Duminica fiului rătăcitor
A ajuns în Ormindea duminica, în crucea nopţii. Acasă nu-l aştepta decât mama sa, cocârjată peste pridvor, cu ochii lipiţi de pleoapa de deal ce închide capătul uliţei care merge spre Deva. Satul întreg petrecea, era nuntă mare în Ormindea, doar mama stătea plânsă în pridvor şi se ruga să-şi vadă feciorul ajuns cu bine acasă. Adam Borza plecase în America, alături de alte zeci de ardeleni căutători de noroc, dar dorul de casă îl biruise şi acum făcea cale întoarsă. Trecuse Atlanticul pe vapor, şi apoi Europa toată, până în Ardeal, numai ca să o ştie împăcată pe mama sa. Renunţase la tot. Lăsase în urmă visul american, la care tânjise de mic copil, pe când trudea, vai şi amar, în noaptea minelor de aur din Brad, pentru a fi din nou acasă, în sat, cu ai săi. Muncise pe rupte şapte ani în America, fără pic de odihnă, nici măcar în zilele de sărbătoare, însă banul avea valoare acolo, aşa că se întorcea acasă bogat.
În noaptea aceea, când a intrat în curtea casei şi şi-a văzut măicuţa aşteptându-l în prag, l-au podidit lacrimi grele. Era din nou acasă. În Ardeal. Cuprins de o bucurie năvalnică, stârnită şi de muzicile care se auzeau din sat, Adam s-a ridicat de pe laviţă, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi, condus de mamă până la poartă, a pornit spre petrecere... Ivirea lui i-a amuţit pe nuntaşi. Forfota nunţii s-a stins, odată cu ceterele ţiganilor. "O vinit «Americanu'»!”, au strigat oamenii. Aşa i-a şi rămas numele lui Adam Borza, "Americanu'”. "Lumea toată o roit în jurul lui, cât o fost noaptea de lungă, de parcă el era mirele”, îmi povesteşte doamna Viorica Bedea, fiica Americanului. Toată lumea era curioasă să afle cum era viaţa în America, dacă era aşa, belşug şi libertate cum se auzise, cum erau oamenii şi banii pe acolo. Apoi, când a venit vremea să-l cinstească pe mire, care era vărul lui, iar s-au bulucit toţi în jurul său, căci nimeni din sat nu mai văzuse bani verzi cum avea Adam, dolari. Dar, mai presus de toată strânsura pe care o adunase vreme de şapte ani, Adam venise din America cu ceva ce nimeni nu avea să priceapă atunci: venise cu un nou fel de a privi viaţa...
Visul american
Americanul, la bătrâneţe
Ajuns în America, s-a angajat muncitor la oţelărie, mai întâi la Detroit, apoi în Virginia de Vest. Era altă viaţă acolo. Se muncea pe rupte, dar banul era ban. "Nu merită să îţi speli cămaşa murdară, e mai simplu să îţi cumperi una nouă”, le spusese Adam mamei sale şi fraţilor de acasă, într-o lungă scrisoare, de îndată ce se dumirise cum stau treburile în America, o vorbă pe care oamenii din Ormindea o evocă şi azi, când îţi vorbesc despre aventurile Americanului. Nu i-a fost uşor lui Adam, şi nu din cauza muncii grele, ci pentru că cei de acolo erau foarte distanţi cu emigranţii. "Puteai să mori în dormitorul muncitorilor, că nimeni nu se atingea de tine. Era multă indiferenţă, lumea nu era ca la noi, în Ardeal, săritoare şi prietenoasă”, se plângea Adam prietenilor, pe ascuns, ca să nu afle mama sa. Răceala asta şi rugăminţile din scrisorile mamei aveau să-l convingă să se întoarcă acasă. Şi-a strâns tot ce avea pe acolo, şi-a umplut un cufăr de fier cu lucruri dragi, şi-a pus dolarii la teşcherea, şi-a salutat fraţii români de pe acolo şi s-a urcat înapoi pe vapor. Mulţi ani mai târziu, când comuniştii au pus mâna pe România şi l-au batjocorit ca pe toţi "chiaburii”, Adam avea să blesteme ziua întoarcerii. Dar atunci nu se gândea decât la biata lui mamă, la fraţii lui, la lumea fierbinte a Ardealului şi la mica sa Americă, pe care avea s-o ridice acasă, în sat, la Ormindea.
Mica Americă a lui Adam Borza
Grigore Urechiat şi lada cu acte a străbunicului său
Adam a făcut totul ca la carte. Şi-a folosit spiritul de afacerist pe care-l învăţase în America, dar şi dramul acela de omenie de care fusese lipsit şi la care tânjise în toţii anii petrecuţi la Detroit şi în Virginia de Vest. Afacerile îi mergeau din plin. În podul fostei sale case, strănepotul "Biţu” (Grigore Urechiat) îmi deschide "comoara” familiei. Geamantanul de fier tapetat pe interior cu portretul unei seducătoare americance este, azi, parte din zestrea istorică a Ormindei. Dar, înăuntru, locul cadourilor exotice cu care se întorsese în sat e luat de documentele de afaceri ale lui Adam Borza. Ormindea a crescut în ritmul afacerilor Americanului. Un sat unic, în felul său, în Ardealul de dinainte şi de după Marea Unire. O Americă mică şi frumoasă, grijulie cu oamenii şi cu necazurile lor. "Când trebuiau câte unii să cumpere un pământ sau când se întâmpla o nenorocire, murea cineva, veneau noaptea şi băteau la uşă şi ziceau: «Deschide, domnu' American, şi ajută-mă cu nişte bani, că o murit mama». Parcă acuma îi văd cum veneau...”, zice Viorica Bedea, fiica Americanului.
