Dacă m-ar întreba cineva care este vârsta la care aş dori, într-o alegere extremă, să mă întorc, aş spune că vârsta aceasta se află, cumva, între clasa a III-a şi citirea primelor cărţi "pentru oameni mari”, situată pe undeva prin clasa a IX-a. La mine, aceste prime cărţi au fost "Roşu şi negru”, din literatura străină, şi "Enigma Otiliei”, din literatura română. Mi-aduc aminte şi acum ediţiile lor din Biblioteca pentru toţi: coperte simple, fără poze, cu roşu pentru autori români, cu albastru pentru cei străini.
Bineînţeles, rolul prim şi decisiv în formarea noastră îl au persoanele remarcabile pe care le întâlnim. Cele de la care luăm lumină... În cazurile fericite, Lumina! Dar pe lângă acestea, sunt de luat în seamă, cu necesară atenţie, locul şi timpul şi contextul în care ne formăm.
Fluviul marelui timp
O trăsătură definitorie a copilăriei mele o constituia curgerea cu totul aparte a timpului. Acesta nu exercita absolut nicio presiune. Ne părea fără început şi fără sfârşit. Nu doream să ajungem undeva parcurgându-l. Nu aveam ţinte concrete şi apropiate. Era un timp fără hotare şi fără hotărâri. Îndeosebi pe perioada vacanţelor mari, care erau, cu adevărat, foarte mari, era un altfel de timp. Petreceam zilele într-un dolce far niente necontenit. Ne jucam până la epuizare, din zori până noaptea târziu, stăteam tolăniţi în iarbă, la umbră, învârtind un pai între
Vreau să povestesc acum despre locul în care se petrecea scurgerea acelui timp nemăsurat: despre maidan. Cu adevărat, acesta a jucat un rol important în formarea şi creşterea mea. Până de curând, nu m-am gândit că maidan este un cuvânt de origine turcă. Până de curând n-am ştiut că există o piaţă centrală impozantă la Kiev, care poartă acest nume şi în care oamenii se pot aduna ca să demonstreze şi, eventual, să moară pentru o cauză, cu ce rost, numai Dumnezeu ştie. Pentru unii, maidan poate părea un cuvânt dur sau infamant. Pentru mine este unul prietenos, înduioşător chiar, care-mi trezeşte plăcute nostalgii. În sens strict, pentru noi, copiii celei de-a doua jumătăţi a anilor cincizeci şi ai primei părţi a anilor şaizeci, maidanul era ceea ce este în accepţie clasică un loc viran bătătorit (în cazuri fericite un tăpşan), pe care noi, băieţii (fetele nu aveau ce căuta pe el), îl foloseam îndeosebi pentru jucat fotbal. Dar nu numai. Se mai puteau înjgheba şi alte jocuri, după cum era bun şi pentru tândălit, pentru purtat conversaţii nesfârşite. Era un loc pe care nu-l revendica nimeni, de pe care nu te alunga nimeni, decât, eventual, alţi copii mai mari şi mai puternici şi "răuvoitori”. Apoi, maidanele au dispărut treptat, pe măsură ce, spre necazul nostru, se construiau alte blocuri pe ele. Acesta era maidanul în sens restrâns, propriu. Dar mai era maidanul în sens larg, ca generalitate, ca loc global al hălăduirilor noastre de copii. În această accepţie, cuprindea întreg cartierul, cu graniţele lui, iar uneori, când ne aventuram, şi cu teritorii din cele ce se aflau dincolo de ele; cartierul cu tainele şi tainiţele lui, cu locurile secrete, cu ascunzişuri, cu tot ceea ce trezea simţurile şi imaginaţia noastră, de vajnici cititori de cărţi de aventuri, îndeosebi din colecţia "Cutezătorii”.
De asemenea, maidanul era şi o stare de spirit. Aflai pe el o libertate greu de aflat în alt loc. Trăiai din plin libertatea ca sentiment fizic, aproape palpabil. Era un loc de manifestare liberă, de stimulare a inventivităţii, de angajare în jocuri şi dialoguri incitante şi captivante. Atracţia lui era uriaşă. Este drept, pentru el sacrificai adesea din timpul de învăţătură, de unde şi reproşul pe care-l auzeai, în acele timpuri, în gura părinţilor de băieţi: "Stai toată ziua şi baţi maidanul!” De aceea, maidanul constituia o încercare. Puteai să cazi, să te pierzi, să devii pe viaţă un golan, un om grosolan, vulgar, grobian. Dar puteai şi să-l iei ca pe o şcoală, ca pe un loc în care să înveţi unele lucruri întru pură cunoaştere, socializare, împrietenire. În comparaţie cu locurile folosite astăzi în acest scop, era un cadru prietenos şi comunicativ. Sigur, deprindeai şi multe lucruri "rele”. Te familiarizai cu bancurile de tot felul (totuşi, pe fond, destul de inocente), învăţai să înjuri şi, în general, să foloseşti un limbaj mocirlos, deprindeai argoul. Învăţai să faci sau să iei la mişto. Mie, maidanul mi-a colorat o sensibilitate aparte, menită să compenseze captivitatea livrescului, spre care sunt nativ atras şi sedus.
Aşadar... Când am intrat în clasa a III-a, în toamna anului 1955, ne-am mutat la bloc, lângă Academia Militară, căreia multă lume îi mai spunea, ca pe vremurile interbelice, Şcoala de Război. Blocurile noastre se aflau pe şoseaua Pandurilor (noi îi spuneam mai simplu, Panduri), în buza Cotrocenilor. Nu eram, însă, din Cotroceni (unul din cele mai elegante cartiere din Bucureşti), eram "de la blocurile de la Academie”. De aceea, poate, şi spuneam uneori, cu o anumită distanţare geloasă, dar şi cu o anumită maliţiozitate, "Trei Coceni”, în loc de Cotroceni. Cotrocenii ne apăreau a fi un cartier fabulos, de poveste. Cochet, discret, fermecător. În mod evident, îl simţeam şi al meu. Toate casele păreau să aibă taine şi să adăpostească oameni cu bunăstare intelectuală.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
