"Ca artist, nu poţi să fii rece. Tot ceea ce faci trebuie să aibă fervoare mistică” - de vorbă cu sculptorii Marian şi Victoria Zidaru

Marian Zi­da­ru este un artist de e­sen­ţă ra­ră. Profund credin­cios, sculp­tu­rile şi de­senele sale mustesc de un duh profetic, de o simpli­tate neliniş­ti­toa­re şi stranie, de esenţă biblică. La fel a fost şi viaţa lui, greu de prins într-un sin­gur inter­viu. Împre­u­nă cu soţia sa, Vic­to­ria Zi­daru, ei alcătu­iesc un cuplu de ar­tişti care au trecut îm­preună prin viaţă, ne­des­părţiţi ca două viori, cântând acelaşi cântec frumos.

"Am văzut o lumină aşa de intensă, încât nu puteam să stau cu ochii deschişi”

- Domnule Marian Zidaru, viaţa dvs. şi a soţiei dvs., Victoria Zidaru, a fost extrem de densă şi cu schimbări esenţiale. La mijlocul anilor '80, eraţi deja un tânăr artist român în plină ascensiune. Pre­mii internaţionale şi expoziţii de desen extrem de personale şi tot mai subversive vă propulsaseră în atenţia publicului şi a criticii. În plină glorie, des­tinul dvs. s-a schimbat brusc. Ce a determinat aceas­tă "tăietură de viaţă”?

- Ziua când am ajuns la mânăstirea Ghelari din Hunedoara. Era prin 1987 şi începusem să citim amân­doi, şi eu, şi Victoria, Filocalia. Apoi, în anii ce au urmat, vremurile au devenit tot mai dificile. În expoziţii, anumite persoane se uitau atent la ce expui. Aşa s-a întâmplat şi în 1987, când am expus şi eu un desen numit "Schema modelării conştiinţei la copii, între 3 şi 5 ani”. Era o expoziţie obscură, de grup, la Căminul Artei, dar desenul meu era destul de violent anticomunist. Şi am fost chemat atunci de unul dintre securiştii oficiali ai Uniunii Artiştilor Plastici (îl ştiam toţi), altminteri un personaj simpatic, care mi-a zis: "D-le Zidaru, de ce vrei să ne faci necazuri? Te rog, ia desenul ăsta în atelier şi adu altul”. Şi eu l-am luat, dar n-am mai adus nimic. Ăla a fost mo­mentul în care m-am supărat rău pe comunism. Şi atunci au început şi problemele noastre. Pentru că din acel moment, atelierul nostru din strada Academiei a început să fie în permanenţă supravegheat. Doi indi­vizi stăteau cu ochii ţintă pe el. Parcă erau ca­mere de luat vederi. Nici nu se fereau de noi, nă­văleau înă­un­tru şi ne ameninţau urlând. Atunci ne-am dat seama că nu mai puteam să rămânem în Bucu­reşti. Nu aveam nici buletin de Bucureşti, nici loc de muncă şi nici casă şi eram şi cu securitatea pe urmele noastre, gata să ne găsească un pretext legal ca să ne ridice. Atunci s-a întâmplat că l-am cunoscut pe fiul preo­tului de la mânăstirea Ghelari. "Hai la tata, la mâ­năs­tire, la Ghelari, şi poa­te găsim acolo ceva de fă­cut”, mi-a spus. Aşa am ajuns acolo, în ţinutul pă­du­renilor. După aceea, ne-am dat seama că n-a fost chiar aşa, o întâmplare. Trebuia să ajungem acolo.

- Povestiţi-ne câte ceva din perioada de la Ghelari.

