Dacă m-ar întreba cineva care este vârsta la care aș dori, într-o alegere extremă, să mă întorc, aș spune că vârsta aceasta se află, cumva, între clasa a III-a și citirea primelor cărți "pentru oameni mari”, situată pe undeva prin clasa a IX-a. La mine, aceste prime cărți au fost "Roșu și negru”, din literatura străină, și "Enigma Otiliei”, din literatura română. Mi-aduc aminte și acum edițiile lor din Biblioteca pentru toți: coperte simple, fără poze, cu roșu pentru autori români, cu albastru pentru cei străini.
Bineînțeles, rolul prim și decisiv în formarea noastră îl au persoanele remarcabile pe care le întâlnim. Cele de la care luăm lumină... În cazurile fericite, Lumina! Dar pe lângă acestea, sunt de luat în seamă, cu necesară atenție, locul și timpul și contextul în care ne formăm.
Fluviul marelui timp
O trăsătură definitorie a copilăriei mele o constituia curgerea cu totul aparte a timpului. Acesta nu exercita absolut nicio presiune. Ne părea fără început și fără sfârșit. Nu doream să ajungem undeva parcurgându-l. Nu aveam ținte concrete și apropiate. Era un timp fără hotare și fără hotărâri. Îndeosebi pe perioada vacanțelor mari, care erau, cu adevărat, foarte mari, era un altfel de timp. Petreceam zilele într-un dolce far niente necontenit. Ne jucam până la epuizare, din zori până noaptea târziu, stăteam tolăniți în iarbă, la umbră, învârtind un pai între dinți, învârtind vorbele, hălăduiam prin tot cartierul și, uneori, și dincolo de marginile lui. Asta, în ciuda greutăților și tristeților pe care le aveam fiecare dintre noi în familie. (Din acest punct de vedere, sigur, în alt plan, un eveniment dur, traumatizant, al acelei perioade, l-a constituit pentru mine divorțul părinților, în urma unor neînțelegeri prelungite. Chiar dacă după câțiva ani a urmat o împăcare neprevăzută și benefică, au persistat cicatrice ce au supurat din când în când. Până astăzi...)
Vreau să povestesc acum despre locul în care se petrecea scurgerea acelui timp nemăsurat: despre maidan. Cu adevărat, acesta a jucat un rol important în formarea și creșterea mea. Până de curând, nu m-am gândit că maidan este un cuvânt de origine turcă. Până de curând n-am știut că există o piață centrală impozantă la Kiev, care poartă acest nume și în care oamenii se pot aduna ca să demonstreze și, eventual, să moară pentru o cauză, cu ce rost, numai Dumnezeu știe. Pentru unii, maidan poate părea un cuvânt dur sau infamant. Pentru mine este unul prietenos, înduioșător chiar, care-mi trezește plăcute nostalgii. În sens strict, pentru noi, copiii celei de-a doua jumătăți a anilor cincizeci și ai primei părți a anilor șaizeci, maidanul era ceea ce este în accepție clasică un loc viran bătătorit (în cazuri fericite un tăpșan), pe care noi, băieții (fetele nu aveau ce căuta pe el), îl foloseam îndeosebi pentru jucat fotbal. Dar nu numai. Se mai puteau înjgheba și alte jocuri, după cum era bun și pentru tândălit, pentru purtat conversații nesfârșite. Era un loc pe care nu-l revendica nimeni, de pe care nu te alunga nimeni, decât, eventual, alți copii mai mari și mai puternici și "răuvoitori”. Apoi, maidanele au dispărut treptat, pe măsură ce, spre necazul nostru, se construiau alte blocuri pe ele. Acesta era maidanul în sens restrâns, propriu. Dar mai era maidanul în sens larg, ca generalitate, ca loc global al hălăduirilor noastre de copii. În această accepție, cuprindea întreg cartierul, cu granițele lui, iar uneori, când ne aventuram, și cu teritorii din cele ce se aflau dincolo de ele; cartierul cu tainele și tainițele lui, cu locurile secrete, cu ascunzișuri, cu tot ceea ce trezea simțurile și imaginația noastră, de vajnici cititori de cărți de aventuri, îndeosebi din colecția "Cutezătorii”.
