptată a propriului partid. Antonescu a plătit astfel iluzia unui dialog coerent și cinstit cu o grupare ce corupe tot ce atinge, dar - prin asumarea greșelii - și-a regăsit demnitatea, păstrându-și posibilitatea revenirii. El a avut - conștient sau nu - beneficiul unor secundanți necompromiși de PSD, Klaus Johannis și (adevărata rezervă a partidului) Ludovic Orban, care i-au arătat pe față că, după angajamentele și declarațiile lui din 2012, pentru o regrupare unitară a dreptei, figura lui nu mai e, momentan, emblematică. La PDL, Vasile Blaga a trebuit să își asume inclusiv renunțarea la identitatea formală a propriei grupări, pentru ca pasul spre realizarea structurii unice să fie făcut. E un semn rar de maturitate politică, pentru că o cantonare în orgoliul identitar, în situația dată, ar face un nesperat cadou PSD-ului.
"Legenda meșterului Manole" se adeverește, însă, în cazul celorlalte formațiuni de dreapta. Dirijat de Elena Udrea, PMP-ul pare a-și concentra tirul polemic împotriva noului nucleu al dreptei unite. PMP-ul o face în numele principiilor președintelui Băsescu, structurate pe stabilizarea definitivă a statului de drept. Or, aceeași perspectivă este asumată și de uniunea liberalilor cu democrații. În plus, atacurile nu sunt cele mai recomandate, într-o perioadă în care PSD-ul "va face totul" (în sensul experienței comuniste conținute de expresie) pentru a-și realiza țelul totalitar. Trădările interesate, zâzania dirijată, orgoliile stimulate ale unor veleitari întâmplători ai puterii se vor accentua la maximum. Momentul alegerilor din iarnă este însă esențial pentru viitorul țării și, cei care contracarează din orgoliu sau "principialitate" unitatea dreptei riscă să trimită țara înapoi la momentul de glorie al postcomunismului: statul-partid al lui Iliescu și Năstase. Judecata Istoriei ar putea fi, de aceea, foarte severă. O victorie a PSD-ului ar amâna, pentru încă o generație, și posibilitatea reformării reale a acestei grupări, perpetuând un provizorat ca în Legenda Meșterului Manole.