Ormindea, aurul și ardelenii

Ciprian Rus
- I se zicea, încă dinainte de Marea Unire, "Mica Americă”: Ormindea, un sat din zona Munților Apuseni. Unul dintre primii emigranți ardeleni plecați peste Ocean să se îmbogățească s-a întors acasă cu un purcoi de dolari și a construit, la Ormindea, o Americă în miniatură, așa cum văzuse prin Detroit și Virginia. Sătucul cuminte de lângă Deva avea să-și confirme, îndată, ca un făcut, renumele de "Mică Americă”: jafuri ca-n Chicago, bandiți cu destine de Hollywood, răfuieli demne de Vestul Sălbatic și, peste toate, goana febrilă după aurul ascuns al Apusenilor. După un secol, legendele despre aur, dolari și ardeleni bântuie și azi prin Ormindea, înflorite de imaginația sătenilor -

Duminica fiului rătăcitor

A ajuns în Ormindea duminica, în crucea nopții. Acasă nu-l aștepta decât mama sa, cocârjată peste pridvor, cu ochii lipiți de pleoapa de deal ce închide capătul uliței care merge spre De­va. Satul întreg petrecea, era nuntă mare în Or­min­dea, doar mama stă­tea plânsă în pridvor și se ruga să-și vadă fe­ciorul ajuns cu bine acasă. Adam Borza plecase în Ame­rica, alături de alte zeci de ardeleni căutători de noroc, dar do­rul de casă îl bi­rui­se și acum fă­cea cale întoarsă. Trecuse Atlan­ticul pe vapor, și apoi Europa toa­tă, până în Ardeal, numai ca să o știe împăcată pe mama sa. Renun­țase la tot. Lăsase în urmă visul american, la care tân­jise de mic copil, pe când tru­dea, vai și amar, în noaptea mine­lor de aur din Brad, pentru a fi din nou acasă, în sat, cu ai săi. Mun­cise pe rupte șapte ani în Ame­rica, fără pic de odihnă, nici mă­car în zilele de sărbătoare, însă ba­nul avea valoare acolo, așa că se întorcea acasă bogat.
În noaptea aceea, când a intrat în curtea casei și și-a văzut măicuța așteptându-l în prag, l-au podidit lacrimi grele. Era din nou acasă. În Ardeal. Cuprins de o bucu­rie năvalnică, stârnită și de muzicile care se auzeau din sat, Adam s-a ridicat de pe laviță, s-a îm­brăcat în haine de sărbătoare și, condus de mamă până la poartă, a pornit spre petrecere... Ivirea lui i-a amuțit pe nuntași. For­fota nunții s-a stins, odată cu ceterele ți­ganilor. "O vinit «Americanu'»!”, au strigat oamenii. Așa i-a și rămas numele lui Adam Borza, "Ameri­canu'”. "Lumea toată o roit în jurul lui, cât o fost noap­tea de lungă, de parcă el era mirele”, îmi poves­tește doamna Viorica Bedea, fiica Americanului. Toată lumea era curioasă să afle cum era viața în America, dacă era așa, belșug și libertate cum se auzise, cum erau oamenii și banii pe acolo. Apoi, când a venit vre­mea să-l cinstească pe mire, care era vărul lui, iar s-au bulucit toți în jurul său, căci nimeni din sat nu mai văzuse bani verzi cum avea Adam, dolari. Dar, mai presus de toată strânsura pe care o adunase vreme de șapte ani, Adam venise din America cu ceva ce nimeni nu avea să priceapă atunci: venise cu un nou fel de a privi viața...