Aur nativ, în forme uimitoare, găsit în timpul săpăturilor din mine
Aurul secret al Apusenilor
La fel ca Americanul în adolescenţa sa, multă lume din ţinutul Bradului lucra în minele de aur din zonă, şi înainte, şi după Unirea Transilvaniei cu România. "Era o meserie grea, dar se câştiga bine, dacă mergea treaba. Un miner se întorcea la sfârşitul lunii cu valoarea unei perechi de boi”, îmi spune un ţăran mai în vârstă din Ormindea, cu care beau o bere, la cârciuma satului. Şi tot el îmi povesteşte, conspirativ, că minerii mai isteţi au reuşit mereu, indiferent de regimul care domnea în Ardeal, să mai facă un ban în plus, topind artizanal, în cuptoarele de pâine, pepite de aur sustrase din mine sau găsite în hudele ascunse din pădurile Apusenilor, în care săpau în secret, la adăpostul nopţii. Fenomenul a prins o amploare extraordinară în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, când s-au creat veritabile filiere ce duceau spre marii negustori evrei din Arad.
În Ormindea, întreg satul intrase în febra aurului, în anii '30. Îi vedeai pe minerii cei mai pricepuţi cum se furişează prin păduri în căutarea hudelor care să-i ducă spre filoanele cele mai bune de aur. Urmele vechilor hude se mai găsesc şi azi, după zeci de ani, prin creierii munţilor, îmi spune bătrânul. "Odată ce dădeau de un filon de minereu de aur, mergeau cu el acasă şi, noaptea, pe furiş, îl puneau într-un mojar şi îl amestecau cu mercur. Amestecul obţinut se băga apoi în foc, în cuptorul de pâine, şi ieşea o pastă, care se întărea în nişte cârpe. Erau câţiva meşteri buni în prelucrarea minereului de aur, care era trimis pe urmă la Arad, unde urma să mai fie supus, tot în secret, unor operaţii tehnice până la obţinerea aurului pur”, îmi explică, de data asta, strănepotul Grigore Urechiat, de profesie istoric, bun cunoscător al trecutului locului. Se formase o reţea în toată regula, iar unii se ocupau exclusiv de transportul cârpelor cu aur spre Arad, o operaţiune deloc lipsită de riscuri. "În anii interbelici, îţi puteai da seama, când treceai prin sat, care sunt casele făcute din aur şi care nu. De la o vreme, în locul caselor sărăcăcioase, începură să apară case boiereşti, cu arhitectură deosebită, cu acoperiş de ţiglă, cu tindă frumoasă, de lemn, împopoţonată cu multă migală”, îmi spune Grigore. Sunt plini Apusenii de poveşti şi de legende, dar nicăieri fiorul aurului nu se simte mai puternic ca la Ormindea. Aici, aurul a existat aievea, copt în cuptorul de pâine, casele s-au ridicat din acest aur, nucii din spatele curţilor au ascuns la rădăcini valori de neimaginat, intrigi incredibile s-au ţesut în jurul unor comori scoase pe furiş din Apuseni. "Unul dintre bunicii mei era să-şi piardă minţile după ce s-a trezit fără două kilograme de minereu de aur prelucrat, pe care îl ascunsese sub un pom. Cineva îl urmărise, probabil, şi i l-a şterpelit”. Fabuloase poveşti cu aur, cum numai în Ormindea şi împrejur, între Deva şi Brad, poţi auzi!
Povestea lui Totu'
Mobile vechi, de pe vremea Americanului
"Zicea că Totu' avea iarba fiarelor undeva, la mână, şi desfăcea toate lacătele din Baia, de la mină, că el fura nu doar de la mineri, ci şi din bănci şi din mină”, povesteşte bătrânul Ioan Clej, fost vecin cu familia lui Totu'. "Zice că o găsit un arici cu pui şi o pus într-o cuşcă puii şi o venit aricioaica la o vreme şi o adus iarba aia, iarba fiarelor, de o deschis cuşca şi şi-o eliberat puii. Şi aşa o avut el iarba fiarelor. Şi-apăi, unde nu mergea cu iarba fiarelor, punea dinamită sau trăgea cu arma şi tot deschidea lacătele ca să ia aurul”, îşi aminteşte badea Ioan. "Lumea era speriată, le era frică oamenilor să mai iasă noaptea pe străzi, dar să ştii că Totu' nu avea treabă cu oamenii, pe el aurul îl interesa şi cam atât”, spune badea Ioan.
De la o vreme, acţiunile banditeşti ale lui Teodor Popa au pus pe jar jandarmeria din zona Bradului. Detaşamente întregi erau pe urmele lui, însă Totu' îşi potcovise calul invers, aşa că jandarmii ajungeau mereu în direcţie greşită. Până la urmă, "Papa”, cel mai bun prieten al lui Totu', cel care îi ducea pe ascuns mâncare în pădure, avea să îl trădeze. "I-a vândut, pe bani buni, o casă din Brad, pentru a-l face să-şi dea în vileag averea făcută din furtişaguri, apoi l-a împuşcat şi l-a rezemat de un gorun şi a chemat jandarmii. Or tras o groază de gloanţe în el, de la distanţă, fără să ştie că el era mort deja”. Ciopor de oameni s-a strâns să-l vadă pe Totu', iar amintirile acelea din anii copilăriei, cu criminalul sfârtecat de gloanţe, îi urmăresc şi astăzi pe
Fosta casă a lui Papa, cumpărată de Totu' înainte să fie ucis
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
