Duminica fiului rătăcitor
A ajuns în Ormindea duminica, în crucea nopții. Acasă nu-l aștepta decât mama sa, cocârjată peste pridvor, cu ochii lipiți de pleoapa de deal ce închide capătul uliței care merge spre Deva. Satul întreg petrecea, era nuntă mare în Ormindea, doar mama stătea plânsă în pridvor și se ruga să-și vadă feciorul ajuns cu bine acasă. Adam Borza plecase în America, alături de alte zeci de ardeleni căutători de noroc, dar dorul de casă îl biruise și acum făcea cale întoarsă. Trecuse Atlanticul pe vapor, și apoi Europa toată, până în Ardeal, numai ca să o știe împăcată pe mama sa. Renunțase la tot. Lăsase în urmă visul american, la care tânjise de mic copil, pe când trudea, vai și amar, în noaptea minelor de aur din Brad, pentru a fi din nou acasă, în sat, cu ai săi. Muncise pe rupte șapte ani în America, fără pic de odihnă, nici măcar în zilele de sărbătoare, însă banul avea valoare acolo, așa că se întorcea acasă bogat.
În noaptea aceea, când a intrat în curtea casei și și-a văzut măicuța așteptându-l în prag, l-au podidit lacrimi grele. Era din nou acasă. În Ardeal. Cuprins de o bucurie năvalnică, stârnită și de muzicile care se auzeau din sat, Adam s-a ridicat de pe laviță, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare și, condus de mamă până la poartă, a pornit spre petrecere... Ivirea lui i-a amuțit pe nuntași. Forfota nunții s-a stins, odată cu ceterele țiganilor. "O vinit «Americanu'»!”, au strigat oamenii. Așa i-a și rămas numele lui Adam Borza, "Americanu'”. "Lumea toată o roit în jurul lui, cât o fost noaptea de lungă, de parcă el era mirele”, îmi povestește doamna Viorica Bedea, fiica Americanului. Toată lumea era curioasă să afle cum era viața în America, dacă era așa, belșug și libertate cum se auzise, cum erau oamenii și banii pe acolo. Apoi, când a venit vremea să-l cinstească pe mire, care era vărul lui, iar s-au bulucit toți în jurul său, căci nimeni din sat nu mai văzuse bani verzi cum avea Adam, dolari. Dar, mai presus de toată strânsura pe care o adunase vreme de șapte ani, Adam venise din America cu ceva ce nimeni nu avea să priceapă atunci: venise cu un nou fel de a privi viața...
Visul american
Viața îl încercase de mic pe Adam Borza. Tatăl său a murit pe când el avea 11 ani, iar mama, sărmana, rămăsese cu patru copii pe cap, fără niciun sprijin. Ca să scoată un bănuț, Adam s-a băgat numaidecât la mina de aur de la Musaru. Era un copil, iar minerii îl mai scuteau de muncile grele, îi încărcau un troc mic de minereu, cât să poată duce cu cârca. Atunci, pe la 1900, la vremea la care primii ardeleni luau lungul drum al Americii, a început puștiul Adam Borza să viseze la lumea de dincolo de Ocean. De la o vreme, când a crescut mai mare, s-a înhăitat cu un băietan din zona Bradului, care plănuia și el să plece în America. De cum a făcut 18 ani, și-a scos pașaport și i-a spus mamei sale că el e hotărât să se ducă. "Nici pomeneală!”, i-a întors-o bătrâna cu lacrimi în ochi, apoi prinse a blestema nenorocitul de pașaport. "De nu l-oi prinde io într-o bună zî și ți l-oi zvârli în foc!”. Adam a prins frică de vorbele bietei mame. Noaptea dormea cu pașaportul sub pernă, ziua îl ținea, peste tot, cu el. Într-o bună zi, în 1905, când totul era aranjat, a pornit în marea aventură a vieții sale.