- Acolo am lucrat la o poartă mare, "Poarta Sla­vei” se numea. Era pentru biserica din Ghe­lari şi îl înfăţişa pe Arhanghelul Mihail învin­gându-i pe ba­lauri, pe demoni. Aceea a fost bătălia mea cu co­munismul. Prin acea poartă încercam să răzbun toate bisericile dărâmate, toţi credincioşii trauma­ti­zaţi, toate nenorocirile şi demolările pe care le fă­cuse Ceauşescu atunci. Or, asta nu puteam s-o îm­plinesc decât izolându-mă într-un loc absolut mi­racu­los şi fă­când un obiect care contrazice rea­litatea. Dar această poartă are şi ea povestea ei. În 1984, când am avut o bursă în Italia, am ajuns şi la Ve­neţia. Piaţa San Marco şi Catedrala m-au impresionat atât de tare, încât am avut senzaţia unei viziuni. Am văzut acolo o lumină atât de intensă, încât nu puteam să stau cu ochii des­chişi... Şi o armonie care se în­tru­pase într-o formă de lumină. Şi am simţit atunci o emoţie fără mar­gini, care îmi împingea lacri­mi­le înafară. Şi am auzit ceva... părea o voce inte­rioară ce-mi spunea: "Să te întorci în România şi ceea ce vezi aici, să faci acolo!”. Pe ur­mă mi-am revenit şi m-am mai plimbat prin Veneţia şi m-am întors iar în piaţa San Marco, să retrăiesc mo­mentele alea. Îmi ziceam: poate locul m-a emoţionat atât de pu­ternic... Dar nu am trăit senzaţia aceea. Ba dimpotrivă, turismul din oraş mi se părea atât de agresiv şi profanatoriu, încât dintr-o da­tă mi s-a luat cheful de Ita­lia, şi chiar în aceeaşi sea­ră eram în tren, spre Ro­mâ­nia. Şi după câţiva ani, când am ajuns la Ghe­lari, mi-am dat seama că ăsta poate să fie locul în care eu trebuie să fac ce trăisem atunci. La Ghelari tre­buia să re­fa­cem tot lo­cul: am avut proiecte pentru fântâni, pentru faţada bisericii, tre­buia să fa­cem o co­loană într-un parc-gră­dină. Aşa ne înţele­se­sem cu pre­otul de a­tunci, Ner­va Flo­rea. Vo­iam ca toa­tă via­ţa să ne-o de­dicăm acestui pro­iect. Nu mai voiam să ple­căm de la Ghe­lari. Era un loc de basm, cu Mun­ţii Po­iana Ruscăi şi pădurea acea cu fagi uriaşi. În fie­ca­re zi ne plimbam prin pădure, cule­geam ciu­perci. Aşa am în­ceput să ne hră­nim na­turist, ve­ge­ta­rian. Pe­rioada de la Ghe­lari a fost o pe­rioa­dă de artă însoţită de rugăciu­ne. Şi a­veam pro­gram de mâ­năs­tire. Trăiam în feciorie, ţineam post şi fă­ceam rugă­ciu­nile de mânăstire. Încet, încet, ajunsesem la o ex­perienţă mis­ti­că puter­nică, încât momentele de ru­găciune şi de lucru deve­niseră lupta noastră cu comunismul. Ne rugam îm­potriva răului şi pentru că­derea comu­nis­mului. Iar noaptea ne rugam şi cu vo­ce tare şi mai in­tonam şi câte un fragment din imnul regal. Desigur că toate astea nu puteau fi tre­cute cu vederea, nici în vârful mun­telui. Dar totul a decurs normal până prin noiembrie '89, când, pur şi simplu, cineva din grupul cu care lucram acolo a auzit o voce care spunea că peste România vor veni evenimente foarte impor­tante şi că noi tre­bu­ie să ne rugăm pentru ţară, pentru că vor muri mulţi oameni. Aşa spunea vocea aceea. Şi ne-a cerut ca într-o vineri să intrăm în biserică şi să cerem ca tot satul să vină să se roage. Noi credeam că va ur­­ma un cutremur. Nu ne închi­puiam că va fi re­­vo­lu­ţie. Şi tot acea voce a mai spus aşa: "Dacă mâine vor veni mă­car trei per­soane, nu voi da aceas­tă ne­no­rocire peste România”. Dar a doua zi, vineri, pe dru­mul din curtea bisericii, a apărut o singură fe­meie, o băbuţă.

- Trăirile mistice au continuat?

- La mânăstire, acea voce nu ne slăbea. Nici noi nu prea ştiam ce era. Apoi, am plecat cu Victoria la Bucu­reşti. Era deja prin decembrie, 1989. După care a început nebunia revoluţiei şi a mor­ţii. Noi ne-am dus la gară, voiam să ajungem nea­părat la Ghelari, pentru că ştiam că trăiam un eveniment de origine şi de factură spi­rituală, nu oamenii se luptau în­tre ei, ci era un război între partea bună nevă­zută a lumii şi partea rea nevă­zută a ei. Exact cum reprezen­ta­sem eu în de­se­nele mele uciderea me­duzei şi îngerii lup­tându-se cu duhurile rele. În­torşi la Ghelari, mergeam noap­tea împreună cu preotul în biserică şi ne rugam lui Hristos să se oprească ne­bu­nia şi văr­sarea de sânge. Pe urmă, când lucrurile s-au mai liniştit, am con­tinuat să lu­crăm acolo până în vara lui '90, când pre­otul Ner­va Florea a murit, din pă­cate. A­tunci nu a mai avut cine să ne apere. Şi am fost hăituiţi şi de-acolo, cu mi­liţia pe ur­me­le noas­tre, de-abia am scă­pat. Iar poarta am dus-o, într-un final, la Pu­cioa­sa.

