Ultimul opincar din Carpaţi

"Dacă n-aş face opinci, aş sta acasă. Aş îmbătrâni mai repede şi aş muri de inimă rea”

În prima parte a copilăriei, am umblat desculţ pe uliţele satului. În cele din urmă, cu tălpile bătătorite şi degetele însângerate, m-am lăsat convins de bunicul meu, Ilie Şt. Munteanu, zis Cu­re­lea, să mă "modernizez” şi să port opinci, croite şi îm­pletite chiar de mâna lui, din piele de porc. Ce uşu­rare! Zburam pe dealuri, la bătut mingea şi la păzitul caprelor. Intrat la şcoală, am dat opincile pe "tenişi”, iar obielele pe ciorapi, cu toate că unii dintre colegi încă veneau cu nojiţele înfăşurate până la genunchi. Am uitat repede senzaţia aceea de "picior desculţ”, pe care-o aveai în opincile mai uşoare şi mai subţiri decât pânza ţesută în război. Copilăria, şi ea, a căzut din pomul vieţii celei iuţi ca floarea vântului... Iar opin­ca a intrat, vezi bine, în muzeele ţăranului ro­mân. Fără sprijin şi îndemn, opincarul Ilinca Li­sandru al lui Oul, din Orleştii de Vâlcea, îşi aban­donase şi el vocaţia în anii '60, intrând la şcoala de croitori, după ce văzuse că meseria de opincar nu-i prea aducea traiul zilei. Ajuns în Râmnicul Vâlcii, tânărul croito­raş pedala de dimineaţa până seara la "Singer”-ul cooperativei, dar, ca un făcut, nu zgo­motul maşinii de cusut îi stăruia în minte, ci bătăile cio­canului tătâne-său, bătrânul Ilinca Gheorghe, opin­carul cu capul în formă de ou (de unde i se trage po­recla), care-şi învăţase şi feciorul să facă opinci. Bie­tul Lisandru ajunsese să nu poată dormi dacă nu au­zea ciocănitul acela repezit, care dădea găuri în pe­tecul de piele, aşacă s-a hotărât să abandoneze croi­toria şi să se apuce din nou de opincărit, în ziua când şi-a dat seama că se pune din nou accent pe tradiţie. Zis şi făcut. A scos din ladă cioarecii schilereşti şi că­maşa de in, şi-a pus pe cap un clop ciobănesc şi în picioare o pereche de opinci de demult, pe umeri, un cojoc miţos, croit din pielea a trei berbeci, şi s-a "mu­tat” la Muzeul Satului din Bucureşti. Cu barba lui albă, lungă până la piept, ridicând ochelari de bunic deasupra sprâncenelor stu­foase, doinind din caval sau dând găuri cu potricala, după inspiraţie, opincarul Ilinca a ajuns cineva în ogra­da sa din muzeu. Trec americanii, japonezii, en­glezii şi germanii ca hip­notizaţi prin faţa opincăriei lui, cumpărând opinci şi fotografiindu-se alături de nemaivăzutul meşter. Mulţi au probleme să le încalţe, şi atunci îl roagă pe Lisandru să-i înveţe. Omul le zâm­beşte îngăduitor şi, mai ales când e vorba de doam­ne, trânteşte cojocul în iarbă şi îşi pune în practică indicaţiile, bazându-se, zice, pe meşteşugul stră­vechi al lui Moş Nichifor Coţcariul... Doamnele sorb învăţătura şi încearcă să-l plătească, pentru a-l îndupleca să se fotografieze împreună. Dar vâlceanul opincar nu ia bani niciodată pentru a sta în fotografii. Se fotografiază gratis, cu oricine doreşte, iar în zilele aglomerate, nu apucă să stea pe scaun cu orele.

"Cumpărătorii buni sunt turiştii străini”

Ilinca Lisandru vede în opinci o parte din istoria şi cultura materială a poporului român. Şi o spune oricui stă să asculte. Îl întreabă o doamnă din Washington DC: "Pot să intru în iarba udă cu ele? Nu se rup?” Omul e puţin des­cum­pănit, dar zice tare către tradu­cător: "Spune-i doamnei, drăguţă, că românii au făcut zeci de războaie în opinci, şi au învins în toate, fără să li se rupă încăl­ţările. Iar când s-a întâm­plat de s-au rupt de atâta morâncit prin tranşee, cum a fost la Mărăşeşti, în 1916, au scos cauciu­curile unor motociclete germane şi şi-au făcut opinci noi. Mare comedie a fost atunci cu iscoadele lui Mackensen... Au fost derutate de urmele de motocicletă în­trerupte, care nu duceau nicăieri, crezând că românii au venit pe front cu o nouă armă...”. Ca să le arate isto­ria opincii, Li­sandru expune pentru turişti opinci de un secol şi jumătate. Opinci pingelite, din vremea Răz­boiului de Independenţă de la 1877. "Strămoşii noştri, dacii, au creat civi­lizaţia opincii din piele de porc pe aces­­te locuri”, spune el cu înţelep­ciune. "Noi, astăzi, facem opinci dacice. Cu încreţire la vârf, cu o singură nojiţă, cu deschidere pentru apă: intră pe la vârf, iese pe la călcâi...”. Cu mult înainte de a apărea automobilele, românii au inventat lanţul de pus la opinci, să nu alunece pe zăpadă. La început, au înfăşurat nişte obie­le mai vechi peste picior, legate cu o sfoa­ră. Se rupeau repede. Apoi au pus bucăţi de sfoară de-a curmezişul tălpii, dar rupân­du-se şi astea repede, s-au gândit la lanţuri subţiri, care ţin ani mulţi. Lisandru are o pereche de astfel de anti-derapante, de la 1870, "de pe când se potcoveau puricii cu o mie de ocale de fier”, cum îi place să băsmuiască. Cine cum­pără astăzi opinci? "Păi, vin mulţi copii care merg la şcolile de artă populară, să danseze”, spune el. "Aco­lo îi depunc­tează dacă nu au opinci. Cumpă­rători buni sunt turiştii străini. Alţii, mai ales românii, le iau ca ornament, dar găsim şi din cei care le iau să le poarte, cum sunt domni­şoa­rele care vor să fie originale. Au cumpărat multe pe­rechi nişte călugări, cică să meargă cu ele în munte. Dar sunt şi mulţi vânători care le caută, că au ob­servat că nămolul nu se prinde de ele, alunecă înapoi, n-are pe ce să se aşe­ze”.