Visul american

Viața îl încercase de mic pe Adam Borza. Tatăl său a murit pe când el avea 11 ani, iar mama, sărmana, rămă­sese cu patru copii pe cap, fără niciun sprijin. Ca să scoată un bănuț, Adam s-a băgat numaidecât la mina de aur de la Musaru. Era un copil, iar minerii îl mai scuteau de muncile grele, îi încărcau un troc mic de minereu, cât să poată duce cu cârca. Atunci, pe la 1900, la vremea la care primii ardeleni luau lungul drum al Americii, a început puștiul Adam Bor­za să viseze la lumea de dincolo de Ocean. De la o vreme, când a crescut mai mare, s-a înhăitat cu un băie­tan din zona Bradului, care plănuia și el să plece în America. De cum a făcut 18 ani, și-a scos pașaport și i-a spus mamei sale că el e hotărât să se ducă. "Nici pomeneală!”, i-a în­tors-o bătrâna cu lacrimi în ochi, apoi prinse a blestema nenoro­ci­tul de pașaport. "De nu l-oi prinde io într-o bu­nă zî și ți l-oi zvârli în foc!”. Adam a prins frică de vor­bele bietei mame. Noaptea dormea cu pașa­portul sub per­nă, ziua îl ținea, pes­te tot, cu el. Într-o bună zi, în 1905, când totul era aran­jat, a pornit în marea aven­tură a vieții sale.
Ajuns în America, s-a angajat muncitor la oțelărie, mai întâi la Detroit, apoi în Virginia de Vest. Era altă viață acolo. Se muncea pe rupte, dar banul era ban. "Nu merită să îți speli cămașa mur­dară, e mai simplu să îți cumperi una nouă”, le spusese Adam mamei sale și fraților de acasă, în­tr-o lungă scrisoa­re, de îndată ce se du­mi­rise cum stau tre­bu­rile în America, o vor­bă pe care oame­nii din Ormindea o evocă și azi, când îți vorbesc des­pre aven­turile America­nu­lui. Nu i-a fost ușor lui Adam, și nu din cau­za muncii grele, ci pentru că cei de aco­lo erau foarte dis­tanți cu emigranții. "Pu­­teai să mori în dor­mitorul muncitorilor, că nimeni nu se atingea de tine. Era multă indife­ren­ță, lumea nu era ca la noi, în Ardeal, săritoare și priete­noa­să”, se plângea Adam prietenilor, pe ascuns, ca să nu afle mama sa. Răceala asta și rugămințile din scrisorile ma­mei aveau să-l convingă să se întoarcă acasă. Și-a strâns tot ce avea pe acolo, și-a umplut un cufăr de fier cu lucruri dragi, și-a pus dolarii la teșcherea, și-a salutat frații români de pe acolo și s-a urcat înapoi pe vapor. Mulți ani mai târziu, când comuniștii au pus mâna pe România și l-au batjocorit ca pe toți "chiaburii”, Adam avea să bles­teme ziua întoarcerii. Dar atunci nu se gândea decât la biata lui mamă, la fra­ții lui, la lumea fierbinte a Ardealului și la mica sa Americă, pe care avea s-o ridice acasă, în sat, la Ormindea.

Mica Americă a lui Adam Borza

"Hai să-ți arăt casa America­nu­lui...”, mă ademenește Grigore Ure­chiat, strănepotul lui Adam Borza. O casă care impresionează încă de la uliță și care se desfășoară încă mai spec­taculos, precum un han, de cum îi calci pragul. "Primul lucru când a ajuns înapoi a fost să-și ia cea mai frumoasă casă, casă cu opt camere și mai bine de un hectar de grădină, în mijlocul satului”, povestește Vio­rica Bedea. Negociere în stil american: a cum­pă­rat casa pe loc, cu tot ce era în ea, cu tot cu slujnica de care apoi avea să se îndrăgostească și pe care avea să o ia de nevastă. Ca-n filmele americane! "Și-o făcut apoi o moară mare, un cazan de țuică, un de­pozit de scândură, o pră­vălie, o cârciumă, o popicărie. În America o prins spiritul aface­rilor. Nu avea școală, de-abia știa să-și scrie numele, dar a adus de acolo niște calculatoare manuale, cu care își făcea toa­te socotelile, de rămâ­neai paf! Satul era mulțumit de el, dădea de lucru oamenilor, îi ajuta pe foarte mulți. Ținea porci și multe animale, le tăia și dădea la oameni să mănânce. Între războaie le-a făcut pe toate...”, își continuă povestea fiica Americanului.
Adam a făcut totul ca la carte. Și-a folosit spiritul de afacerist pe care-l învățase în America, dar și dra­mul acela de omenie de care fusese lipsit și la care tânjise în toții anii petrecuți la Detroit și în Virginia de Vest. Afacerile îi mergeau din plin. În podul fostei sale case, strănepotul "Bițu” (Grigore Urechiat) îmi des­chide "comoara” familiei. Geamantanul de fier tapetat pe interior cu portretul unei seducătoare ameri­cance este, azi, parte din zestrea istorică a Ormindei. Dar, înăuntru, locul cadourilor exotice cu care se întorsese în sat e luat de documentele de afaceri ale lui Adam Borza. Ormindea a crescut în ritmul aface­rilor Ameri­ca­nului. Un sat unic, în felul său, în Ardealul de dina­inte și de după Marea Unire. O Ame­rică mică și fru­moasă, grijulie cu oamenii și cu necazurile lor. "Când trebuiau câte unii să cumpere un pământ sau când se întâmpla o nenorocire, murea cineva, veneau noaptea și băteau la ușă și ziceau: «Deschide, domnu' Ame­rican, și ajută-mă cu niște bani, că o murit mama». Parcă acuma îi văd cum ve­neau...”, zice Viorica Be­dea, fiica Americanului.