"O voce s-a auzit, începând cu 1955. O auzise Virginia, o ţărancă”

- Pucioasa şi Noul Ie­ru­­sa­lim au fost încă o pe­rioadă im­por­tantă în viaţa dvs.

- La Pucioasa am fon­dat o co­munitate creştină cu preo­cu­pări artistice şi un atelier de creaţie. Acest loc era fondat tot pe structura unei reve­la­ţii. O voce s-a au­zit înce­pând cu 1955, în zona aceea. O auzise Vir­­gi­nia, o ţă­rancă simplă. Era Cu­vântul lui Dumnezeu. A fost o perioadă lungă de re­ve­laţii intere­san­te. U­ne­­le s-au împlinit, al­te­le aşteptăm să se îm­­pli­nească. Între timp, Vir­ginia a murit, dar vo­cea continuă să vor­beas­că peste cei care sunt acum la Pucioasa. Cola­borarea noastră acolo a durat 20 de ani, din 1987 până în 2005-2006. Rela­ţiile s-au ră­cit atunci când eu le-am atras atenţia ce­lor ce ve­niseră alături de noi că s-a umplut casa de cal­­culatoare şi curtea de maşini şi că noi ar trebui să lucrăm iar în sărăcia la care ne îndemna tot timpul Dumnezeu. N-am fost înţeleşi şi a trebuit să plecăm. Aşa că ne-am continuat pro­gra­mul religios şi viaţa noastră laică prin artă aici, în Bucureşti, dar şi la Su­ceava, la Li­teni, în casa bă­trâ­nească a Victoriei. Am restaurat casa şi şura, am construit un corp nou, în aceeaşi ma­nieră, din lemn. La Liteni, am inaugurat, în 2013, "Ferma de artă”. Avem ateliere de artă şi spaţii de expoziţie, unde invităm artişti de tot soiul, nu numai artişti plastici. Să-şi petreacă acolo un sejur, cum şi-l socotesc ei de cuviinţă, ca să creeze. Lucrez şi eu cot la cot cu ar­tiştii, cioplesc în lemn mai ales.

- Chiar voiam să vă întreb, cum vă ciopliţi sculp­turile în lemn?

- Eu folosesc o anume cioplitură ţărănească de topor. Am preluat-o de la un tâmplar. Am cunoscut un tâmplar care lucra pe un butuc, pe un lemn pe care-l avea de multă vreme. Era un butuc pus pe ori­zontală. Şi atât de mult cioplise pe lemnul ăla, folo­sindu-l ca suport, încât arăta superb. La câte lovituri de topor primise, butucul era tocat mărunt, şi mi-a plăcut expresia plastică a suprafeţei respective, aşa că am preluat-o şi eu în lucrările mele. Tehnica se fură. N-o poţi învăţa. Iar cioplitura românească, spre deosebire de cea occidentală, are o imperfecţiune aparentă. Ţăranul preferă să-i lase lemnului textura. Lăzile de zestre de altădată, de pildă, nu erau perfect finisate, pentru că ţăranul român folosea tot buşteanul şi băga şi scânduri mai imperfecte. Asta dădea farmec obiectelor. Stâlpii de casă de multe ori erau strâmbi, că aşa fusese lemnul. Şi asta e o formă de a respecta materialul. Nu să tai tu o pădure, ca să alegi doar două scânduri perfecte. Ăsta este meritul lemnarului român. Şi cioplitura ţărănească este o cioplitură plină de trăire, de dramă, de suferinţă. De multe ori, şi eu simt cum, sub fiecare lovitură de topor, lemnul pare că devine carne vie. Şi uneori mi-e teamă şi tresar, până când îmi amintesc că e un material aparent amorf şi fără sentimente. Dar e o vorbă la ţară: lem­nul are viaţa lui.

"Întotdeauna mi-a fost milă şi am vrut să fac ceva ca frunzele şi florile să rămână vii, să le lungesc viaţa”

Şi fiindcă tot venise vorba de meşteşug, am vrut s-o întreb şi pe Victoria Zidaru, cum face ea acele obiecte fastuoase, nişte împletituri care însoţesc multe dintre expoziţiile lui Marian Zidaru.

