În prima parte a copilăriei, am umblat desculț pe ulițele satului. În cele din urmă, cu tălpile bătătorite și degetele însângerate, m-am lăsat convins de bunicul meu, Ilie Șt. Munteanu, zis Curelea, să mă "modernizez” și să port opinci, croite și împletite chiar de mâna lui, din piele de porc. Ce ușurare! Zburam pe dealuri, la bătut mingea și la păzitul caprelor. Intrat la școală, am dat opincile pe "teniși”, iar obielele pe ciorapi, cu toate că unii dintre colegi încă veneau cu nojițele înfășurate până la genunchi. Am uitat repede senzația aceea de "picior desculț”, pe care-o aveai în opincile mai ușoare și mai subțiri decât pânza țesută în război. Copilăria, și ea, a căzut din pomul vieții celei iuți ca floarea vântului... Iar opinca a intrat, vezi bine, în muzeele țăranului român. Fără sprijin și îndemn, opincarul Ilinca Lisandru al lui Oul, din Orleștii de Vâlcea, își abandonase și el vocația în anii '60, intrând la școala de croitori, după ce văzuse că meseria de opincar nu-i prea aducea traiul zilei. Ajuns în Râmnicul Vâlcii, tânărul croitoraș pedala de dimineața până seara la "Singer”-ul cooperativei, dar, ca un făcut, nu zgomotul mașinii de cusut îi stăruia în minte, ci bătăile ciocanului tătâne-său, bătrânul Ilinca Gheorghe, opincarul cu capul în formă de ou (de unde i se trage porecla), care-și învățase și feciorul să facă opinci. Bietul Lisandru ajunsese să nu poată dormi dacă nu auzea ciocănitul acela repezit, care dădea găuri în petecul de piele, așa că s-a hotărât să abandoneze croitoria și să se apuce din nou de opincărit, în ziua când și-a dat seama că se pune din nou accent pe tradiție. Zis și făcut. A scos din ladă cioarecii schilerești și cămașa de in, și-a pus pe cap un clop ciobănesc și în picioare o pereche de opinci de demult, pe umeri, un cojoc mițos, croit din pielea a trei berbeci, și s-a "mutat” la Muzeul Satului din București. Cu barba lui albă, lungă până la piept, ridicând ochelari de bunic deasupra sprâncenelor stufoase, doinind din caval sau dând găuri cu potricala, după inspirație, opincarul Ilinca a ajuns cineva în ograda sa din muzeu. Trec americanii, japonezii, englezii și germanii ca hipnotizați prin fața opincăriei lui, cumpărând opinci și fotografiindu-se alături de nemaivăzutul meșter. Mulți au probleme să le încalțe, și atunci îl roagă pe Lisandru să-i învețe. Omul le zâmbește îngăduitor și, mai ales când e vorba de doamne, trântește cojocul în iarbă și își pune în practică indicațiile, bazându-se, zice, pe meșteșugul străvechi al lui Moș Nichifor Coțcariul... Doamnele sorb învățătura și încearcă să-l plătească, pentru a-l îndupleca să se fotografieze împreună. Dar vâlceanul opincar nu ia bani niciodată pentru a sta în fotografii. Se fotografiază gratis, cu oricine dorește, iar în zilele aglomerate, nu apucă să stea pe scaun cu orele.
"Cumpărătorii buni sunt turiștii străini”
Ilinca Lisandru vede în opinci o parte din istoria și cultura materială a poporului român. Și o spune oricui stă să asculte. Îl întreabă o doamnă din Washington DC: "Pot să intru în iarba udă cu ele? Nu se rup?” Omul e puțin descumpănit, dar zice tare către traducător: "Spune-i doamnei, drăguță, că românii au făcut zeci de războaie în opinci, și au învins în toate, fără să li se rupă încălțările. Iar când s-a întâmplat de s-au rupt de atâta morâncit prin tranșee, cum a fost la Mărășești, în 1916, au scos cauciucurile unor motociclete germane și și-au făcut opinci noi. Mare comedie a fost atunci cu iscoadele lui Mackensen... Au fost derutate de urmele de motocicletă întrerupte, care nu duceau nicăieri, crezând că românii au venit pe front cu o nouă armă...”. Ca să le arate istoria opincii, Lisandru expune pentru turiști opinci de un secol și jumătate. Opinci pingelite, din vremea Războiului de Independență de la 1877. "Strămoșii noștri, dacii, au creat civilizația opincii din piele de porc pe aceste locuri”, spune el cu înțelepciune. "Noi, astăzi, facem opinci dacice. Cu încrețire la vârf, cu o singură nojiță, cu deschidere pentru apă: intră pe la vârf, iese pe la călcâi...”. Cu mult înainte de a apărea automobilele, românii au inventat lanțul de pus la opinci, să nu alunece pe zăpadă. La început, au înfășurat niște obiele mai vechi peste picior, legate cu o sfoară. Se rupeau repede. Apoi au pus bucăți de sfoară de-a curmezișul tălpii, dar rupându-se și astea repede, s-au gândit la lanțuri subțiri, care țin ani mulți. Lisandru are o pereche de astfel de anti-derapante, de la 1870, "de pe când se potcoveau puricii cu o mie de ocale de fier”, cum îi place să băsmuiască. Cine cumpără astăzi opinci? "Păi, vin mulți copii care merg la școlile de artă populară, să danseze”, spune el. "Acolo îi depunctează dacă nu au opinci. Cumpărători buni sunt turiștii străini. Alții, mai ales românii, le iau ca ornament, dar găsim și din cei care le iau să le poarte, cum sunt domnișoarele care vor să fie originale. Au cumpărat multe perechi niște călugări, cică să meargă cu ele în munte. Dar sunt și mulți vânători care le caută, că au observat că nămolul nu se prinde de ele, alunecă înapoi, n-are pe ce să se așeze”.
