Îl iubesc de mică de tot, pe când, ţinută de mână de miraculoasa mea mamă, începusem să merg, tipa-tipa, pe trotuarele curate ale străzii Parfumului. Strada "mea” mărginea case de tot felul, unele trufaşe, boiereşti, cu nasul pe sus, şi case mai modeste, de negustori înstăriţi ori mai mărunţi - toate având curţi plăcute ori grădini îmbietoare, năpădite vara de flori pestriţe şi parfumate, copleşite, iarna, de zăpada căzută în cascade, numai bună pentru derdeluşuri pe care să le înfrunţi cu mult curaj, de dimineaţa până seara...
Pentru mine, casele astea au însemnat, în primii mei ani de viaţă, ORAŞUL. Da, chiar Oraşul! Apoi, odată cu drumurile spre grădiniţă, ele mi-au devenit prietene... Casele aveau o ofertă ispititoare, căţeii de prin curţi ori din grădini, cu care mă împrieteneam "de la prima vedere”, cu care conversam prin gard şi pe care-i mângâiam în neştire pe creştet, printre urechi, constatând cu plăcere reacţia lor. Adică, un dat din coadă vijelios şi câte un lătrat mic, ca un râs voios... Casele astea "parter” erau prevăzute şi cu pisici ascunse printre muşcate înflorite. Pisici galbene, tigrate ori cenuşii spre albastru ori pătate alb cu negru. Moţăiau la soare în ferestre şi deschideau câte un ochi verzui când le deranjam siesta bătând în geam şi întrebându-le: "Ce mai faci şi cum te cheamă?”. Toate astea se întâmplau în drumul meu spre grădiniţă - vegheată, mai de departe, de mama - ori mai târziu, spre şcoala primară, "Şcoala anglicană”, aflate amândouă în aceeaşi clădire, pe strada Olteni, la numărul 45. Ca să ajung acolo, porneam din strada Parfumului, continuam pe străzile Ceauş Radu, Filibiliu, Lucaci, Olteni, traversam Calea Dudeşti şi continuam pe Olteni până ajungeam, cu mare bucurie, la locul meu de învăţătură şi joacă... Cine-ar fi bănuit atunci, în anii copilăriei mele trandafirii, că o parte dintre străzile astea frumoase, cu case "burgheze”, vor dispărea, odată cu un întreg cartier, sub lovituri de buldozer?
În lunga vară fierbinte a lui '87, aerul încins care sufoca această zonă a Bucureştiului, ca şi altele, era maculat de praful roşietic al cărămizilor zdrobite care alcătuiseră, decenii de-a rândul, case boiereşti, case modeste, făcute una cu pământul într-un răstimp de câteva ore... În aerul acela încins şi colorat se aflau şi urmele bisericii Olteni, cea în care se refugiase cândva Tudor Vladimirescu, apărându-se de duşmani, lăcaş cu pereţii împodobiţi de frescele făurite de însuşi Tattarescu. Biserica Olteni a dispărut sub buldozer în luna iunie a anului 1987, cu câteva zile mai devreme de "uciderea”, tot prin buldozer, a bisericii "Sfânta Vineri”.
Am iubit Bucureştiul mai ales în ultimii ani, '80, ani în care a fost sfârtecat cu sălbăticie din ordinul lui Ceauşescu. Atunci când inima lui agoniza sub ochii mei.
Am iubit Oraşul şi în scurtul răstimp în care izbuteam să scap din puşcăria comunistă - lăsând garanţie familia, casa, cărţile scrise de mine. În marile metropole unde mergeam mi-a fost mare dor de Bucureştiul meu cu fire de "artist”, împodobit din loc în loc cu splendori arhitectonice, dăruit cu un farmec unic, greu de explicat. După zece zile de stat la Paris, voiam acasă, la mine acasă, pe străzile "mele”, prin parcurile "mele”. Mi-era dor de drumurile prin splendidul Cişmigiu, unde mă aştepta, şi mă aşteaptă şi azi, Sissi, statuia fetei frumoase, care dintr-un ulcior graţios oferă întruna apă vie copiilor, bunicilor şi vrăbiilor... Sissi a fost şi este prietena mea. Când eram mică, îmi plăcea să cred că e sora mea, pedepsită de o vrăjitoare rea să se transforme în piatră.
N-am putut să "fug”! N-am putut să nu mă întorc Acasă!...
Am iubit Bucureştiul, şi în timpul studenţiei, când, cu o bursă pentru învăţătură, puteai să bei o bere la braseria Capşa şi, cu puţin noroc, să "serveşti” şi un pateu pufos cu brânză... În primii ani ai căsătoriei mele cu un superb român, arhitect şi grafician de mare talent, locuiam în Piaţa Romană. Seară de seară, băteam teatrele ori sălile de concert, după care ţâşneam la restaurantul "Ambasador” - unde cântau în draci Horia Moculescu şi orchestra lui. Solist "de aur” era Aurelian Andreescu! Mergeam şi la "Mon jardin”, superba grădină alintată de noi, adepţii ei, "Monj”. Acolo mâncam la repezeală ceva bun şi dansam, iarăşi, "nebuni”, pe ritmurile înflăcărate ale melodiilor unor muzicieni de mare clasă precum Jean Ionescu sau Miki Ampoiţan. Voce: voluptuoasa Aida Moga...
Am iubit dintotdeauna acest oraş - pe care mama mea, pe când era elevă la un gimnaziu din strada Sfinţii Voievozi, îl alinta, în jurnalul ei de adolescentă, cu diminutivul "Buki”... L-am iubit în anii mei buni, în anii mei tineri, când mă tot îndrăgosteam de câte
Da, iubesc Bucureştiul, şi în această vară, când el ne bucură ochii şi sufletele cu teii lui înfloriţi...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
