UN VIS PE GHEAŢĂ

- Numele şi prenumele din actul de naştere sunt lungi şi cu sonoritate nobiliară: Romana Maria Popp de Lemeny şi Cozla. După căsătorie, la bogata "carte de vizită" s-a adăugat şi numele soţului: Dâmboianu. În vârstă, azi, de 95 de ani, doamna Romana a fost printre primele campioane la patinaj artistic din România, urmaşă demnă a mamei sale, Maria Lemeny, altă celebră patinatoare, care la vârsta de 53 de ani, a participat la Olimpiadă. Anul trecut, Romana Popp Dâmboianu a fost aleasă să poarte flacăra olimpică, la deschiderea Festivalului Olimpic al Tineretului European -

Mama: Maria Victoria

Mama Romanei, Maria Victoria, s-a născut într-o casă impunătoare, aflată pe una din străzile ce urcă din Prundul Braşovului către Poiana şi Postăvaru, în­tr-o familie cu ră­dăcini puter­nice şi adânci, ce co­boară în urmă cu şase veacuri. A făcut studii în particular şi a fost singura fată din Braşov care, în anul 1909, s-a pre­zentat, ca exter­nă, la liceul ger­man Honterus, pentru examenul de bacalaureat. Maria Victoria era foarte iubită de tatăl ei, pentru că semăna cu un strămoş, Oprea Circa, sau Ţârca sau Tirca, aşa cum apare în tot felul de acte, un macedo-român bogat, mare cres­cător de oi şi de cai. Acest Oprea Circa a studiat dreptul, a avut nouă copii, şapte băieţi şi două fete, cea mai mică dintre ele, Sta­na Ştefania, fiind soţia lui Ioan Ca­valer de Puşcariu, al cărui neam bogat şi întins cu­prinde cele mai şcolite familii din Ardeal. Nu e de mirare, aşa­dar, că Maria Vic­toria a fost trimisă şi ea la Viena, la Aca­demia Tere­ziană, unde a studiat Filologia Romanică, pe care a încheiat-o cu un doctorat. Primul doctorat al unei fe­mei din Braşov. Ca studentă, a primit o bursă la Sor­bona. Dar nici Parisul, cu luminile lui orbitoare, şi nici Viena, cu valsurile ei plutind peste Dunăre, n-au reuşit să-i alunge Mariei Victoria visul secret, născut în co­pilărie, în ziua când a poposit pentru prima oară pe malul unui lac îngheţat. În faţa luciului său de cleş­tar, a simţit, dintr-odată, dorinţa să plutească pe ghea­ţă, să zboare, să îmblânzească tăria încremenită a ge­rului, prin mişcările armonioase ale dansului pe pati­ne. Ce-a urmat a fost o pasiune pentru toată viaţa. Ma­ria Vic­toria iubea patinajul mai presus de limbile ro­ma­nice pe care le studia. "Miti de Lemeny din Braşov e o patinatoare distinsă, română, care a obţinut pri­mul premiu la un miting de patinaj din Viena", scriau ziarele despre ea, când era încă studentă.
"Uite aici o fotografie de atunci!", îmi spune doam­­na Romana Popp, gazda mea atât de amabilă, care alege cu grijă, dintre zecile de fotografii împrăş­tiate pe masă, pe cele mai expresive. Una dintre ele în­făţişează silueta delicată a mamei sale, făcând acro­baţii pe patine. Îmbrăcată într-o rochie garnisită cu blană, poartă pe cap o pălărioară discretă şi ţine în mână un bucheţel de flori.

