Ultimul opincar din Carpați

Ion Longin Popescu
"Dacă n-aș face opinci, aș sta acasă. Aș îmbătrâni mai repede și aș muri de inimă rea”

În prima parte a copilăriei, am umblat desculț pe ulițele satului. În cele din urmă, cu tălpile bătătorite și degetele însângerate, m-am lăsat convins de bunicul meu, Ilie Șt. Munteanu, zis Cu­re­lea, să mă "modernizez” și să port opinci, croite și îm­pletite chiar de mâna lui, din piele de porc. Ce ușu­rare! Zburam pe dealuri, la bătut mingea și la păzitul caprelor. Intrat la școală, am dat opincile pe "teniși”, iar obielele pe ciorapi, cu toate că unii dintre colegi încă veneau cu nojițele înfășurate până la genunchi. Am uitat repede senzația aceea de "picior desculț”, pe care-o aveai în opincile mai ușoare și mai subțiri decât pânza țesută în război. Copilăria, și ea, a căzut din pomul vieții celei iuți ca floarea vântului... Iar opin­ca a intrat, vezi bine, în muzeele țăranului ro­mân. Fără sprijin și îndemn, opincarul Ilinca Li­sandru al lui Oul, din Orleștii de Vâlcea, își aban­donase și el vocația în anii '60, intrând la școala de croitori, după ce văzuse că meseria de opincar nu-i prea aducea traiul zilei. Ajuns în Râmnicul Vâlcii, tânărul croito­raș pedala de dimineața până seara la "Singer”-ul cooperativei, dar, ca un făcut, nu zgo­motul mașinii de cusut îi stăruia în minte, ci bătăile cio­canului tătâne-său, bătrânul Ilinca Gheorghe, opin­carul cu capul în formă de ou (de unde i se trage po­recla), care-și învățase și feciorul să facă opinci. Bie­tul Lisandru ajunsese să nu poată dormi dacă nu au­zea ciocănitul acela repezit, care dădea găuri în pe­tecul de piele, așa că s-a hotărât să abandoneze croi­toria și să se apuce din nou de opincărit, în ziua când și-a dat seama că se pune din nou accent pe tradiție. Zis și făcut. A scos din ladă cioarecii schilerești și că­mașa de in, și-a pus pe cap un clop ciobănesc și în picioare o pereche de opinci de demult, pe umeri, un cojoc mițos, croit din pielea a trei berbeci, și s-a "mu­tat” la Muzeul Satului din București. Cu barba lui albă, lungă până la piept, ridicând ochelari de bunic deasupra sprâncenelor stu­foase, doinind din caval sau dând găuri cu potricala, după inspirație, opincarul Ilinca a ajuns cineva în ogra­da sa din muzeu. Trec americanii, japonezii, en­glezii și germanii ca hip­notizați prin fața opincăriei lui, cumpărând opinci și fotografiindu-se alături de nemaivăzutul meșter. Mulți au probleme să le încalțe, și atunci îl roagă pe Lisandru să-i învețe. Omul le zâm­bește îngăduitor și, mai ales când e vorba de doam­ne, trântește cojocul în iarbă și își pune în practică indicațiile, bazându-se, zice, pe meșteșugul stră­vechi al lui Moș Nichifor Coțcariul... Doamnele sorb învățătura și încearcă să-l plătească, pentru a-l îndupleca să se fotografieze împreună. Dar vâlceanul opincar nu ia bani niciodată pentru a sta în fotografii. Se fotografiază gratis, cu oricine dorește, iar în zilele aglomerate, nu apucă să stea pe scaun cu orele.

"Cumpărătorii buni sunt turiștii străini”

Ilinca Lisandru vede în opinci o parte din istoria și cultura materială a poporului român. Și o spune oricui stă să asculte. Îl întreabă o doamnă din Washington DC: "Pot să intru în iarba udă cu ele? Nu se rup?” Omul e puțin des­cum­pănit, dar zice tare către tradu­cător: "Spune-i doamnei, drăguță, că românii au făcut zeci de războaie în opinci, și au învins în toate, fără să li se rupă încăl­țările. Iar când s-a întâm­plat de s-au rupt de atâta morâncit prin tranșee, cum a fost la Mărășești, în 1916, au scos cauciu­curile unor motociclete germane și și-au făcut opinci noi. Mare comedie a fost atunci cu iscoadele lui Mackensen... Au fost derutate de urmele de motocicletă în­trerupte, care nu duceau nicăieri, crezând că românii au venit pe front cu o nouă armă...”. Ca să le arate isto­ria opincii, Li­sandru expune pentru turiști opinci de un secol și jumătate. Opinci pingelite, din vremea Răz­boiului de Independență de la 1877. "Strămoșii noștri, dacii, au creat civi­lizația opincii din piele de porc pe aces­­te locuri”, spune el cu înțelep­ciune. "Noi, astăzi, facem opinci dacice. Cu încrețire la vârf, cu o singură nojiță, cu deschidere pentru apă: intră pe la vârf, iese pe la călcâi...”. Cu mult înainte de a apărea automobilele, românii au inventat lanțul de pus la opinci, să nu alunece pe zăpadă. La început, au înfășurat niște obie­le mai vechi peste picior, legate cu o sfoa­ră. Se rupeau repede. Apoi au pus bucăți de sfoară de-a curmezișul tălpii, dar rupân­du-se și astea repede, s-au gândit la lanțuri subțiri, care țin ani mulți. Lisandru are o pereche de astfel de anti-derapante, de la 1870, "de pe când se potcoveau puricii cu o mie de ocale de fier”, cum îi place să băsmuiască. Cine cum­pără astăzi opinci? "Păi, vin mulți copii care merg la școlile de artă populară, să danseze”, spune el. "Aco­lo îi depunc­tează dacă nu au opinci. Cumpă­rători buni sunt turiștii străini. Alții, mai ales românii, le iau ca ornament, dar găsim și din cei care le iau să le poarte, cum sunt domni­șoa­rele care vor să fie originale. Au cumpărat multe pe­rechi niște călugări, cică să meargă cu ele în munte. Dar sunt și mulți vânători care le caută, că au ob­servat că nămolul nu se prinde de ele, alunecă înapoi, n-are pe ce să se așe­ze”.