Ajuns în America, s-a angajat muncitor la oțelărie, mai întâi la Detroit, apoi în Virginia de Vest. Era altă viață acolo. Se muncea pe rupte, dar banul era ban. "Nu merită să îți speli cămașa murdară, e mai simplu să îți cumperi una nouă”, le spusese Adam mamei sale și fraților de acasă, într-o lungă scrisoare, de îndată ce se dumirise cum stau treburile în America, o vorbă pe care oamenii din Ormindea o evocă și azi, când îți vorbesc despre aventurile Americanului. Nu i-a fost ușor lui Adam, și nu din cauza muncii grele, ci pentru că cei de acolo erau foarte distanți cu emigranții. "Puteai să mori în dormitorul muncitorilor, că nimeni nu se atingea de tine. Era multă indiferență, lumea nu era ca la noi, în Ardeal, săritoare și prietenoasă”, se plângea Adam prietenilor, pe ascuns, ca să nu afle mama sa. Răceala asta și rugămințile din scrisorile mamei aveau să-l convingă să se întoarcă acasă. Și-a strâns tot ce avea pe acolo, și-a umplut un cufăr de fier cu lucruri dragi, și-a pus dolarii la teșcherea, și-a salutat frații români de pe acolo și s-a urcat înapoi pe vapor. Mulți ani mai târziu, când comuniștii au pus mâna pe România și l-au batjocorit ca pe toți "chiaburii”, Adam avea să blesteme ziua întoarcerii. Dar atunci nu se gândea decât la biata lui mamă, la frații lui, la lumea fierbinte a Ardealului și la mica sa Americă, pe care avea s-o ridice acasă, în sat, la Ormindea.
Mica Americă a lui Adam Borza
"Hai să-ți arăt casa Americanului...”, mă ademenește Grigore Urechiat, strănepotul lui Adam Borza. O casă care impresionează încă de la uliță și care se desfășoară încă mai spectaculos, precum un han, de cum îi calci pragul. "Primul lucru când a ajuns înapoi a fost să-și ia cea mai frumoasă casă, casă cu opt camere și mai bine de un hectar de grădină, în mijlocul satului”, povestește Viorica Bedea. Negociere în stil american: a cumpărat casa pe loc, cu tot ce era în ea, cu tot cu slujnica de care apoi avea să se îndrăgostească și pe care avea să o ia de nevastă. Ca-n filmele americane! "Și-o făcut apoi o moară mare, un cazan de țuică, un depozit de scândură, o prăvălie, o cârciumă, o popicărie. În America o prins spiritul afacerilor. Nu avea școală, de-abia știa să-și scrie numele, dar a adus de acolo niște calculatoare manuale, cu care își făcea toate socotelile, de rămâneai paf! Satul era mulțumit de el, dădea de lucru oamenilor, îi ajuta pe foarte mulți. Ținea porci și multe animale, le tăia și dădea la oameni să mănânce. Între războaie le-a făcut pe toate...”, își continuă povestea fiica Americanului.
Adam a făcut totul ca la carte. Și-a folosit spiritul de afacerist pe care-l învățase în America, dar și dramul acela de omenie de care fusese lipsit și la care tânjise în toții anii petrecuți la Detroit și în Virginia de Vest. Afacerile îi mergeau din plin. În podul fostei sale case, strănepotul "Bițu” (Grigore Urechiat) îmi deschide "comoara” familiei. Geamantanul de fier tapetat pe interior cu portretul unei seducătoare americance este, azi, parte din zestrea istorică a Ormindei. Dar, înăuntru, locul cadourilor exotice cu care se întorsese în sat e luat de documentele de afaceri ale lui Adam Borza. Ormindea a crescut în ritmul afacerilor Americanului. Un sat unic, în felul său, în Ardealul de dinainte și de după Marea Unire. O Americă mică și frumoasă, grijulie cu oamenii și cu necazurile lor. "Când trebuiau câte unii să cumpere un pământ sau când se întâmpla o nenorocire, murea cineva, veneau noaptea și băteau la ușă și ziceau: «Deschide, domnu' American, și ajută-mă cu niște bani, că o murit mama». Parcă acuma îi văd cum veneau...”, zice Viorica Bedea, fiica Americanului.
