Avea el acolo sus, deasupra pădurilor, o poiană şi-o căsoaie din bârne groase de lemn, în care înnopta când avea de cosit iarba, ori când tăia lemnele pentru iarnă. "Acolo io-s Împăratu'”, zicea unchiaşul când povestea despre locul acela şi se uita la noi cu nişte ochi înholbaţi, ca şi cum am fi putut vedea în ei minunile din poiană, despre care el ar fi vorbit ceasuri întregi, dacă ar fi fost cine să-l asculte, minuni pe care mi le imaginam în fel şi chip, după puterea minţii mele de cinci ani.
Până la urmă, sătulă, poate, de rugăminţile mele repetate, spuse şi cântate pe toate vocile, şi mai subţirel, aşa pisiceşte, şi mai gros, îmbufnat, şi mai de-a dreptul, şi mai pe ocolite, şi seara, şi dimineaţa, Buna s-a lăsat înduplecată, şi aşa am ajuns pentru prima oară în căsoaia unchiaşului Petrea. Era pe la mijlocul lui august, pe vremea fânului din munte, unde iarba creşte mai greu şi e cu mult mai mică, mai slabă şi mai "sărâtă” decât în păşunile din vale, dar plină de flori sălbatice, mirositoare, în care-şi face culcuş vântul veşnic neobosit.
Unchiaşul l-a luat şi pe verişorul meu Liviu, cu un an mai mare decât mine, care a avut sarcină clară să mă ţină de mână şi să nu mă lase să plec "nici la doi paşi” de el. Ne-a pus pe amândoi pe cal, printre desagii cu merinde, şi către seară am ajuns sus, în poiană. Vremea era bună, cerul înalt şi clar, unchiaşul ne-a arătat în depărtare dealuri cenuşii şi munţi albaştri, care înconjurau oraşul în care făcuse el armata, "pe vremea în care-i fişcăia musteaţa-n vânt, după fete”. Era vorbăreţ unchiaşul tare, se mişca vioi de colo-colo, era bucuros că am ajuns cu bine şi nu ştia ce să ne mai povestească, ce să ne mai spună, ca să ne alunge oboseala drumului şi să îl putem însoţi în amintirile de tinereţe, povestite la căldura focului făcut în apropierea căsoaiei, într-un loc ferit de vânt. Parcă era mult mai tânăr aici, în vârful muntelui, decât era acasă, în curtea mătuşii, care-l trimitea şi-l aduna toată ziua, tot cu vorbe poruncite. Parcă nici nu mai şchiopăta şi, din când în când, părea că e gata, gata să sară într-un picior. Tare a fost vesel şi pus pe glume, ne-a făcut să râdem şi să ne bucurăm din orice şi nu s-a lăsat până când n-am învăţat numele tuturor crestelor, văilor şi vârfurilor care ne înconjurau. Apoi ne-a fript unchiaşul bureţi usturoşi, pe care i-am găsit prin iarbă, şi ne-a pus deasupra brânză iute de capră, pe care i-au dat-o ciobanii de la stâna unde am făcut popas, pe la amiază. Când s-a lăsat întunericul, ne-a înfăşurat în bunda lui mare şi ne-a aşezat lângă foc. Şi-a povestit, şi-a povestit multă vreme, despre oameni şi locuri de departe, despre un război din care el a scăpat cu greu, despre o femeie care cânta frumos, prea frumos ca să o mai uite vreodată. Apoi a aşezat lângă foc o pătură pătrăţoasă, luată de pe şaua calului, pe care s-a întins sprijinindu-se într-un cot şi şi-a bătut coasa, căci a doua zi, dis-de-dimineaţă, începea cositul.
Cred că atunci, acolo, lângă foc, privind scânteile care scăpărau către cerul înstelat, rupte din flacăra molcomă, ascultând loviturile repetate de ciocan pe lama subţire a coasei, care sclipea stins în lumina serii, cred că atunci şi acolo s-a întâmplat un lucru minunat. Am simţit pentru prima oară că sunt atât de uşoară, încât aş putea să zbor. Şi chiar am zburat! Am simţit că depinde numai de mine ca să-mi întind braţele ca nişte aripi de-abia înmugurite şi să mă ridic deasupra poienii, şi chiar le-am întins, şi de-acolo, de sus, am văzut scânteile focului, ca nişte stele într-un cer răsturnat, lângă care un bătrân îşi bătea coasa, aplecat ocrotitor peste ea. Nu ştiu cât a fost vis şi cât a fost aievea, sau doar o umbră a poveştilor spuse de unchiaş, nu mai ştiu nici dacă timpul chiar s-a oprit în loc în momentul în care coasa era gata bătută şi ascuţită, ori dacă scânteile ce săreau din focul pe care-l aţâţa mereu unchiaşul s-au mutat pe bolta ce se arcuia deasupra noastră. Ştiu doar că la un moment dat, m-am trezit în fâşâitul ierbii care se apleca sub coasa unchiaşului. Cosea iarba plină de rouă, care părea albastră sub lumina lunii. Nu se mai auzea niciun alt zgomot, focul părea încremenit şi vântul nu se mai simţea nicăieri. Brusc, mi s-a părut că suntem foarte departe şi prea singuri, prea departe de lumea lăsată în vale. Era întâia noapte departe de patul Bunii, şi somnul părea dintr-o dată străin.
Ca să mă îmbune şi să-mi oprească oftatul ce-mi sugruma glasul, unchiaşul m-a dus până la marginea poienii, unde-şi lăsase coasa. Cât puteai să vezi, iarba era plină de pâlpâitul molcom al unor luminiţe mişcătoare. Erau mii şi sute de licurici prinşi în jocul neînţeles al nunţii lor. Unchiaşul a strâns pentru mine un pumn de licurici pe care i-a pus în pălăria lui. M-a dus înapoi lângă foc şi mi-a pus pălăria în braţe, ca să-i pot vedea mai bine.
N-a mai cosit apoi până s-a făcut ziuă şi licuricii s-au ascuns, căci n-a putut şi n-a vrut să le strice nunta. Dar până să răsară soarele, a cântat cât l-au ţinut puterile, atâta de tare şi cu atâta foc, încât şi stelele au început să se mişte şi să pălească, stingându-se una câte una. Atunci am ştiut de ce este, pe veci, unchiaşul Petrea Împăratu' muntelui, al poienii şi al licuricilor din toată lumea asta.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