De asemenea, maidanul era și o stare de spirit. Aflai pe el o libertate greu de aflat în alt loc. Trăiai din plin libertatea ca sentiment fizic, aproape palpabil. Era un loc de manifestare liberă, de stimulare a inventivității, de angajare în jocuri și dialoguri incitante și captivante. Atracția lui era uriașă. Este drept, pentru el sacrificai adesea din timpul de învățătură, de unde și reproșul pe care-l auzeai, în acele timpuri, în gura părinților de băieți: "Stai toată ziua și bați maidanul!” De aceea, maidanul constituia o încercare. Puteai să cazi, să te pierzi, să devii pe viață un golan, un om grosolan, vulgar, grobian. Dar puteai și să-l iei ca pe o școală, ca pe un loc în care să înveți unele lucruri întru pură cunoaștere, socializare, împrietenire. În comparație cu locurile folosite astăzi în acest scop, era un cadru prietenos și comunicativ. Sigur, deprindeai și multe lucruri "rele”. Te familiarizai cu bancurile de tot felul (totuși, pe fond, destul de inocente), învățai să înjuri și, în general, să folosești un limbaj mocirlos, deprindeai argoul. Învățai să faci sau să iei la mișto. Mie, maidanul mi-a colorat o sensibilitate aparte, menită să compenseze captivitatea livrescului, spre care sunt nativ atras și sedus.
Așadar... Când am intrat în clasa a III-a, în toamna anului 1955, ne-am mutat la bloc, lângă Academia Militară, căreia multă lume îi mai spunea, ca pe vremurile interbelice, Școala de Război. Blocurile noastre se aflau pe șoseaua Pandurilor (noi îi spuneam mai simplu, Panduri), în buza Cotrocenilor. Nu eram, însă, din Cotroceni (unul din cele mai elegante cartiere din București), eram "de la blocurile de la Academie”. De aceea, poate, și spuneam uneori, cu o anumită distanțare geloasă, dar și cu o anumită malițiozitate, "Trei Coceni”, în loc de Cotroceni. Cotrocenii ne apăreau a fi un cartier fabulos, de poveste. Cochet, discret, fermecător. În mod evident, îl simțeam și al meu. Toate casele păreau să aibă taine și să adăpostească oameni cu bunăstare intelectuală.
Blocurile erau cuibul nostru, cetatea noastră. Orice am fi făcut, eram de acolo, purtam pecetea lor. Dar teritoriul trăirilor mele era mult mai vast, era un teritoriu al hălăduirilor în doi sau în trei sau în patru, în grupuri mici, de prieteni mai apropiați, plecați întru descoperirea lumii. Mergeam alene, ținându-ne de umeri, încredințați negrăit de prietenia noastră pe viață, ce va fi purtată mereu în pantaloni scurți. Aveam norocul să fim înconjurați de locuri extraordinare și de o varietate neînchipuită, întrucât ne aflam într-o zonă de frontieră între centru și periferie, așa cum erau ele încă delimitate în acei ani. Despre acest teritoriu amestecat și seducător aș vrea să spun... Anotimpurile în Cotroceni erau vizibile, nu puteau trece pe lângă tine fără să le observi, fără să le simți. Tot timpul și peste tot nu te lăsau mirosurile, miresmele, sonurile, culorile... Iarna venea cu zăpezi abundente și geruri năprasnice. Mici igluuri, bătăi cu bulgări, spălatul fetelor cu zăpadă, datul pe ghețușurile mai scurte sau mai lungi ce se formau pe unele trotuare, mult săniuș... Un soare vesel aducea în câteva zile dezghețul primăverii, verdele crud țâșnea din toți porii pământului, și mirosul primelor ierburi ne ademenea la fotbal și rătăcire prin coclaurile părăsite la venirea iernii. Apoi, înaintând spre vară, înfloreau liliacul, trandafirii, iasomia, crinii... În iunie te amețeau teii, cu mireasma lor pătrunzătoare. Cunoșteam toate micile grădini cu corcoduși, cireși, caiși, gutui, pe care le vămuiam înainte de a se coace bine, pentru a nu ne-o lua-o alții înainte. Vara, parcă întreg cartierul picotea mediteranean, în afară de noi, copiii, care găseam mereu ceva de făcut sau de alergat, din zori și până noaptea târziu, când cu greu ne adunau pe la casele noastre strigătele din ce în ce mai mânioase ale mamelor... Mirosul asfaltului încins, al aburilor de ploaie ce se ridicau de pe el, mirosul de iarbă tăiată, cel de iarbă pârjolită de soare, cel de iarbă sau de frunză ruptă și frecată între degete... Iar toamna... toamna se porneau vânturile și ploile, străzile se acopereau cu frunze foșnitoare, la început, care mai apoi, plouate, deveneau un strat de mâzgă alunecoasă. Culegeam castane lucioase, ca să ne facem pipe sau greutăți pentru parașutele de batiste, lansate de pe blocuri. Mai colindam cât mai puteam să colindăm, după care începeam să ne retragem prin scările blocurilor, iar într-un sfârșit, să rămânem tot mai mult prin casă, citind cărți palpitante sub pătură, la lumină mică. Până când, într-o noapte (parcă totdeauna într-o noapte) cădea prima zăpadă.