Fiica: Romana Maria

"Mama m-a pus pe gheaţă la Târgu Mureş, când aveam doar trei ani. Nu-mi aduc aminte chiar ziua aceea, dar ştiu antrenamentele de mai târziu, după ce ne-am mutat la Braşov, unde tata a fost Preşedintele Curţii de Apel. Pe-atunci exista Societatea de patinaj din Braşov, unde mama era înscrisă şi unde m-a în­scris şi pe mine. Între anii 1925-1931, mama a obţinut de cinci ori titlul de campioană naţională la patinaj «cu figuri», adică la patinaj artistic. Pe măsură ce creşteam, a avut grijă să fac dans, schi şi alpinism, călărie şi înot. Asta, pentru ca să mă dezvolt armonios, dar şi pentru un psi­hic sănătos, după cum spunea ea. Înotam în bazinul aflat în spatele Liceului Şaguna, pentru călărie mergeam pe strada Lungă, la un club, unde maestru era un fost ofiţer din armata imperială austro-ungară. Co­boram din Poiană cu schiurile sau cu să­niuţa până în faţa casei. Vară şi iarnă, tot timpul aveam program sportiv, nu stăteam degeaba nicio­dată, dar viaţa activă pe care o duceam mi-a plăcut, n-am resimţit-o niciodată ca pe o povară. Sigur că atenţia era mai mare la patinaj, unde mama era deja maestră. Iar­na, mă ducea la Viena, la domnul Weisz, un antrenor foarte bun, pe care-l cunoştea de când patina ea acolo. Era un antrenor mai în vârstă, foarte atent la toate mişcările şi figurile. Mama l-a cunoscut cât a fost membră a "Wiener Eislaufverein", socie­ta­tea de patinaj care mai există şi azi, în centrul Vienei. Am fost acum câţiva ani ca să revăd acele locuri şi m-am emoţionat când am ajuns în garderoba rezervată pentru doamne, pe care o ştiam foarte bine. După săptămânile petrecute la Viena, mergeam la Londra, unde ne înscriam la an­trenamente la un alt renumit an­trenor, domnul Howard Nickhol­son, care era maestru în stiliza­rea mişcărilor de dans".

O familie pe patine

Drumul mamei şi-al fiicei a fost multă vreme acelaşi. Se antrenau îm­preună, ori de câte ori aveau ocazia. În anul 1932, Romana participă la un concurs la Braşov şi devine campi­oa­nă naţională la juniori. Avea doispre­zece ani şi s-a prezentat singură la patinoar, pentru că în aceeaşi zi, ma­ma ei, Maria Victoria, lua premiul întâi la un concurs organizat la Cluj. Aşadar, mamă şi fiică dominau pati­najul feminin românesc şi, în scurtă vreme, au devenit adevărate simboluri ale vieţii sportive braşovene. Erau de nelipsit la toate progra­mele şi acţiu­nile elitei româneşti din oraşul de sub Tâmpa. Premiile se adu­nau, diplome­le, la fel. În vreme ce fiica era din ce în ce mai stăpână pe figurile şi exerci­ţiile impuse, mama desăvârşea cu gra­ţie mişcările de dans pe gheaţă. În anul 1936, la 53 de ani, mama Roma­nei, Maria Victoria Popp de Lemeny, reprezenta România la a patra ediţie a Olimpiadei de iarnă de la Garmisch Partenkirchen, din Ger­mania. N-a luat niciun premiu, dar asta n-a descu­rajat-o. A continuat să patineze şi şi-a ţinut promisiunea de-a abandona pati­najul doar în mo­mentul în care fiica ei îi va lua locul. Asta s-a întâm­plat doi ani mai târziu, în 1938, când s-au pre­zentat amândouă la ace­laşi concurs naţional, la Lacul Ro­şu. Competiţia dintre mamă şi fiică a luat sfârşit. Ro­mana a primit de la cinci arbitri nota maxi­mă, şi a luat locul întâi, în vreme ce mama ei a ter­minat concursul pe penultimul loc. Dar Maria Victoria s-a retras din via­ţa sportivă fără regrete, cu bucuria că ştafeta fami­liei fusese predată şi că visul pe gheaţă continua.