Marele jaf de pe "Drumul aurului”

Dar nu a trecut multă vreme până când, după Ma­rea Unire din 1918, "Mica Americă” a omenosului afacerist Adam Borza și-a luat în serios renumele aven­turos, prin întâmplări care aveau să o aducă pe prima pagină a ziarelor centrale. În 1934, în plină criză economică, zona Apusenilor e zguduită de vestea că un grup de bandiți a prădat, într-o ambuscadă, o ma­șină de transport al banilor aparținând celebrei bănci interbelice Marmorosch-Blank. Cunoscută ca "Dru­mul aurului”, șoseaua dintre Deva și Brad fusese scena multor grozăvii de-a lungul vremii, însă aceasta din urmă le întrecea pe toate. Nevinovat de cele întâm­plate, numele lui Adam Borza a fost legat de atac, pen­tru că planul marelui jaf a fost pus la cale chiar la câr­ciuma sa din Ormindea. Jefuitorii, cu fețele acope­rite în cârpe, au răsturnat, la un semnal, ditai copacul de-a curmezișul drumului, tăind calea mașinii cu bani. Au tăbărât apoi, cu arme de foc și cu topoare, peste cei trei reprezentanți ai băncii. Deși căpetenia grupu­lui, Teodor Popa, spera să pună mâna pe vreo 160.000 de lei, o avere pentru vremea aceea, ban­diții s-au trezit abia cu ceva mai mult de 5.000 de lei, după ce au buzunărit victi­me­le și au spart o casă de bani. Spe­riați când au vă­zut că șoferul ză­cea mort, într-o baie de sânge, cei cinci criminali au fugit în pădure, să-și ascundă hai­nele pătate și să își împartă prada. Jaful de pe "Dru­mul aurului” e considerat și azi unul dintre cele mai răsunătoare acte criminale din istoria moder­nă a Ro­mâniei. Dar cei cinci tâlhari nu au apucat să se bu­cure prea mult de lovitura dată ma­șinii cu bani de la Marmorosch-Blank, pentru că foarte repede aveau să încapă pe mâna an­che­ta­torilor. Puși în fața unor probe de netăgăduit, mem­brii grupu­lui, în frunte cu Teodor Popa, zis "Totu'”, și-au recunoscut fap­tele și au pri­mit, cu toții, condam­nări la temniță grea pe viață. Lu­mea din Ormindea a răsuflat ușurată, fără să știe că, nu peste mult timp, umbra grea a lui Totu', capul ban­dei de criminali, avea să le înnegureze nopțile, mulți ani de zile...

Aurul secret al Apusenilor

La fel ca Americanul în adoles­cen­ța sa, multă lume din ținutul Bra­dului lucra în minele de aur din zo­nă, și înainte, și după Unirea Tran­sil­vaniei cu Ro­mânia. "Era o me­serie grea, dar se câștiga bine, dacă mergea treaba. Un miner se întorcea la sfârșitul lunii cu valoarea unei perechi de boi”, îmi spune un țăran mai în vârstă din Ormindea, cu care beau o bere, la câr­ciuma satului. Și tot el îmi povestește, conspirativ, că minerii mai isteți au reușit mereu, indiferent de regi­mul care domnea în Ardeal, să mai facă un ban în plus, topind artizanal, în cuptoarele de pâine, pepite de aur sustrase din mine sau găsite în hudele ascunse din pă­durile Apusenilor, în care săpau în secret, la adăpostul nopții. Fenomenul a prins o amploare extra­ordinară în perioada inter­belică și în timpul celui de-al doilea răz­boi mondial, când s-au creat veritabile filiere ce du­ceau spre marii negustori evrei din Arad.
În Ormindea, întreg satul intrase în febra aurului, în anii '30. Îi vedeai pe minerii cei mai pricepuți cum se furișează prin păduri în căutarea hudelor care să-i ducă spre filoanele cele mai bune de aur. Urmele ve­chi­lor hude se mai găsesc și azi, după zeci de ani, prin creierii munților, îmi spune bătrânul. "Odată ce dă­deau de un filon de minereu de aur, mergeau cu el acasă și, noaptea, pe furiș, îl pu­neau într-un mojar și îl ameste­cau cu mercur. Amestecul obți­nut se băga apoi în foc, în cup­torul de pâine, și ieșea o pastă, care se întărea în niște cârpe. Erau câțiva meșteri buni în pre­lucrarea minereului de aur, care era trimis pe urmă la Arad, unde urma să mai fie supus, tot în secret, unor operații tehnice până la obținerea aurului pur”, îmi explică, de data asta, strănepo­tul Grigore Urechiat, de profe­sie istoric, bun cunoscător al trecutului locului. Se formase o rețea în toată regula, iar unii se ocupau ex­clusiv de trans­por­tul cârpelor cu aur spre Arad, o ope­rațiune deloc lipsi­tă de riscuri. "În anii interbelici, îți puteai da seama, când treceai prin sat, care sunt ca­sele făcute din aur și care nu. De la o vre­me, în locul ca­selor sărăcă­cioa­se, începură să a­pa­ră case boie­rești, cu arhitectură deo­se­­bită, cu acoperiș de țiglă, cu tin­dă frumoasă, de lemn, împopo­țonată cu mul­tă migală”, îmi spune Grigore. Sunt plini Apu­senii de povești și de legende, dar nicăieri fiorul aurului nu se simte mai puternic ca la Ormin­dea. Aici, aurul a exis­tat aievea, copt în cuptorul de pâine, casele s-au ridicat din acest aur, nucii din spatele curți­lor au as­cuns la rădăcini valori de ne­imaginat, intrigi in­cre­dibile s-au țesut în jurul unor comori scoase pe fu­riș din Apuseni. "Unul din­tre bunicii mei era să-și piardă mințile după ce s-a trezit fără două ki­lograme de minereu de aur pre­lucrat, pe care îl ascunsese sub un pom. Cineva îl urmărise, pro­babil, și i l-a șterpe­lit”. Fa­bu­loase po­vești cu aur, cum nu­mai în Or­min­dea și împrejur, între Deva și Brad, poți auzi!