- Eu le-am numit "Ba­soreliefuri vegetale”. A nu se confunda cu tapi­se­riile. Ele sunt reliefuri fă­cute din frun­ze îm­ple­tite. Sunt frunze de stejar ca­na­dian, foarte ceroase şi groase, căr­noase. Este o frunză care se pre­tează la a fi îndoită, atunci când este încă ver­de, şi se face ca o foiţă de ţigară, du­pă care eu o împletesc. Sute de metri de cozi de frunze am împletit şi le-am folo­sit apoi în reliefuri vege­tale, care rezistă de zece ani. Prima expo­zi­ţie cu ele am avut-o în 2005, la Că­minul Artei. Şi apoi am continuat pe tema asta o serie de obiecte în baso­relief şi în rombos.

- Cum de v-aţi gândit să sculptaţi în frunze?

- Totdeauna am considerat că li se face o mare nedreptate plantelor, pen­tru că trăiesc atât de puţin. Întotdeauna mi-a fost milă şi am vrut să fac ceva ca frunzele şi florile să rămână vii, să le lungesc via­ţa. Mi se părea nedrept, când sunt atât de frumoase, să trăiască doar până în toamnă. Parcă le simţeam glasul şi dispe­rarea. Am vrut să prelungesc o clipă fru­mu­seţea pe care ne-o dădeau în fiecare toamnă, într-o operă de artă, care va rămâne - cât timp, nici eu nu ştiu. Totul a început într-un octombrie, la Muzeul Satului, când, intrând în curte, am dat cu ochii de un stejar canadian uriaş. Era desfrunzit, iar la poalele lui era o mare roşie de frun­ze. Şi parcă am simţit atunci vocea şi gea­mătul lor, ca o rugă­ciune. O frumuseţe atât de puternică şi de sălbatică... Şi am luat saci pe care i-am îndesat cu frunze şi am venit cu ele acasă. De atunci am început să le împletesc. Nu ştiam ce voi face cu ele, dar împleteam fără să mă pot opri.

"Crucea e prima sculptură adevărată”

- Cum reacţionează publicul de azi la sculpturile şi desenele dvs., încăr­cate de expresie mistică? - îl întreb pe Marian Zi­daru.

- În general, bine. Îmi amintesc, de pildă, de expoziţia "Bucureşti după 1994”, deschi­să în 1997 în Aachen, Ger­mania. Am fost invitaţi mai mulţi ar­tişti, dintre care eu şi Sorin Dumi­trescu am avut poziţia cea mai declarat ortodoxistă: dese­ne, studii pentru icoa­ne, eu am venit cu o grămadă de cruci, o stivă, mai multe lucrări pe aceas­tă temă. Şi la deschidere, un ziarist m-a întrebat: "De unde această idee de a aduce cruci în muzee?”. Părea chiar un pic scandalizat. Şi atunci i-am răspuns şi eu, pe măsura întrebării sale. Am zis că am băgat crucile în muzee pentru că muzeele, în ultimul timp, s-au umplut de draci, şi că trebuie golite din când în când. Discuţia s-a oprit aici. Dar crucea, pentru mine, este un simbol structural extraordinar de frumos. Şi nu numai pentru mine, ci pen­tru spaţiul românesc ortodox, care a dat o infinitate de forme de cruci, absolut superbe, sculpturi în toată regula, care meritau să stea într-un muzeu. Crucea merită un Muzeu al Crucii. Dar cred că la lucrul ăsta n-o să se gândească nimeni prea curând. Deşi mulţi sculptori au plecat de la tema crucii, iar unul dintre ei, pe care îl admir enorm, George Apostu, în lucrarea "Tată şi Fiu”, n-a făcut altceva decât variaţiuni pe tema crucii. Şi tot el a făcut crucea de la mormântul lui Petru Comarnescu, din cimitirul Mânăstirii Voroneţ. Mergem foarte des acolo şi îmi face o plăcere deose­bită să revăd acest obiect, care-i absolut superb. O cru­ce-sculptură, că­reia nu ai ce să îi reproşezi. De aceea, la întrebarea reporterului german, m-am simţit ofensat. Crucea e prima sculptură adevărată, prima sculp­tură de con­cept. Ea rezumă întreg creştinismul. Nu există sculp­tură mai desăvârşită decât ea. Crucea, ca semn al Răstignirii lui Hristos, are o poezie ex­traor­dinară şi o sculpturalitate superbă. Aşa cum sunt şi crucile noas­tre, mai ales cele din Buzău: crucea în­gemănată, cru­cea cu pui, crucea de altar sau crucea mică, de la gât, crucea pristolnic, pe care o întâlnim în casele de altădată ale tuturor ţăranilor.

- Crucea face parte din familia noastră, adaugă Vic­toria. Crucea este fiinţă, pentru că are şi ea acatist. Ea este vie. Este membru al familiei noastre.