Opincarii din America

"Opincile înseamnă tradiție”, spune Lisandru. "Fără tradiție, n-ai nici istorie, n-ai nimic. Cum dai timpul înapoi și găsești o opincă, observi simplitatea meșteșugului. Oamenii nu se uitau la estetică, se uitau la partea practică. Opinca face piciorul frumos și te scapă de varice. N-are toc și te lasă în contact cu pământul, să faci masajul terminațiilor nervoase din tălpi”.
Cât e vara de lungă, Ilinca Lisandru umblă prin ța­ră, de la București la Bran, de la Târgoviște la Brașov. A fost chemat la Câmpulung Muscel, la o conferință internațională. Acolo i s-a spus că ce face el ajută România să facă față globalizării. N-a înțeles prea bine ce au vrut să zică, dar a fost impresionat de dom­nii aceia străini, care l-au descris ca pe o arătare din alte timpuri și l-au îndemnat să păstreze meșteșugul. Și fără laudele de la nivel înalt, opincarul este hotărât să meargă pe calea ce au deschis-o tatăl și bu­nicul său. Iubește lucrul tradițio­nal, trăiește în trecut cu pa­siune, cu foc și nostalgie, amintindu-și de vremea în care "toate babele fă­ceau opinci”, dar numai cei talen­tați ajungeau meșteri ai co­muni­tății. Bunicii lui Li­san­dru erau neîntrecuți, lucrau pentru tot satul. Astăzi, ur­mașul lor aduce în piață ex­periența lor de un veac. Este mândru, ușor teatral, bine­voi­tor și deschis în fața tu­riștilor, conștient că lucrul opincii este pe ducă și că el este ultimul opincar din Car­pați. Îi tremură vocea de emoție poves­tind despre meș­teșugurile de odi­nioa­ră ale satului. A lucrat de toate: căciuli de miel, pălării cio­bă­nești, chimire, veste de piele. De aceea, când stă în margine de târg, la Craiova, sau pe cărărușa din Muzeul Național "Dimitrie Gusti”, Ilinca Lisandru al lui Oul înalță odă zilei în care a admis că păstrarea tradiției merită orice sacri­ficiu. În paralel cu opinca, el spune tuturor și istoria obielei. La început, o bucată de piele de ani­mal, le­gată de picior cu rădăcini; mai târziu, o bucată de sto­fă de lâ­nă țesută în război, iar și mai târ­ziu, au început pretențiile, sub obiele se încălțau ciorapi. Văzând că nu fac față umezelii, dacii își trăgeau peste obiele bășici uscate de porc, din acelea pe care le pu­neau și în ochiurile de fereastră ale bordeielor. Oa­menii acelor vremuri, crede Lisandru, aveau picioa­rele tăbă­cite precum talpa opincii, dar, cum nu stăteau în loc, nu răceau niciodată. Nu ca astăzi când, după o ploaie bună, se umplu farmaciile de clienți. Acum, spune el, oamenii se nasc bolnavi. Opinca e și un semn de sănătate, are valori terapeutice. Pe scurt, vâl­ceanul e mulțumit de viață; e fericit că se află, ca simplu țăran, în centrul atenției. Anul trecut, a fost invitat la Muzeul "Astra” din Sibiu, pentru a-i învăța să confecționeze opinci pe niște studenți americani, de la Universitatea New York. "Le-a plăcut foarte mult”, își amintește. "La un moment dat, mi-au spus că au senzația că zboară când sunt încălțați cu opinci, că trăiesc o senzație unică. Unul dintre ei și-a făcut apoi teza de licență în opinca românească”. Acesta este Ilinca Lisandru. Vinde opinci și câștigă cât să-și ducă traiul său și al familiei, dar cel mai mare câștig este bucuria pe care-o are, la vârsta de 60 de ani, că duce mai departe o meserie veche de sute de ani. Și mai are un câștig, explicat astfel: "Dacă n-aș face opinci, aș sta acasă. Dacă aș sta acasă, nu te-aș cunoaște pe dumneata, pe ăla, pe ăla... Aș îmbătrâni mai repede și aș muri de inimă rea”.

Fotografii de Corneliu Stăncescu