Rochia cu tricolor

Dar pe cât era mama de delicată şi de graţioasă în piruetele făcute pe gheaţă, pe-atât era de fermă în ceea ce privea educaţia şi formarea fiicei sale, care trebuia să rămână în amintirile şi în "istoria" oraşului. Şi a rămas: "Toată lumea făcea mişcare în Braşov. Vreau să spun că braşovenii trăiau mai spor­tiv în vremea de demult, poate mai mult decât acum. Când era vreme bună, toţi erau pe munte, puţini rămâ­neau în oraş. De fapt, singurul loc de plimbare din oraş era atunci în Piaţa Sfatului, între strada Porţii şi strada Vămii, adică pe «Corzo», cum ziceam noi. Par­cul încă nu era amenajat, era acolo doar un maidan unde ve­nea cir­cul. Eu nu prea ieşeam la plimbare, n-aveam timp liber, eram mereu la antrenamente, iarna, la patinaj, pe terenul de sub Tâmpa, careavea o gheaţă foarte bună, ce ţinea din noiembrie până în aprilie. Mergeam în Poiană la schi şi săniuş. Vara, jucam tenis ori mergeam la înot. Să urc Postăvarul, mi se părea o joa­că de copii. Într-o zi, dimineaţa, am urcat Pos­tăvarul, după masă Piatra Mare, şi seara am dan­sat împreună cu prietenii mei, până dimineaţa. Îmi plăcea enorm să dansez. Simţeam că dansul îmi dă aripi, că mă înalţă. Dansul mă ajuta şi la patinaj, la legarea figurilor impuse pe care le prezentam în con­cursuri. Erau ade­vărate figuri geometrice, pe care le «desenam» pe ghea­ţă, «opturile pe un picior, înainte», piruetele, joase sau înalte, săriturile Axel simple, de-o rotaţie şi jumătate doar, nu de patru, ca acum, când sunt mult mai complicate, mersul cu spa­tele, sinuos, pe toate acestea le repetam de zeci şi zeci de ori la un antre­nament, până când ieşeau bine".
Fotografiile se adună în faţa mea. Doamna Roma­na îmi povesteşte în vorbe pline de însufleţire despre copi­lăria patinajului românesc. Îmi spune că patinele se cumpărau de la Viena şi că erau foarte scumpe, du­pă cum la fel de scumpe erau şi lecţiile cu antrenorii străini, din Austria şi Anglia. Îmi povesteşte, apoi, că şi costumaţia patinatoarelor era o mare problemă în vremea aceea. Se patina în rochii din stofă sau din lână, nu se găseau uşor ciorapi subţiri, care tre­buiau fie tricotaţi, fie aduşi din străinătate. Îmi arată o foto­grafie a mamei, îmbrăcată într-o "rochiţă verde pan", din catifea subţire, cu bordură de blăniţă bej la mâneci, la gât şi la pălărioară şi-mi pune apoi în faţă o foto­grafie în care este ea, surprinsă într-un exerciţiu pe gheaţă, îmbrăcată într-o "rochiţă cu tricolor." "După Unirea din 1918, în anii care au urmat, era o mare plăcere şi mândrie, mai ales pentru românii ardeleni, să poarte la evenimentele mai importante ale oraşului sau ale familiei, costumul popular, care se chema pe atunci, foarte frumos, «cos­tum naţional». Am multe foto­grafii cu mama în costum naţional. Ea a şi fost aleasă să întruchipeze imaginea României la o defi­lare de 10 Mai, în Braşov. Ar fi fost greu să port costumul naţional pe gheaţă, de aceea mi-am făcut o rochiţă care avea nişte cercuri tricolore brodate, ce se vedeau foarte bine când rochiţa se miş­ca în timpul exerciţiilor. A fost şi acesta un semn că sunt mândră de neamul din care am pornit în lume".