- Şi dacă tot vorbim de cruce, mă gândesc şi la îngeri. Toate vechile oraşe eu­ro­pene au câte un înger pe soclu, prin pieţe. Bucu­reş­tiul nu are îngeri şi asta se sim­te - spune Marian Zida­ru.

"Stăteam numai în rugăciune”

- De cât timp vă însoţiţi lu­crul artei cu post şi rugă­ciuni?

- De aproape 30 de ani, din 1987, de la Ghelari. De altfel, la Ghelari am avut momente când rugăciunea ne plăcea atât de mult, că nu ne mai apucam de lucru. Stăteam numai în ru­gă­ciune. Ne făcusem un loc de taină, unde făceam cu rândul, ca rugăciunea să nu se oprească niciodată. Când in­trai în locul ăla şi te puneai la rugăciune, nu mai ple­cai de acolo. Aşa de plăcut era... Şi azi însoţim lu­crările noastre cu acel program de rugăciune, pe care ni l-am asumat, şi ne facem rugă­ciu­nile, dar stric­tul necesar pentru un mirean. Ca­nonul de rugă­ciuni prevăzut de biserică. Nu facem exces. Şi nu ne rugăm pentru ca neapărat să avem lucrările bine­cu­vântate. Ci pentru că e bine să faci o ru­găciune, că nu e omul mai presus de Dumnezeu. Fă­când rugăciune, stând într-o comu­niune cu Dum­nezeu, ajungi să cunoşti din timp ceea ce urmează să se întâmple sau ce trebuie să faci. Abia atunci Dum­nezeu îţi dă duhul cu­noaş­terii, când eşti în­tr-o comuniune perma­nentă şi concre­tă cu El. Iar rugăciunea este şi o formă poetică foarte frumoasă. Este o poezie pură. Eu cred mai mult într-un creş­tinism crea­tiv decât într-un creş­tinism dogmatic. Un creş­ti­nism poetic, un creş­ti­nism care se bazează pe poezie, pe cuvântul po­etic. Eu cred că întot­dea­una cuvântul pri­mor­dial a fost un cu­vânt al poeziei. Aşa că poeţii nu-şi dau seama ce armă puternică au, ce capaci­tate de a modi­fi­ca lumea le stă în pute­re. De la artă până la credinţă nu e de­cât un pas. Sunt convins că foarte mulţi artişti îm­părtăşesc acest lucru, în final este o ex­perienţă mistică. Iar când te rogi, comu­niunea dintre creaţie şi actul rugăciunii nu se face de la început. Ea se face pe par­curs, trebuie să se îm­bine, să se amestece. La un mo­ment dat, rugă­ciu­nea este artă şi arta devine rugă­ciune. Nu le mai poţi deosebi, nu se mai despart. La început eşti uimit. După primele posturi, când vezi că începi să primeşti tot felul de semne, că începi să înţelegi anumite lu­cruri, ţi se pare că e nelalocul lui. După aceea prinzi aripi. Câteodată eşti prea curajos, prea îndrăzneţ. Faci tot felul de greşeli, te mai izbeşte Dumnezeu de pe­reţi, până găseşti calea de mijloc. Stilul în care lu­crăm, l-am numit romantism mistic. Pentru că se ba­zează pe revelaţie, pe ascultarea aces­tei şoapte divi­ne, care de multe ori este abstractă. Nu este o şoaptă în cuvinte, ci o şoaptă în emoţii. Viaţa Lui Hristos, vieţile Sfinţilor, tot ce s-a întâmplat în creş­tinism, fundamentul creştinismului, este de fac­tură roman­tică mai degrabă. Ţine de îndrăgostire, de asumarea martirajului.

- Simţiţi că lucrările dvs. conţin un crâmpei dumnezeiesc?

- Ceea ce ai în suflet, aceea pui şi în obiectul pe ca­re-l faci. Actul creaţiei este un gest ritualic con­ştient. Credinţa în Dumnezeu se depune în material. Ai nevoie de o mareconcentrare a minţii şi a sufle­tului când realizezi un obiect. Mai ales în sculptură, e foarte greu să menţii forţa de expresie până când termini lucrarea. Începi cu o schiţă foarte puternică, expresivă, şi până ajungi să termini obiectul, se pierde din ce în ce mai mult din expresia schiţei. Dar ex­pre­sia artistică ţine de fervoarea cu care lucrezi. Tot ceea ce faci trebuie făcut cu fervoare mistică. Ca artist, nu poţi să fii rece. Trebuie să trăieşti devorat de creaţie.