Marele jaf de pe "Drumul aurului”
Dar nu a trecut multă vreme până când, după Marea Unire din 1918, "Mica Americă” a omenosului afacerist Adam Borza și-a luat în serios renumele aventuros, prin întâmplări care aveau să o aducă pe prima pagină a ziarelor centrale. În 1934, în plină criză economică, zona Apusenilor e zguduită de vestea că un grup de bandiți a prădat, într-o ambuscadă, o mașină de transport al banilor aparținând celebrei bănci interbelice Marmorosch-Blank. Cunoscută ca "Drumul aurului”, șoseaua dintre Deva și Brad fusese scena multor grozăvii de-a lungul vremii, însă aceasta din urmă le întrecea pe toate. Nevinovat de cele întâmplate, numele lui Adam Borza a fost legat de atac, pentru că planul marelui jaf a fost pus la cale chiar la cârciuma sa din Ormindea. Jefuitorii, cu fețele acoperite în cârpe, au răsturnat, la un semnal, ditai copacul de-a curmezișul drumului, tăind calea mașinii cu bani. Au tăbărât apoi, cu arme de foc și cu topoare, peste cei trei reprezentanți ai băncii. Deși căpetenia grupului, Teodor Popa, spera să pună mâna pe vreo 160.000 de lei, o avere pentru vremea aceea, bandiții s-au trezit abia cu ceva mai mult de 5.000 de lei, după ce au buzunărit victimele și au spart o casă de bani. Speriați când au văzut că șoferul zăcea mort, într-o baie de sânge, cei cinci criminali au fugit în pădure, să-și ascundă hainele pătate și să își împartă prada. Jaful de pe "Drumul aurului” e considerat și azi unul dintre cele mai răsunătoare acte criminale din istoria modernă a României. Dar cei cinci tâlhari nu au apucat să se bucure prea mult de lovitura dată mașinii cu bani de la Marmorosch-Blank, pentru că foarte repede aveau să încapă pe mâna anchetatorilor. Puși în fața unor probe de netăgăduit, membrii grupului, în frunte cu Teodor Popa, zis "Totu'”, și-au recunoscut faptele și au primit, cu toții, condamnări la temniță grea pe viață. Lumea din Ormindea a răsuflat ușurată, fără să știe că, nu peste mult timp, umbra grea a lui Totu', capul bandei de criminali, avea să le înnegureze nopțile, mulți ani de zile...
Aurul secret al Apusenilor
La fel ca Americanul în adolescența sa, multă lume din ținutul Bradului lucra în minele de aur din zonă, și înainte, și după Unirea Transilvaniei cu România. "Era o meserie grea, dar se câștiga bine, dacă mergea treaba. Un miner se întorcea la sfârșitul lunii cu valoarea unei perechi de boi”, îmi spune un țăran mai în vârstă din Ormindea, cu care beau o bere, la cârciuma satului. Și tot el îmi povestește, conspirativ, că minerii mai isteți au reușit mereu, indiferent de regimul care domnea în Ardeal, să mai facă un ban în plus, topind artizanal, în cuptoarele de pâine, pepite de aur sustrase din mine sau găsite în hudele ascunse din pădurile Apusenilor, în care săpau în secret, la adăpostul nopții. Fenomenul a prins o amploare extraordinară în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial, când s-au creat veritabile filiere ce duceau spre marii negustori evrei din Arad.
În Ormindea, întreg satul intrase în febra aurului, în anii '30. Îi vedeai pe minerii cei mai pricepuți cum se furișează prin păduri în căutarea hudelor care să-i ducă spre filoanele cele mai bune de aur. Urmele vechilor hude se mai găsesc și azi, după zeci de ani, prin creierii munților, îmi spune bătrânul. "Odată ce dădeau de un filon de minereu de aur, mergeau cu el acasă și, noaptea, pe furiș, îl puneau într-un mojar și îl amestecau cu mercur. Amestecul obținut se băga apoi în foc, în cuptorul de pâine, și ieșea o pastă, care se întărea în niște cârpe. Erau câțiva meșteri buni în prelucrarea minereului de aur, care era trimis pe urmă la Arad, unde urma să mai fie supus, tot în secret, unor operații tehnice până la obținerea aurului pur”, îmi explică, de data asta, strănepotul Grigore Urechiat, de profesie istoric, bun cunoscător al trecutului locului. Se formase o rețea în toată regula, iar unii se ocupau exclusiv de transportul cârpelor cu aur spre Arad, o operațiune deloc lipsită de riscuri. "În anii interbelici, îți puteai da seama, când treceai prin sat, care sunt casele făcute din aur și care nu. De la o vreme, în locul caselor sărăcăcioase, începură să apară case boierești, cu arhitectură deosebită, cu acoperiș de țiglă, cu tindă frumoasă, de lemn, împopoțonată cu multă migală”, îmi spune Grigore. Sunt plini Apusenii de povești și de legende, dar nicăieri fiorul aurului nu se simte mai puternic ca la Ormindea. Aici, aurul a existat aievea, copt în cuptorul de pâine, casele s-au ridicat din acest aur, nucii din spatele curților au ascuns la rădăcini valori de neimaginat, intrigi incredibile s-au țesut în jurul unor comori scoase pe furiș din Apuseni. "Unul dintre bunicii mei era să-și piardă mințile după ce s-a trezit fără două kilograme de minereu de aur prelucrat, pe care îl ascunsese sub un pom. Cineva îl urmărise, probabil, și i l-a șterpelit”. Fabuloase povești cu aur, cum numai în Ormindea și împrejur, între Deva și Brad, poți auzi!