Accidentul

Nu împlinise încă 23 de ani. Era tânără, era fru­moasă, era renumită, cunoscută de toţi braşovenii, sti­mată şi admirată pentru performanţele ei: era deja mul­tiplă campioană naţională la patinaj artistic... Dar într-o dimineaţă de august din anul 1942, a urcat în Bucegi. Nu era pentru prima oară, aproape că se sim­ţea ca acasă, în munţii pe care-i cunoştea în amănunt: urcuşul, cucerirea crestelor acoperite de omăt, senza­ţia de fericire şi împlinire, câştigată acolo sus, pe pere­tele abrupt, când te simţi uşor ca o pasăre care zboară în aerul rar şi tare de pe înălţimi. "Bucuriile acestea nu pot fi comparate cu nimic. Urcam pe munţi de când eram copilă, de când mă ştiam, şi în dimineaţa aceea am vrut să facem ascensiune la Colţii Morarului. Dar bu­cata de stâncă în care mi-am găsit «priză» s-a des­prins, am căzut, şi stânca s-a prăbuşit peste piciorul meu drept, pe care l-a făcut praf. După primele minute de stupoare, mi-am dat seama că singura şansă pe care o am este să-i organizez repede pe cei doi prie­teni cu care eram. Pe unul l-am trimis jos, în vale, după aju­toare şi după o targă. Din cămaşa celuilalt mi-am fă­cut un garou cu care am legat piciorul foarte strâns, ca să nu pierd mult sânge. Eram pe un perete de mun­te, nu pe potecă, aşa că orice mişcare trebuia făcută cu mare atenţie. Am ajuns jos după multe ore. Acci­dentul se petrecuse cam la ora 11, şi numai seara am ajuns la spital. Am încercat să-mi mişc degetele de la picior, dar nu s-a putut, erau zdrobite, şi atunci m-am gândit că s-a terminat definitiv cu patinajul".
Jos, în Poiana Morarilor, s-au adunat mulţi oameni care auziseră de accident. Romana era bine cunoscută şi iubită de alpiniştii braşoveni care aşteptau, neliniş­tiţi, coborârea ei din munte. "Când am ieşit din pă­dure, era deja seară, nu mai aveam puteri, am mai simţit-o doar pe mama, care s-a aplecat asupra mea, l-am zărit şi pe tata în mulţime şi am leşinat. Ultima amintire de atunci e că zburam în întuneric, fără să mă pot opri. Scârţâitul ascuţit al roţilor de salvare pe pietrişul drumului a fost ultimul zgomot pe care-l mai reţin".
Din cauza situaţiei grave, Romana a fost oprită la un spi­­tal din Buşteni, unde o aş­tep­tau deja, aduşi de urgenţă din Braşov, celebrul doc­tor orto­ped Sitterli şi ma­rele chirurg Cărpinişan. "În­tre timp, m-au desfăcut şi au vă­zut rana. Eu eram incon­ştien­tă, mi-au pus o sticlă cu apă caldă şi, după ce tata mi-a donat sânge, m-am tre­­zit. Eram aşa apati­că, slă­bită, nu mai sim­ţeam nimica. Bănuiam că situaţia e gravă, şi cum făcusem cursuri de crucea roşie, mă gân­deam că dacă va fi vorba de am­putarea picio­rului, doctorul va trebui să vină şi să-mi cea­­ră voie, căci aşa era pro­toco­lul atunci în astfel de si­tuaţii. Am sperat că nu va fi aşa, dar am înţe­les ce ur­mează să se întâmple în momentul în care doctorul Sitter­li a intrat în sa­lon. N-a avut putere să mă în­trebe, s-a uitat doar la mine. L-am întrebat eu, în nemţeşte, da­că e musai să-mi taie pi­cio­rul şi el a dat afirmativ din cap. A fost înfiorător mo­men­­tul acela. Fără cuvinte. Au trecut 72 de ani de atunci şi nu pot uita cât de grea a fost tăcerea aceea a lui, du­pă cum nu mă pot obişnui cu gân­dul că încă mă doare ce­va ce nu mai am. Picio­rul drept."