Opincarii din America

"Opincile înseamnă tradiţie”, spune Lisandru. "Fără tradiţie, n-ai nici istorie, n-ai nimic. Cum dai timpul înapoi şi găseşti o opincă, observi simplitatea meşteşugului. Oamenii nu se uitau la estetică, se uitau la partea practică. Opinca face piciorul frumos şi te scapă de varice. N-are toc şi te lasă în contact cu pământul, să faci masajul terminaţiilor nervoase din tălpi”.
Cât e vara de lungă, Ilinca Lisandru umblă prin ţa­ră, de la Bucureşti la Bran, de la Târgovişte la Braşov. A fost chemat la Câmpulung Muscel, la o conferinţă internaţională. Acolo i s-a spus că ce face el ajută România să facă faţă globalizării. N-a înţeles prea bine ce au vrut să zică, dar a fost impresionat de dom­nii aceia străini, care l-au descris ca pe o arătare din alte timpuri şi l-au îndemnat să păstreze meşteşugul. Şi fără laudele de la nivel înalt, opincarul este hotărât să meargă pe calea ce au deschis-o tatăl şi bu­nicul său. Iubeşte lucrul tradiţio­nal, trăieşte în trecut cu pa­siune, cu foc şi nostalgie, amintindu-şi de vremea în care "toate babele fă­ceau opinci”, dar numai cei talen­taţi ajungeau meşteri ai co­muni­tăţii. Bunicii lui Li­san­dru erau neîntrecuţi, lucrau pentru tot satul. Astăzi, ur­maşul lor aduce în piaţă ex­perienţa lor de un veac. Este mândru, uşor teatral, bine­voi­tor şi deschis în faţa tu­riştilor, conştient că lucrul opincii este pe ducă şi că el este ultimul opincar din Car­paţi. Îi tremură vocea de emoţie poves­tind despre meş­teşugurile de odi­nioa­ră ale satului. A lucrat de toate: căciuli de miel, pălării cio­bă­neşti, chimire, veste de piele. De aceea, când stă în margine de târg, la Craiova, sau pe cărăruşa din Muzeul Naţional "Dimitrie Gusti”, Ilinca Lisandru al lui Oul înalţă odă zilei în care a admis că păstrarea tradiţiei merită orice sacri­ficiu. În paralel cu opinca, el spune tuturor şi istoria obielei. La început, o bucată de piele de ani­mal, le­gată de picior cu rădăcini; mai târziu, o bucată de sto­fă de lâ­nă ţesută în război, iar şi mai târ­ziu, au început pretenţiile, sub obiele se încălţau ciorapi. Văzând că nu fac faţă umezelii, dacii îşi trăgeau peste obiele băşici uscate de porc, din acelea pe care le pu­neau şi în ochiurile de fereastră ale bordeielor. Oa­menii acelor vremuri, crede Lisandru, aveau picioa­rele tăbă­cite precum talpa opincii, dar, cum nu stăteau în loc, nu răceau niciodată. Nu ca astăzi când, după o ploaie bună, se umplu farmaciile de clienţi. Acum, spune el, oamenii se nasc bolnavi. Opinca e şi un semn de sănătate, are valori terapeutice. Pe scurt, vâl­ceanul e mulţumit de viaţă; e fericit că se află, ca simplu ţăran, în centrul atenţiei. Anul trecut, a fost invitat la Muzeul "Astra” din Sibiu, pentru a-i învăţa să confecţioneze opinci pe nişte studenţi americani, de laUniversitatea New York. "Le-a plăcut foarte mult”, îşi aminteşte. "La un moment dat, mi-au spus că au senzaţia că zboară când sunt încălţaţi cu opinci, că trăiesc o senzaţie unică. Unul dintre ei şi-a făcut apoi teza de licenţă în opinca românească”. Acesta este Ilinca Lisandru. Vinde opinci şi câştigă cât să-şi ducă traiul său şi al familiei, dar cel mai mare câştig este bucuria pe care-o are, la vârsta de 60 de ani, că duce mai departe o meserie veche de sute de ani. Şi mai are un câştig, explicat astfel: "Dacă n-aş face opinci, aş sta acasă. Dacă aş sta acasă, nu te-aş cunoaşte pe dumneata, pe ăla, pe ăla... Aş îmbătrâni mai repede şi aş muri de inimă rea”.

Fotografii de Corneliu Stăncescu