Povestea lui Totu'
Obsedată de aur, așa a găsit Ormindea, prin anii '40, Totu', capul bandei de criminali care prădaseră mașina cu bani de la Marmorosch-Blank. Nimeni nu știe cum a ieșit din închisoare, căci documentele de la Judecătorie arată și în ziua de azi condamnarea la închisoare pe viață. Cert e că Teodor Popa reapare prin Ormindea, mai mereu la adăpostul nopții, și începe să bage spaima în minerii care se ocupau cu prelucrarea ilegală a aurului. "Umbla noaptea prin sat să-i vadă pe minerii care topeau aurul. Pândea, și apoi mergea și dezgropa aurul de unde îl ascundeau oamenii. Sau intra peste ei când era gata pregătit aurul pentru transport și, sub amenințarea armei, îi forța să i-l dea lui”, își amintește doamna Viorica Bedea, o fetiță pe vremea aceea, care trăgea cu urechea la fabuloasele povești ale aurului care se șopteau printre aburii pălincilor din crâșma tatălui său.
"Zicea că Totu' avea iarba fiarelor undeva, la mână, și desfăcea toate lacătele din Baia, de la mină, că el fura nu doar de la mineri, ci și din bănci și din mină”, povestește bătrânul Ioan Clej, fost vecin cu familia lui Totu'. "Zice că o găsit un arici cu pui și o pus într-o cușcă puii și o venit aricioaica la o vreme și o adus iarba aia, iarba fiarelor, de o deschis cușca și și-o eliberat puii. Și așa o avut el iarba fiarelor. Și-apăi, unde nu mergea cu iarba fiarelor, punea dinamită sau trăgea cu arma și tot deschidea lacătele ca să ia aurul”, își amintește badea Ioan. "Lumea era speriată, le era frică oamenilor să mai iasă noaptea pe străzi, dar să știi că Totu' nu avea treabă cu oamenii, pe el aurul îl interesa și cam atât”, spune badea Ioan.
De la o vreme, acțiunile banditești ale lui Teodor Popa au pus pe jar jandarmeria din zona Bradului. Detașamente întregi erau pe urmele lui, însă Totu' își potcovise calul invers, așa că jandarmii ajungeau mereu în direcție greșită. Până la urmă, "Papa”, cel mai bun prieten al lui Totu', cel care îi ducea pe ascuns mâncare în pădure, avea să îl trădeze. "I-a vândut, pe bani buni, o casă din Brad, pentru a-l face să-și dea în vileag averea făcută din furtișaguri, apoi l-a împușcat și l-a rezemat de un gorun și a chemat jandarmii. Or tras o groază de gloanțe în el, de la distanță, fără să știe că el era mort deja”. Ciopor de oameni s-a strâns să-l vadă pe Totu', iar amintirile acelea din anii copilăriei, cu criminalul sfârtecat de gloanțe, îi urmăresc și astăzi pe cei care mai trăiesc. Legenda i-a supraviețuit lui Totu', laolaltă cu celelalte povești grozave despre aur și averi colosale, pe care doamna Viorica Bedea le auzea povestite în crâșma Americanului. Venirea comuniștilor la putere a pus capăt febrei aurului de la Ormindea. Dar nu a pus capăt poveștilor. Chiar și în zilele noastre, când vreun țăran se apucă să sape prin grădină, pe la rădăcina vreunui pom, vecinii îl iau în râs. "Nu sapi bine, bade Ioane, comoara e în altă parte!”.