Portret în oglindă

Înainte de Crăciunul din acel an, Romana a ieşit din spi­tal. Părinţii au dus-o la Vie­na, la un prieten al doctorului Sitterli, tot ortoped. Aces­ta i-a făcut "o pro­teză vacuumatică, fără harna­şamente", adică fă­ră centură, o proteză uşoară. "Doctorul acela avea un sa­lon mare cu oglinzi, acolo am învăţat să merg cu proteză, să păşesc, să nu calc urât, să nu şchiopătez. În apele acelor oglinzi am învăţat să ţin iar capul sus. Dar când am ajuns la el, la Viena, trecu­sem deja peste ce-a fost mai greu. În­tr-o dimi­neaţă, acasă la Bra­şov, când am vrut să mă duc la fereastră, să văd cum venea primăvara (păsările cântau atât de minunat!), am uitat cu totul de situaţia în care mă aflam. M-am ridicat în pat, am vrut să păşesc, dar mi-am dat seama, brusc, că nu am cu ce. Până la fereas­tră erau numai trei paşi, dincolo de perdeaua albă, miş­cată de vântul ju­căuş, erau soarele, primăvara, păsă­rile, iar eu eram prizo­nieră în pat. Atunci a fost cel mai greu".
Dar Romana nu era făcută să piardă. Fata care altădată zburda în miş­cări gra­ţioase pe gheaţă a învăţat să-şi strunească tru­pul, să se mişte cu aceeaşi graţie dina­inte. La nunta celei mai bu­ne prietene, Lia Moga, a putut să dan­seze. Nu pes­te multă vreme a ve­nit şi ziua în care, susţi­nută, a reuşit să pati­neze din nou. În iarna aceea a şi schiat. Cu prietenii de la Bucureşti, mari iubitori ai mun­telui, petrecea multe zile la cabanele din Bucegi, fie vară, fie iarnă. La schi, l-a cunoscut pe a­via­torul Valeriu Dâmboianu, cu care s-a căsăto­rit în ziua în care a împlinit 25 de ani. Când a cu­noscut-o, când a văzut-o cobo­rând cu schiurile pe pârtia de la Di­ham, nici mă­car nu şi-a dat sea­ma că fata care avea să-i de­vină soţie poar­tă proteză.

Sania zburătoare

"M-am căsătorit în 18 no­iem­brie 1944. Am trei băieţi şi patru nepoţi. După accident, nu m-am lăsat, nu m-am resemnat. Tocmai auzisem de un tânăr ca­re-şi pierduse un picior şi n-a mai ieşit din casă. Eu am zis că nu vreau să trăiesc aşa. Am în­văţat iar să merg, să patinez, să dansez. N-am vrut să cedez! Am urcat Bucegii, am ajuns la Cru­cea de pe Caraiman, la Vârful cu dor. Coboram cu sania cu o viteză ne­bună, care mă ducea până în Prund. Mer­geam cu copiii mei pe sanie şi ei îmi ţineau pro­teza, să nu se agaţe în ză­padă. Când trebuia să virăm la stânga, vi­ram eu, când era vorba de virat la dreapta, puneau ei picioruşele jos. Eram o echipă mi­nunată şi sania noas­tră parcă zbura prin zăpada spul­berată".
N-a cedat şi nu s-a lăsat învinsă doam­na Romana nici mai târziu, când soţul i-a fost trimis la Canal, şase ani, şi nici atunci când, ca ne­vastă de "duş­man al poporului", a ajuns să cum­pere alimente pe car­telă. N-a dis­perat nici atunci când casa le-a fost umplută de chiriaşi şi când toată familia a trebuit să se retragă într-o sin­gură încăpere. Şi nici atunci când îl vedea pe tatăl ei suferind că pensia de magistrat îi fusese oprită, deşi nu făcuse ni­cio­dată politică. A lup­tat toată viaţa ca să-şi păstreze demnitatea şi-a ajuns, până la urmă, arbitră internaţio­nală de patinaj.
"Nu regret nimic din viaţa mea. Am făcut mereu ceea ce mi-a plăcut, fără să-i supăr pe cei de lângă mine. Am călătorit în toată lumea, am amintiri şi prie­teni peste tot. Nu m-am lăsat niciodată învinsă de oa­meni şi împrejurări. Când am împlinit 84 de ani, mi-a fost dor să înot şi-am înotat la Mamaia. Acum mă duc zilnic la plimbare şi revăd locurile frumoase din Bra­şov. Ploaia şi vremea urâtă nu mă pot opri. Am învăţat că împlinirea oricărui vis ţine doar de mine".