Povestea lui Totu'

Obsedată de aur, așa a găsit Ormindea, prin anii '40, Totu', capul bandei de criminali care prădaseră mașina cu bani de la Marmorosch-Blank. Nimeni nu știe cum a ieșit din închisoare, căci documentele de la Judecă­torie arată și în ziua de azi con­damnarea la închisoare pe viață. Cert e că Teodor Popa reapare prin Ormindea, mai mereu la adăpostul nopții, și începe să bage spaima în minerii care se ocupau cu prelucrarea ilegală a aurului. "Umbla noaptea prin sat să-i vadă pe minerii care topeau aurul. Pândea, și apoi mergea și dezgropa aurul de unde îl ascundeau oamenii. Sau intra peste ei când era gata pregătit aurul pentru transport și, sub amenințarea armei, îi forța să i-l dea lui”, își amintește doamna Viorica Be­dea, o fetiță pe vremea aceea, care trăgea cu urechea la fabuloasele povești ale aurului care se șopteau prin­tre aburii pălin­ci­lor din crâșma tatălui său.
"Zicea că Totu' a­vea iarba fiarelor un­deva, la mâ­nă, și des­făcea toate lacă­tele din Baia, de la mină, că el fura nu doar de la mineri, ci și din bănci și din mi­nă”, po­vestește bă­­trânul Ioan Clej, fost vecin cu fa­mi­lia lui Totu'. "Zice că o gă­sit un arici cu pui și o pus în­tr-o cușcă puii și o venit ari­cioaica la o vreme și o adus iar­ba aia, iarba fia­re­lor, de o des­chis cuș­ca și și-o eliberat puii. Și așa o avut el iarba fia­relor. Și-apăi, unde nu mergea cu iarba fiarelor, punea di­na­mi­tă sau trăgea cu ar­ma și tot des­chi­dea lacătele ca să ia au­rul”, își amin­­tește ba­dea Ioan. "Lumea era spe­ria­tă, le era fri­că oa­menilor să mai iasă noaptea pe străzi, dar să știi că Totu' nu avea treabă cu oamenii, pe el aurul îl interesa și cam atât”, spune badea Ioan.
De la o vreme, acțiunile ban­ditești ale lui Teodor Po­pa au pus pe jar jandarmeria din zona Bradului. Detașamente întregi erau pe urmele lui, însă Totu' își pot­covise calul invers, așa că jandarmii ajungeau me­reu în direcție greșită. Până la urmă, "Papa”, cel mai bun prieten al lui Totu', cel care îi ducea pe ascuns mân­care în pădure, avea să îl trădeze. "I-a vândut, pe bani buni, o casă din Brad, pentru a-l face să-și dea în vileag averea făcută din furtișaguri, apoi l-a împuș­cat și l-a rezemat de un gorun și a chemat jandarmii. Or tras o groază de gloanțe în el, de la distanță, fără să știe că el era mort deja”. Ciopor de oameni s-a strâns să-l vadă pe Totu', iar amintirile acelea din anii copi­lăriei, cu criminalul sfârtecat de gloanțe, îi urmă­resc și astăzi pe cei care mai trăiesc. Legenda i-a su­praviețuit lui Totu', laolaltă cu celelalte povești gro­za­ve despre aur și averi colosale, pe care doamna Viorica Bedea le auzea povestite în crâșma Americanului. Ve­nirea comuniștilor la putere a pus capăt febrei au­rului de la Ormindea. Dar nu a pus capăt poveștilor. Chiar și în zilele noastre, când vreun țăran se apucă să sape prin grădină, pe la rădăcina vreunui pom, vecinii îl iau în râs. "Nu sapi bine, bade Ioane, comoara e în altă parte!”.