Opincarii din America
"Opincile înseamnă tradiție”, spune Lisandru. "Fără tradiție, n-ai nici istorie, n-ai nimic. Cum dai timpul înapoi și găsești o opincă, observi simplitatea meșteșugului. Oamenii nu se uitau la estetică, se uitau la partea practică. Opinca face piciorul frumos și te scapă de varice. N-are toc și te lasă în contact cu pământul, să faci masajul terminațiilor nervoase din tălpi”.
Cât e vara de lungă, Ilinca Lisandru umblă prin țară, de la București la Bran, de la Târgoviște la Brașov. A fost chemat la Câmpulung Muscel, la o conferință internațională. Acolo i s-a spus că ce face el ajută România să facă față globalizării. N-a înțeles prea bine ce au vrut să zică, dar a fost impresionat de domnii aceia străini, care l-au descris ca pe o arătare din alte timpuri și l-au îndemnat să păstreze meșteșugul. Și fără laudele de la nivel înalt, opincarul este hotărât să meargă pe calea ce au deschis-o tatăl și bunicul său. Iubește lucrul tradițional, trăiește în trecut cu pasiune, cu foc și nostalgie, amintindu-și de vremea în care "toate babele făceau opinci”, dar numai cei talentați ajungeau meșteri ai comunității. Bunicii lui Lisandru erau neîntrecuți, lucrau pentru tot satul. Astăzi, urmașul lor aduce în piață experiența lor de un veac. Este mândru, ușor teatral, binevoitor și deschis în fața turiștilor, conștient că lucrul opincii este pe ducă și că el este ultimul opincar din Carpați. Îi tremură vocea de emoție povestind despre meșteșugurile de odinioară ale satului. A lucrat de toate: căciuli de miel, pălării ciobănești, chimire, veste de piele. De aceea, când stă în margine de târg, la Craiova, sau pe cărărușa din Muzeul Național "Dimitrie Gusti”, Ilinca Lisandru al lui Oul înalță odă zilei în care a admis că păstrarea tradiției merită orice sacrificiu. În paralel cu opinca, el spune tuturor și istoria obielei. La început, o bucată de piele de animal, legată de picior cu rădăcini; mai târziu, o bucată de stofă de lână țesută în război, iar și mai târziu, au început pretențiile, sub obiele se încălțau ciorapi. Văzând că nu fac față umezelii, dacii își trăgeau peste obiele bășici uscate de porc, din acelea pe care le puneau și în ochiurile de fereastră ale bordeielor. Oamenii acelor vremuri, crede Lisandru, aveau picioarele tăbăcite precum talpa opincii, dar, cum nu stăteau în loc, nu răceau niciodată. Nu ca astăzi când, după o ploaie bună, se umplu farmaciile de clienți. Acum, spune el, oamenii se nasc bolnavi. Opinca e și un semn de sănătate, are valori terapeutice. Pe scurt, vâlceanul e mulțumit de viață; e fericit că se află, ca simplu țăran, în centrul atenției. Anul trecut, a fost invitat la Muzeul "Astra” din Sibiu, pentru a-i învăța să confecționeze opinci pe niște studenți americani, de la Universitatea New York. "Le-a plăcut foarte mult”, își amintește. "La un moment dat, mi-au spus că au senzația că zboară când sunt încălțați cu opinci, că trăiesc o senzație unică. Unul dintre ei și-a făcut apoi teza de licență în opinca românească”. Acesta este Ilinca Lisandru. Vinde opinci și câștigă cât să-și ducă traiul său și al familiei, dar cel mai mare câștig este bucuria pe care-o are, la vârsta de 60 de ani, că duce mai departe o meserie veche de sute de ani. Și mai are un câștig, explicat astfel: "Dacă n-aș face opinci, aș sta acasă. Dacă aș sta acasă, nu te-aș cunoaște pe dumneata, pe ăla, pe ăla... Aș îmbătrâni mai repede și aș muri de inimă rea”.
Fotografii de Corneliu Stăncescu